http://www.youtube.com/watch?v=ZQNOPhmYcGA

Dar sa ne-amintim si despre mare...

"Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire."

Hortensia Papadat-Bengescu în nuvela Marea

E vorba tot de Lorelei...

"Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi ca sa ajung pana la tine,as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate,dandu-ti ultima ei picatura.
"De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi ca sa ajung pana la tine,cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele,aducandu-ti-o sa-i inchzi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea-si mi-am tras pasii inapoi ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusit pe subt ferestele casei tale,cum canta copii italieni pe strazile oraselor noastre,in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteraneeni.
Cant cu inima intinsa subt cer,ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum.Ascultati voi toti bucuria si durerea mea."

Fragment din noul roman pe care tocmai l-am inceput...

N-as fi crezut niciodata ca fericirea si linistea se afla exact acolo unde spune toata lumea....adica in cautarea  iubirii. Mereu am crezut ca dragostea este ceva maret, covarsitor si urias, ca apare in viata ta ca un uragan si devasteaza totul, fara putinta de intoarcere, si ca atunci cand ai cunoscut-o, nu vei mai fi niciodata persoana care ai fost. Nu mi-am inchipuit ca dragostea poate fi ceva simplu si firesc ca lumina soarelui, care se strecoara  incetul cu incetul in viata ta, si te face sa vezi lumea in culori dulci, potolite  si firesti. Insa da, daca incerci sa renunti la ea, dragostea te lasa fara aerul existentei si da, nu poti sa mai fii acela care ai fost candva. E adevarat ceea ce au scris poetii lumii, pot sa confirm.

Nu, nu se poate trai in afara dragostei.

E ca si cum ai fi orb, in fata culorilor incredibile ale apusului.

E ca si cum ai avea  inainte un ospat imbelsugat, insa tu alegi sa mananci paine cu apa.

M.

Purtam niste masti

Ne prefacem prea mult ca suntem fericiti, ca ne distram, ca suntem ocupati ca avem joburi extrem de solicitante sau probleme vitale de rezolvat, ne prefacem ca suntem  materialisti si ca alergam dupa averi,  cand de  fapt suntem  incredibil de singuri si avem o unica nevoie disperata, bolnava, sfasietoare: sa ne iubeasca  si pe noi cineva.  Suntem actori mai buni sau  mai prosti pe scena proprii noastre vieti, si ne chinuim din rasputeri sa jucam toate comediile si dramele posibile, cand  singurul rol care ni s-ar potrivi in mod natural  ar fi: iubirea.

O zi minunata

Marea inimii mele

Scrisoare pentru intrebari adanci

Calatorie in lumea de dincolo

Vasile Cudalbu, Formula AS

“Ceea ce va voi povesti s-a intamplat in urma cu 12 ani, in primavara anului 1987. Pe vremea aceea eram ceva mai tanar si apreciam mai mult invataturile lui Marx, Engels si Lenin. Vrand sa lucrez in strainatate, trebuia – dupa procedura- sa fac un examen medical care sa ateste faptul ca eram apt pt munca.

   Era o  dimineata de sfarsit de mai si ma aflam, increzator in viitorul meu, intr-un cabinet din Bucuresti, unde trebuia sa-mi fac analizele. Infirmiera care imi recolta sange a umplut 5 eprubete, motivand ca avea nevoie sa faca mai multe analize. Ceea ce m-a surprins, avand in vedere ca in alte circumstante similare erau nevoie doar de 3 eprubete de sange. Cum era o zi normala de lucru, trebuia sa ma intorc la serviciu. Am iesit in hol, am facut cativa pasi,  si dintr-odata am inceput sa ametesc. Vederea mi s-a incetosat, am inceput sa vad stelute galbene, totul a inceput sa se invarteasca cu mine. Am inceput sa aud un zgomot care se amplifica din ce in ce mai mult, asemeni zgomotului produs de instrumentele chirurgicale in cuva in care sunt sterilizate. Zgomotul crestea in intensitate, ca si cum un avion se pregatea de decolare. In scurt timp, m-am simtit absorbit intr-un vartej si am inceput sa ma misc, ca atras de un aspirator foarte puternic, printr- un tunel foarte  intunecat. Dupa o vreme, am inceput sa disting o mica lumina care devenea din ce in ce mai mare, pana am iesit din tunel. In acel moment, forta care ma atragea a disparut, am iesit din tunel si am inceput sa plutesc pe un cer senin, de o frumusete de nespus.

