poezie, ma infiori poezie ce te zbati sa scapi
imi smulgi sangele vietii si te duci cu el in lume
iar din mine ramane o pana(r cu un picior frant)
 singura care a fost mereu acolo a umerilor goi

poezie,-mi smulgi sufletul inima suflarea si uneori destinul
le scoti si le duci cu tine-n lume
in lumea de neant, poezie caci nu mai esti a nimanui acum
si ma cateri
pe un perete crapat in care-mi despic oasele mainilor
ca propriul destin, poezie nebunie
fioroasa
magie
la care sa stau nu-ndraznesc
de care ca un
exilat
fug

poezie,-mi despici inima
ca un perete de clestar si de gheata
in care iti sapi
invingatoare, al tau nume

trist, trist, trist, toamna aurie.
un suflet se zbate se striveste de peretii de sticla prin care nu vede nimeni.
obosit de lume  si de golul din ea.atata zadarnicie peste tot, in lucruri , pe fete, oriunde.
ce anume poate sa umple un suflet in catarare pe o tulpina in bataia vantului vietii??ce ii poate fi adapost?
cum spune poetul, ah- ia-mi inima  si ascunde-mi-o bine de mine de viata de tot...

un ascunzis pentru inima mea, da. o vizuina calda.

uneori nu-mi place generatia pe care o traiesc. nu ca nu as avea suflet tanar, dar pentru mine tinerete egal frumusete. si uneori nu pot trai fara sufletul meu.
uneori simt nevoia de altceva si sa fiu altcineva. uneori daca nu dau din mine ceva asemeni marii care isi lasa pe tarm spuma aurie si scoicile si miile de bogatii, simt ca in van traiesc. dar ah nu, nu pronunta nici in vis expresia asta....
uneori simt ca m-as lepada de toate cuvintele mele ce valoreaza mai putin decat aripa unei pene
insa cuvintele imi plutesc in jur ca penele de la ingerii cazuti pe care sa-i ajut sa se inalte iar

O lume goală de iubire se deschide în sufletul nostru când așteptăm iubirea din lumea exterioară. Când așteptăm să ne iubească lumea. Să vibreze iubirea din lume. Să fie iubirea afară și să vină de acolo...în noi. Asta-i hipnoza umană esențială; dacă cineva mă iubește, eu pot să simt iubirea. Dar, de câte ori nu suntem iubiți, de câte ori lumea nu ar veni către noi pentru o îmbrățișare sau pentru a ne dărui un ajutor pe care-l respingem. Brațele iubitoare, generoase ale lumii îl înăbușă pe cel ce nu iubește. Privirile dulci și cuvintele duioase îl enervează, căci el le vede pe toate false, dacă are norocul să le vadă. Adesea, cel ce nu iubește, nu poate observa prezența iubirii altuia. El n-o înțelege, n-o vede, o judecă sau o crede inoportună. ÎN consecință, o respinge. Nu iubirea lumii îi lipsește celui ce vede absența iubirii în lume, cât iubirea din sine. El nu iubește și nici măcar nu știe că poate îndrepta asta.


Maria Timuc

Hai vino draga Toamna, te astept din tot sufletul!!! Si tot fredonez..."pe strada toamnei e primavara..."




Cat de adanca e viata, fiindca in adancimea ei e trista, fiindca in adancime, de cealalta parte unde dispare stralucirea unde dispar paietele si fardurile si ramane profunzimea, vascozitatea, greul- doare.Fiindca intelepciunea e durere. Fiindca a trai si a intelege lucrurile doare. 

Mi-as dori sa calatoresc. Mult. Ca si cum fiecarui loc din acest univers i-ar corespunde o particica din mine. Ca si cum, vazand locuri multe, ma descopar pe mine. Locuri romantice, rasarituri si apusuri  de margean, Grecia, Grecia.. evadarea de albastru al unui suflet  galben si auriu unde e mai mereu septembrie.

Poetul unui singur oras

Ma voi intoarce. Curand.Trebuie. Din dragoste si...din datorie. Parca datoria mea este sa fac parte din tara careia ii apartin.Orice voi face, orice va fi....In primul rand am sa pun inima.Trebuie.

Si da, mi-ar placea sa devin poetul unui oras, sa il cant asa cum au cantat atatia Parisul spre exemplu. Si Doamne cat de mult mi-as dori sa am timp sa fac asta. Poetul unui oras, unui singur oras, asa cum in viata unor oameni exista –la nesfarsit- o singura iubire.
 