  Pluteam in acel cer atat de frumos si am inceput sa ma minunez de starea mea de spirit: ma simteam complet relaxat. Mi-era bine. Am inceput sa caut un punct de referinta, si privirea imi fu atrasa de Soare, care ma invaluia cu o lumina nepamanteasca. Era un soare nespus de frumos. Lumina sa era complet diferita de ceea ce vedem pe pamant, in zilele senine. Era fantastica, de un galben auriu, mult mai intensa, si ma inconjura cu o iubire fara limite, o iubire mult mai puternica decat ceea ce putem noi simti pe  pamant. Cred ca ceea ce cunoastem noi aici ca iubire ar trebui sa fie intensificat cel putin de o mie de ori pentru a reda o palida imagine a acelei iubiri nepamantesti. Cand am inteles ca starea mea de bine venea de la acel Soare, m-am intrebat, evident, ce se intampla? Unde ma aflu ? este realitate sau vis ?

      In acel moment, Soarele a inceput sa comunice cu mine, mi-a spus  sa am incredere in el, mi-a demonstrat ca ma cunoaste, ca stie cine sunt si multe alte lucruri, de neexprimat in cuvinte. Toate acestea ma surprinsera mult si am cerut mai multe explicatii. Atunci, fiindca se pare ca nu prea avea timp sa-mi explice totul pe indelete, m-a invitat sa-l vad pe dinauntru, ceea ce la inceput m-a speriat, insa dupa ce am primit asigurari ca nu era nici un pericol, am acceptat sa-i fac o vizita. Intr-o fractiune de secunda, cu o viteza fantastica, m-am deplasat din locul unde ma aflam si am intrat in Sfera de Lumina, care dintr-odata deveni imensa. Nu mica mi-a fost mirarea cand am constatat ca ma aflam intr-un univers cu totul nou, de o frumusete fantastica, cu lucruri, peisaje si fiinte fantastice, ceva cu totul si cu totul minunat, nemaiintalnit pe pamant.

        In clipa cand am vrut sa inteleg ce mi se intampla, mintea mea s-a dilatat la infinit si am stiut absolut totul, cea mai inalta stiinta care se afla acolo, stiinta Universului, a Cosmosului, toate limbile oamenilor, ale pasarilor si animalelor, si inca multe altele. In acel moment am trait o bucurie nemarginita, caci stiam absolut totul. Intelegeam cu bucurie ca in tot Cosmosul si in toate Universurile exista o armonie absoluta, ca nimic nu este intamplator, ci totul se afla in ordinea cea mai perfecta, pana in cel mai mic detaliu. Am realizat ca acele fiinte care traiau in Sfera de Lumina, minunate, nespus de iubitoare, inteligente si intelepte peste inchipuirea mea, erau foarte harnice si indeplineau din iubire si cu iubire tot ceea ce Fiinta de Lumina le cerea sa faca. In acel univers, acele fiinte minunate nu stateau niciodata. Cred ca cel mai mare chin ar fi fost pentru ele sa li se ceara sa nu faca nimic- va puteti imagina asa ceva ?

         Cand am inteles cu adevarat unde ma aflam, bucuria mea fu fara margini. Insa nu a durat mult, fiindca Fiinta de Lumina(desi n-o puteam vedea, vocea sa ma insotea peste tot) imi spuse ca era suficient ceea ce vazusem acolo si ca era timpul sa ma intorc pe Pamant. In acel moment am vazut si Pamantul la orizont. Era foarte urat. O planeta albastra ca cerneala, fara nici o emisie de lumina, de dragoste….Din Sfera de Lumina vedeam pamantul si percepeam numai lucruri urate : dorinta nemasurata de putere, rautate, cruzime, lasitate, ura, minciuna, ipocrizie, vanitate, certuri si neintelegeri de tot felul. Atunci deodata am devenit disperat si am intrebat de ce trebuia sa ma intorc pe  pamant, unde este asa de urat ? vocea care ma insotea mi-a spus cu dragoste ca nu eram pregatit sa traiesc in sfera de lumina, si pentru a-mi demonstra adevarul afirmatiilor sale, ma duse intr-un loc asemanator cu un cinema, unde incepu sa desfasoare filmul vietii mele de pana atunci. Eu ma vedeam tridimensional, ca pe o scena, si totul era foarte viu si real, adica ma vedeam pe mine insumi inconjurat de oamenii cu care intrasem in contact in diverse ipostaze ale vietii mele, si care, dupa criteriile Fiintei de Lumina, demonstrau ca nu eram indeajuns de pregatit pentru a-mi urma viata in Sfera de Lumina.  Atunci, ca un nou-nascut, am inceput sa ma plang si sa ma rog sa nu fiu trimis inapoi pe pamant, unde era asa de urat. Cu aceeasi dragoste, am fost rugat sa ma intorc pe pamant, pentru ca nu-mi implinisem menirea in aceasta viata pamanteasca.Eu am continuat sa protestez si atunci Fiinta de Lumina m-a proiectat intr-o ploaie de curcubeu intr-un loc exotic foarte frumos, spunandu-mi ca oricum nu-mi era posibil sa traiesc in Sfera de Lumina, dar daca voiam, puteam sa traiesc in acel peisaj luxuriant. La inceput m-am bucurat de noua mea conditie, dar apoi m-am razgandit si am vrut sa ma reintorc pe  pamant, pentru a termina ceea ce aveam de facut. Fiinta de Lumina m-a incurajat, cu dragoste, sa ma intorc pe pamant si sa incerc cat mai mult sa fiu asemeni acelor fiinte minunate pe care le vazusem acolo, pentru a ma putea intoarce cat mai repede cu putinta. La plecare, mi-a poruncit sa uit tot ceea ce cunoscusem acolo. M-am intors prin acelasi tunel, de deasupra ma vedeam inert, intins pe mozaicul din hol, inconjurat de mai multe persoane care se agitau in jurul meu. Mi-am recapatat suflul vital in bratele asistentei care, cand am deschis ochii, m-a intrebat ingrijorata ce mi se intamplase. In tot acest interval, viata mea nu-si incetase nici o secunda firul evenimentelor. Le-Am suras tuturor si le-am spus jovial ca nu mi se intamplase nimic si ca totul era in ordine.