Multasteptatei

De cand te-astept!
Sunt ani...
Si anii, ce lungi iti par , cand n-ai cu cine
S-asculti ciudatele romante ce plang viorile-n surdine...
Si violetele apusuri ce triste-ti par cand n-ai cui spune
Ce-nfiorari plutesc in zare
Si-n plansul celor patru strune!
Minulescu

Picura Dumnezeu bland in suflet poezie

"Acest deal de sare greu
 Lacrima
Acest clopot acest zeu
 Lacrima" - Grigore Vieru

"cand am sa mor,
sa ma ingropi
in lumina ochilor tai.
Lumea
venita la mormantul meu
va sta ingenuncheata
in fata ta mereu". Cand- Gr Vieru

"Mare esti, moarte
dar singura, tu
Eu am vatra unde iubi
Tu nu, tu nu.

Ce dulce este pe camp
A ciocarliei umbra,
Ce verzi sunt pomii prin care
Melcii stelelor umbla!

Ce dulce-i femeia
Care-mi nascu!"

"Departe nu alerg ca raul,
 Ca cine uita se destrama.
Cu roua spicului sub pleoape,
Ma-ntorc spre ce mi-e sfant si-aproape:
Spre chipul tau de aur mama,
Si-mi curge sufletul ca graul"-Spre chipul tau- Gr Vieru

"la munte izvorul
din cer izvoraste
ca sufletul mamei".

"A venit primavara.
Umbra sufletului tau
Pe setea inimii mele
In chip de ploaie albastra
Coboara"

A venit toamna.
Umbra sufletului tau
Pe tremurul inimii mele
In chip de mar rosu
Se clatina"

"Ferice de cel
care se multumeste
c-o paine
muiata-n uleiul linistii!"

"Se incalzeste cerul mama,
De la mainile tale,
Se ilumineaza-n adanc,
Isi linisteste
Nemarginirea[...]
Dar nu de stele
Se pustieste cerul,
Ci de mainile tale
Cazand spre pamant"

Toamna aurie, cu cat dor te asteapta inima
Si in sfarsit ne vine vremea, in sfarsit am putea sa ne contopim
Insa toamna draga, s-ar putea sa nu ne fie dat
Sunt pe alte meleaguri acum
Sufletu-mi vorbeste o alta limba
Toamna toamna aurie, cat dor cat dor de tine
Cata nostalgie si parfum si amintiri de fructe parfumate
Intr-o zi am luat un covor de frunze uscate si mi-am umplut cu ele casa
Atat de frumos miroseau, incat nu ma mai induram sa le mai arunc, insa a venit mama si le-am maturat repede din viata mea.
Toamna-albastra-aurie, as vrea sa ma risipesc intru rugaciunea frunzelor tale
Ne vine vremea si noua, lasa
O sa ne vina vremea, pana la sfarsit
Si vei purta numele meu, si voi purta numele tau
Intr-una din acele iubiri mari despre care se scrie in carti cu file ingalbenite mirosind a suflet.
Toamna aurie, sunt un om bland, nu-i asa?

 Cata mila si durere in suflet pentru biata gaza de pe marginea chiuvetei. Pe jumatate muiata, se zbatea cu o aripa sa scape, sa mai traiasca...Lupta vietii e aceeasi la toate nivelurile, macro si microscopice. Acelasi instinct, aceeasi umila zbatere.
 Iar eu fara pic de suflet am deschis robinetul si am lasat-o sa se piarda in vartejul negru al tevilor fara fund. Una din acele vini ciudate pe care le pastrezi cumva in subconstient...Ca oricat de mult bine ai face sau oricat ai vrea sa nu faci rau, esti oricum un animal care prin simplul fapt ca traieste sacrifica mii milioane de alte vieti nevinovate.

Gaza cu aripa franta mi-a sagetat inima cu tristete.

Moneglia

De peste tot ma bombardeaza stiri ca lumea merge rau...In tot acest ocean de confuzie, sunt fericita "gasitoare" a drumului drept, care este cel al simplitatii si curateniei.
Am inteles de ce era dificila viata intr-un oras mare: fiindca eram supusa poluarii, tentatiilor. Aici e totul mai usor si mai frumos fiindca e simplu.Binecuvantarile ajung si aici, din fericire.
Nu stiu de ce, in unele clipe imi vine in minte Sayuri.
Parca niciodata copilaria si batranetea nu s-au impletit mai bine decat la 27 de ani. Ma simt tanara si batrana, ca doua fete ale unei monede. Am regasit in mine aproape intacta copilaria, si parca ma indrept cu pasi marunti spre o toamna a vietii mele, fara sa fi trecut prin vara. Ciudat: copilaria nu e primavara, ci e iarna cu obrajii imbujorati, mainile zgribulite si turturi la feresti...In rest , e peste tot toamna aurie coapta in blandetile de altadata.

Multumesc Dumnezeu.