Pentru a incheia, fiindca tot ceea ce v-am povestit este adevarat, va voi povesti cateva lucruri pe care mi-a fost permis sa mi le amintesc.

 Timpul pe  care il traim este numai al nostru, al oamenilor. Tot ceea ce am vazut si am cunoscut in Sfera de lumina ar fi durat foarte mult aici, pe pamant, masurat in unitatile noastre pamantesti.

   In comparatie cu stiinta care exista in Sfera de Lumina, cea mai inalta stiinta a oamenilor este doar o galceava de copii prescolari si nimic mai mult.

   Absolut toata stiinta cu care ne mandrim ne vine din Sfera de Lumina. Oamenii au facut cea mai mare greseala a existentei lor atunci cand si-au permis sa desparta stiinta de religie, pentru ca  totul este un intreg, si daca nu se va avea in vedere reunirea ca un intreg, oamenii vor orbecai inca multa vreme in intuneric.

   Aici pe  pamant trebuie sa invatam sa iubim neconditionat, asa cum ne iubeste pe toti Fiinta de Lumina. Trebuie sa mai invatam stiinta despre compozitia lucrurilor si a proceselor naturale care au loc aici pe pamant, pentru ca totul sa aiba viata.

    Dupa abandonarea corpului uman, sufletul traieste o viata mult mai intensa : viata nu inceteaza niciodata sa existe. In Univers exista multe locuri unde putem trai si evolua, numai ca destinatia noastra viitoare o determinam aici, prin modul de viata pe care il adoptam aici pe  pamant.

     Cred ca Fiinta de Lumina este Creatorul nstru, Tatal nostru, care ne iubeste cu o dragoste imensa, o dragoste nepartinitoare, o dragoste pe care ne-o daruieste tuturor in mod egal. Ai incredere in dragostea Lui si de fiecare data cand te vei simti rau sau vei avea greutati, roaga-I-te cu sufletul senin, pentru ca El te iubeste si te va ajuta. Sa nu uiti asta niciodata !!!

Iar dor...de data asta Bucurestii

N-am crezut niciodata ca-mi va fi asa de dor, dar iata-ma-s.

Prima incercare literara- Amintiri de calatorie

De fapt, este prima carte in care "apar" si eu un pic, cu o povestioara nastrusnica despre o calatorie aventuroasa la Paris...care de fapt e pe trei sferturi adevarata.  Cat de romantica e capitala Frantei, veti descoperi numai citind aici, hihi!

http://www.festinalenteedizioni.it/il-catalogo/item/17-ricordi-di-viaggio

Chiar daca are doar cateva pagini, ma face sa ma umflu in pene de orgoliu ca in sfarsit am publicat si eu ceva...haha

V-as da sa o cititi, dar deocamdata e in italiana.

Cine stie, poate un roman intreg in romaneste va voi putea da...soon...Astept si eu cu nerabdare sa mi se publice aventurile unei nastrusnice Roxi Martinez care intr-un fel e alter-ego-ul meu (unul din ele).  Mor de nerabdare sa o prezint, pe ea si aventurile ei, lumii intregi!

V-am pupat cu drag.
J.

Draga RiRi

Cum am inca probleme cu internetul si nu reusesc sa scriucomentarii, o sa iti tot dedic postari:)
Ma bucura si ma onoreaza faptul ca ma urmaresti in continuare...desi am atat de putin timp de stat pe net in perioada aceasta, si mai ales aici pe blog nu am prea mare inspiratie...Sau as avea dar mi-e ca strig ca lupii sub clar de luna si nu ma baga in seama nimeni...
 Tu insa esti cu adevarat cea mai fidela cititoare a mea.

Sa stii ca iti inteleg singuratatea, fiecare dintre noi e singur in felul sau, cred ca e parte din conditia noastra aici pe pamant. Eu una am avut o perioada buna cand am suferit ingrozitor de singuratate, m-am disperat, am plans, m-am tulburat si m-am chircit in mine insami, am si luptat contra ei, am incercat sa ies sa-mi fac prieteni, sa fiu parte din lume, numai sa nu raman seara singura intre 4 pereti. Si pana la urma, dupa o perioada de angoasa, nu stiu sincer cum s-a facut dar parca pur si simplu m-am linistit. Am inceput sa simt ca toata disperarea mea trece, ca se vindeca de la sine si ca sufletul se resemneaza intr-un fel, dulce- amarui, cu singuratatea. Si incepusem aproape sa ma simt bine cu ea, sa o duc ca pe un tovaras care de-acum incolo facea parte din viata mea si era o stare de fapt.
   Eu cred ca pana la urma singuratatea nu e asa de rea...da, te face sa treci prin mari suferinte interioare si zbucium, insa pe urma te regasesti mai adevarat, mai tu insuti si apoi ai timp pt tine, ai timp sa faci o multime de lucruri pe care inainte nu le puteai face.
  Sufletul are nevoie si de singuratate...ca sa se regaseasca, sa se reculeaga. Si uite, poate ca nu esti religioasa, dar sufletul are nevoie de singuratate ca sa-L regaseasca si pe Dumnezeu. Iar acest gol din noi pe care-l resimtim fiecare eu cred ca poate fi umplut numai de El. Incearca sa te rogi...asa cum poti, si ai credinta ca El ne asculta. Crede-ma, chiar asa este. Incearca sa-I spui tot ceea ce ai pe suflet...este singurul prieten adevarat care nu ne judeca si ne intelege si iubeste asa cum suntem.
   Dumnezeu e alaturi de fiecare din noi, iar daca mai citesti zilnic si un acatist al Sf Nectarie...in curand o sa simti cum viata ta devine mai luminata, mai frumoasa, mai senina. Incearca.
   Te pup si eu cu cel mai mare drag, iti doresc ca Domnul sa iti ilumineze sufletul si viata firesc, pas dupa pas, zi dupa zi.
  Si uite, ca sa iti mai descreteasca fruntea ti-as trimite romanul meu a carei publicare iminenta o astept, daca vrei lasa-mi adresa de e-mail (il am doar in format digital).
 

Raza mea de soare

Nu ma mai opresc din ascultat melodia asta atat de simpla, compusa de dragul de dragul de Laurentiu Duta...Voua va place?

                 

Dac-ar fi sa plec, ai veni si tu
Dac-as pierde tot, m-ai urma sau nu
Vreau sa ma trezesc cu tine-n fiecare zi,
Ca sa-ti spun ca tu esti, doar tu esti
Raza mea de soare, soare
 

cand

Cand oare, cand oare cand
voi trai numai pentru sufletul meu?
Stiu ca timpul nu are valoare...ca un an sau douazeci petrecuti intr-un lagar al simtirii e totuna...
si totusi
abia astept sa vina vremea aceea
cand voi trai numai si numai pentru un cantec vechi de luna noua...

Atunci cand munca nu are de fapt valoare

Sunt exact contrariul a ceea ce mi-am dorit: o masina, un instrument folositor intr-un angrenaj mai mare care aduce castig real altora, nu si mie. Nu sunt apreciata ca persoana, ci ca robot. Daca maine mi-as rupe un brat si nu as mai putea functiona, as fi data la o parte fara niciun regret si inlocuita imediat.
 Asta inseamna sa muncesti, in zilele noastre. Nu ai nicio satisfactie personala, nicio bucurie. Totul ca sa capeti cateva bucati de hartie care sa-ti umple burta si sa iti asigure un acoperis deasupra capului.

Ei bine, eu lupt ca sa fiu independenta, lupt ca sa nu mai insemn numai un robotel fiindca nu sunt un robotel. Sunt o fiinta umana, o Persoana, cu lucruri de spus, de simtit si de impartasit cu altii.
Nu reusesc sa fac munca de robot- pur si simplu nu sunt eu. Nu reusesc sa ma bucur cand seful imi spune ca fac lucrurile bine, fiindca mi-as dori sa existe o relatie de prietenie, de cunoastere si intr-ajutorare reciproca. Este probabil o utopie, uneori asa ceva chiar se intampla, am trait si intr-un colectiv unde relatiile sefi-angajati se transformau in relatii de prietenie si poate chiar de rudenie.
   Nu stiu ce tot incerc eu sa spun aici cu vorbe multe... Probabil faptul ca vreau sa insemn ceva pentru cineva doar prin mine insami, prin persoana care sunt, prin caracteristicile mele interioare. Nu fiindca sunt frumoasa fizic sau rezolv nus ce probleme sau reusesc acolo unde altii dau gres, sau sunt organizata si ma fac placuta de client etc etc etc. Ci pur si simplu, fiindca sunt un Om.
   Dar cui sa I-o spui. Fiecare are necazuri si probleme de rezolvat in orice moment, a munci si a avea familie de intretinut cam asta inseamna: necazuri si probleme, de multe ori. 
  Cine sa se opreasca sa schimbe doua vorbe si, de  exemplu, cu maturatorul de strada, care e si el un robotel public nebagat in seama. Indura poate frig si ploaie si vant si are un salariu de mizerie si curata murdaria tuturor fara ca nimeni sa-i adreseze vreodata  vreo vorba buna (poate doar din politete). Maturatorii de strada, femeile de serviciu ar trebui poate sa fie printre cei mai cinstiti oameni, si asta fiindca munca lor atat de grea si de chinuitoare este atat de indispensabila. Ei incearca sa inlature murdaria vizibila a lumii. Daca n-ar fi oameni care sa curate, sa frece ori  sa spele, lumea asta ar fi un tomberon permanent.
   Ok, iar am divagat ca de obicei.
   NU putem evita existenta oamenilor-robotei....munca insasi presupune robotizare, rutina. Insa dupa mintea mea, munca fara stabilirea unor relatii frumoase, de prietenie, este doar un act sec si impersonal si in fond, atat de obositor. NU suntem facuti sa fim niste robotei de dimineata pana seara si de seara pana dimineata: suntem finite umane, care trebuie sa reflectam, sa simtim, sa iubim si sa creem relatii puternice intre noi.
 

"M-am saturat sa tot pierd persoane dragi"

Am o prietena care mi-a zis chiar asa. Si m-a durut pentru ea.
Cum sa o ajut?
I-a spus ca....experienta mea e ca oamenii nu te parasesc decat daca tu ii parasesti mai intai. intr-un fel sau altul. Si ca de obicei ni se raspunde cu aceeasi moneda, primim exact ceea ce dam.
Ce cauta ceilalti la noi? Poate ca nu se observa cu ochiul liber, poate sunt eu o idealista, insa cred ca tot ceea ce au nevoie oamenii e afectiune sincera, intelegere, o mana intinsa chiar in pofida lor, chiar atunci cand ne intorc spatele sau arunca in noi cu o piatra. Iubire neconditionata, asa se cheama, si de asta avem nevoie toti oamenii de pe aceasta planeta.
Eheiii dar cat e de greu, cat sacrificiu de sine si cata munca incontinuu cu tine insuti...
Eu cred ca asta e Solutia- daca vrei ca oamenii sa nu te mai paraseasca, iubeste-i sincer, pana la sacrificiu, pana la capat.Iubeste-i dezinteresat, nu din egoism. Iubeste-i fiindca asta e legea vietii, nu mai barfi, nu fi carcotas si inlatura chiar si cel mai mic gand negative impotriva oamenilor. Trebuie sa invatam sa ne infrangem cat mai mult egoismul specific firii. Fii acolo cand prietenii tai au nevoie, lasa-i sa inteleaga ca pot conta pe tine. Daca ai un iubit, nu-l sufoca, nu-i otravi viata- lasa de la tine, fa eforturi sa traiti in armonie si el va percepe, iti va intelege efortul sincer,  si inconstient va incerca sa faca la fel.
  Nimeni nu poate intoarce spatele unei prietenii sincere. E complicat poate...dar eu cred ca e singura cale care ne poate aduce o viata armonioasa.

Cartea care v-a marcat

M-am gandit sa fac un mic concurs, asta in cazul in care va citi cineva aceasta postare: care este cartea care v-a impresionat sau marcat cel mai mult, si de ce?

Sunt curioasa care va fi cel mai interesant comentariu, si deoarece sunt in pana de idei, nu mai stiu ce sa mai citesc... Ce-mi recomandati? Ma atrage scriitorul rus Puskin, cred ca el e urmatorul pe lista mea, in timp ce Tolstoi sau Marquez m-au cam dezamagit (adica nu sunt ceea ce caut eu).

(In secret, visez la o carte gen "Lorelei" si mi-as dori sa n-o fi citit niciodata, ca sa pot s-o descopar abia acum...)

 

Gand

Oriunde ma invart pe internet, vad numai uratul, vulgarul. In muzica sau filme- nu mai vorbesc, incat imi vine sa cred ca exista de-adevaratelea complotul cu Illuminati.

Mi-e dor de frumos...de ceva atat de frumos, incat sa-mi dilate sufletul...de ceva atat de umil si de modest ca primul ghiocel dupa o ninsoare grea. Mi-e dor de simplu, de curat, de inocent...mi-e dor de profund. Mi-e dor de verticalitate si de traire sincera. Mi-e dor de ideal. Mi-e dor de un vis si mi-e dor sa nu ma rusinez sa-l impartasesc cuiva (si sa nu fie despre o masina ori o casa de lux). Mi-e dor sa discut cu cineva caruia sa-i pese si de alte lucruri decat de ultima marca de ochelari de soare sau ultima tehnica de bronzat la solar.

  Mi-e dor sa-mi dau intalnire cu un baiat si sa nu ma intrebe daca  vreau o “relatie fara obligatii” (cat de penibil).

   De asta cred ca mi-e cel mai dor: de un prieten caruia sa-i marturisesc si cele mai nastrusnice ganduri, iar el sa inteleaga, sa fie pe aceeasi lungime de unda. Uneori am impresia ca daca incerc sa vorbesc si despre altceva decat bani si joburi mai bune, sunt inclusa in categoria “ciudata” ori “plictisitoare”. Mi-e dor de oameni mai profunzi, mai cititi decat mine...mai seriosi, cu principii morale. (sunt sigura ca nu au disparut deloc). Mi-e dor sa nu mai citesc ca Antonia e un mare model pt adolescenti (og my Gosh!).    Mi-e dor sa nu mai vad toate fatucile cat mai debracate peste tot, si tot felul de reclame cat mai desantate.MI-e dor sa nu mai fiu vazuta drept o persoana “curioasa” daca inca ma mai chinuiesc sa citesc cate ceva, si mi-e dor sa nu mai fiu nevoita sa citesc in metrou. Mi-e dor de un colt al meu unde sa citesc, si de un altul unde sa ma rog. Da, mi-e dor sa ma rog, mi-e un dor nebun de biserica, de un preot bun si intelept, si de genunchii mei spasiti care tremura in ruga spre iertare. Mi-e dor sa ma simt un om curat, si sa stiu ca alaturi de mine sunt alti mii si milioane de oameni poate mai curati la sulfet decat mine. Mi-e dor sa apartin unui popor, unei limbi, unei credinte autentice. Mi-e dor sa aud lumea zicand: cui ii pasa ca e criza, noi avem credinta, avem spiritualitatea si cultura noastra, avem un suflet tare si putem rezista oricaror invazii din afara asa cum am facut de mii de ani.

Mi-e dor sa visez in limba mea, si sa nu ma stie nimeni si totusi sa se reflecte undeva pe chipul, in ochii, in atitudinea mea ca exista o viata interioara. Mi-e dor sa o fac pe misterioasa si sa se invarta in jurul meu cineva care sa moara de dorinta sa ma descopere, chiar daca poate nu va reusi niciodata. Mi-e dor de toate acele lucruri care nu se pot numi in cuvinte, dar care alcatuiesc o viata interioara, de mii de ori mai pretioasa si mai frumoasa decat cea din afara.

Mi-e dor sa nu mai fac compromisuri si sa stau numai eu cu mine daca asta-mi ajunge. Mi-e dor sa-mi fie bine si frumos cu mine insami. Mi-e dor de o carte cu adevarat frumoasa.Si de un prieten, ma repet, de un prieten.

Mi-e dor sa nu stiu ce inseamna frica de a trai si de a lupta .

 

Cartile copilariei

Multumesc celor cateva cititoare ale blogului acestuia unde intru atat de rar, din lipsa de timp ...Momentan nu pot raspunde comentariilor, sper sa o pot face curand.
  Draga Ry, te salut cu dor, iti urmaresc postarile insa conexiunea mea la internet e acum extreme de slaba si nu reusesc sa mai comentez...uffa.

Intre  timp, fiindca mi-am adus aminte de "Lorelei" si "La Medeleni", voiam sa mai scriu despre alte doua carti care efectiv mi-au marcat copilaria. Este vorba despre "Pe aripile vantului " si "Ciresarii". Cine oare nu le-a citit? Eu sper ca mai toata lumea! Mie una mi s-ar parea de neconceput adolescenta fara asemenea titluri.

Cred ca daca n-as fi urmarit aventurile lui Scarlett si nu m-as fi identificat cu ea, daca n-as fi analizat alegerile facute de ea, daca nu I-as fi insotit pe Ciresari prin palpitantele lor misiuni de a face sa triumfe binele, justitia si frumosul, viata mea interioara de copil ar fi fost mult mai saraca.

Aceste carti si-au pus amprenta atat de mult asupra mea incat iata-ma chiar si acum, dupa aproape 20 de ani, cand incerc si eu sa devin  romanciera, imi dau seama ca romanul meu incearca intr-un fel sa-i regaseasca pe Ciresari, pe Scarlett, aventurile acelea copilaresti si pline de inocenta, si acel nu-stiu-ce dincolo de vreme care se poate numi, cred, SUFLET.
  Citesc tot timpul ...ascult  tot felul de muzica... incerc sa regasesc acel suflu curat, neumbrit de crize existentiale, de frica de a trai...Si nu mai reusesc. Nu mai regasesc in productiile de astazi razele aurii ale celor de altadata. Poate ca eu m-am schimbat nu stiu, dar parca altfel mi s-ar parea sa citesc "Ciresarii " astazi in plina criza economica, in era internetului, a jocurilor, a telefoanelor de ultim racnet etc. etc.
  Pe atunci  erau doar Tv-ul si cartile, de e-book-uri nici pomeneala. Cred cu tarie ca am fost extrem de norocoasa ca inca am "prins" era cartilor de hartie, cand citeam pur si simplu in pat sau pe un scaun, fara sa fac nimic altceva, fara vreo alta grija. Citeam aceleasi carti de zeci de ori fara sa ma plictisesc, regasind cu drag aceiasi prieteni de o mare curatenie si de o inalta noblete sufleteasca, asa cum in realitate nu prea am intalnit.
 Mi-am pierdut toti asa-zisii prieteni din copilarie din lumea reala- viata ne-a indepartat. Mereu pierd prieteni...asa incat incep sa ma intreb daca mai exista  cu adevarat, Prieteni.
 Insa pe Ciresari, pe Scarlett, pe Lorelei si chiar pe o Doamna T- niciodata, niciodata.
 

Cea mai frumoasa declaratie

“Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.”



“Totul ne desparte pe tine şi pe mine distanţa, oamenii,viaţa şi poate şi destinul.Ţi-aduci aminte?Ca să-l cunoască pe Cezar, Cleopatra însoţită de un singur credincios a trecut marea cu barca înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri până în palatul lui Cezar fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cezar.
Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea.Nu mă tem nici de zâmbetul tău.Deci nu mă tem de nimic.Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale:depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri.Amintirea ta nu are unde să mă afle.Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări răspântia lor.
Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus “cu-cu”.Dar sufletul meu şi-a pierdut glasul copilăriei.”

Ionel Teodoreanu, Lorelei

Cele mai frumoase filme

Buna dragii mei, cei care vor mai poposi pe aici....Fiindca a venit primavara si un mare dor de dragoste si de natura, m-am gandit sa va impartasesc si voua doua dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vazut....In care e vorba despre lumina de nestins a dragostei care invinge totul, timpul, prejudecatile, boala, razboiul. Atunci cand te afli in pragul trecerii

din aceasta lume, descoperi ca viata si nu moartea este nesfarsita!
Va urez vizionare placuta si o primavara in care sa iesiti in natura si sa va bucurati pe deplin de iubire!


 

Pagina mea pe Facebook

Buna dimineata tuturor celor care inca ma mai viziteaza!

Va anunt ca mi-am creat o noua pagina, de data aceasta pe Facebook, ca sa fiu si eu in pas cu moda si pentru a va tine la curent cu materialele pe care in curand le voi publica.

Pagina se numeste Roxana Soare, va invit cu drag la o ceasca de primavara plina cu zambete!

O zi cu soare!

Primavara bate la geam...

Sa-i deschidem larg!

Intre timp, am facut o plimbare prin minunatul oras care este Florenta....merita!

 

Dedicatie pentru aceasta toamna

 

 

 

Hei toamna, mi se facuse un dor teribil de tine, asa ca fara sa am habar ce o sa-ti scriu, m-am pus pe insirat cuvinte. Tare te-am mai asteptat in gand.....Si nu stiu cum ai facut, ca te-ai strecurat tiptil in viata mea,  ai umplut-o de frunze, visuri, culori si noi, mereu noi si pline intelesuri.

Sa ma bucur, ori sa plang?

Sa-mi umplu inima de cantec si de poezie, mai bine.Caci asta va ramane cand nu voi mai fi.

Sa ma gatesc de sarbatoare, ori sa ma pitesc cuminte langa soba, cu o cana de ceai si o carte cu povesti?

Nu am multe sa-ti povestesc despre mine....sunt tot cum ma stii, ba poate-nitel mai saracacioasa. Nu mai stiu asa de multe povesti...nu mai am vise frumoase. Am trait toate durerile, toate infrangerile, toate dezamagirile.Toate au lasat semne, au lasat riduri.Traiesc intr-o epoca atat de ciudata si de plina de transformari, incat ma mir cum de nu am disparut cu totul.

Dar sa stii ca nu abdic.

Prea ti-ai infipt de timpuriu cararile de stele in inima mea frageda si insetata.Prea m-ai locuit de timpuriu,  prea ti-ai cantat toate imnurile, toate tristetile, toate sfasierile si frumusetile in anii copilariei mele provinciale. Prea m-ai facut sa visez ca intr-o zi voi semana unei Lorelei, unei doamne T, unui Teodoreanu, Nichita sau Mihai...

N-am multe sa-ti spun anul asta, sunt tot eu doar ca nu ma mai locuiesc asa de mult, cum spunea doamna Oana....Iti dedic cate un cantecel, in speranta ca incet-incet ne vom imprieteni iarasi.

 

 

Pana la urma, parca intreg universul cu tot cu existentele noastre e o uriasa toamna. Tot ce traim e o nuanta de auriu si rubiniu.

Comunicarea cu barbatii- un fel de “vorbit in diagonala”

E cam ciudat, dar uneori parca mai-mai imi vine sa cred vorba aceea cu “barbatii sunt de pe Marte iar femeile de pe Venus”. Adica parca vorbim fiecare de pe cate o planeta  usor paralela, iar mesajele noastre, avand de infruntat  spatii enorme de ani-lumina, ajung usor deviate sau deformate. Cum sa interpretezi un mesaj de genul: “ te iubesc la nebunie, te ador, imi lipsesti de mor, sunt cu cainele in bucatarie si mancam pui cu curry”?  Ce legatura are dragostea nebuna si plina de feeling poetic, cu cainele si curry-ul? Sa fie ca dragostea trece mereu prin stomac(la unii), chiar si in ipostazele cele mai nebune ale dorului? Sau cine stie, mi-am spus usor perplexa, poate curry-ul -acest condiment atat de…special sa zicem-  ii aduce aminte de mine...Caz in care nu stiu daca sa ma simt flatata, ori sa ii raspund iubitului la mesaj: “si tu imi lipsesti de mor, astept sa mi se raceasca ceara epilatorie pe picior in timp ce revad “One fine day” cu minunatul George Clooney”...

Acuarela

 

 

Azi vreau sa ma las dusa de apele moi ale tacerii si ale soarelui.

Inchid ochii si ma las in voia lor. Alunec. Dormitez.

 

Azi ma duc spre soare cu incaperea inimii deschisa. Mi-am deschis larg ferestrele. Mult soare. Cat mai mult soare. Si culori. Vreau sa ma pictez pe dinauntru cu viu. Vreau sa se imprime acolo in inima imaginea copacilor, a muntilor, a marii. Si aerul..aerul acesta minunat, pe care-l pot respira , vreau sa il tin inauntru cat mai mult.Vreau sa scot afara si sa scutur covorul sufletului: tot praful sa se duca .

Azi e soare afara si aici inauntru. Si lene. Daca as avea o barca m-as duce pe rau la vale, molatec, printre flori si salcii. Mi-as lua un motan si o vasla.. o palarie de soare si o bucata de ciocolata. Pe urma as vedea  ce zmee de stuf as mai nascoci.

Sunt convinsa ca de asta avem nevoie (si ne-ar fi de ajuns): un colt de cer si un colt de gradina.Un fluture, o floare, un mar. O barca, si o vasla. Sau poate doua.

 

 

 

Cruzimea frumusetii

 

   

    <sub>Se pare ca totul se plateste.Se pare ca sunt frumoasa. Privirile tuturor baietilor (toti cei ce intra in categorie) mi-o confirma mereu. Desi nu ma simt si nu m-am simtit vreodata frumoasa pe dinafara, si nici nu mi-a pasat catusi de putin.

Se pare insa ca acest aspect e foarte important. In primul rand, imi deschide drum catre inimile (si nu numai) tuturor barbatilor....in al doilea rand, imi blocheaza drumul spre prietenia lor. La aceasta varsta am ajuns sa ma lamuresc: mi-e imposibil sa am prieteni ai celuilalt sex. Imi vine sa-mi spun: ori sunt eu nebuna, ori ei. Problema e ori la mine, ori la ei. Ma intristeaza si ma doare. Niciun baiat nu se intreaba prea mult ce am pe dinauntru, conteaza 90% ce e pe dinafara. Daca nu sunt balbaita si reusesc sa leg mai mult de 2 propozitii, sunt mai mult decat "buna". Intr-un fel, asta e frumos. Imi place mult aceasta simplitate. E frumos sa nu judeci o persoana, sa o placi asa cum e. E atat de simplu.
Din pacate, exista si reversul medaliei: sunt atatia oameni (barbati ma refer) a caror companie o ador, ma face sa ma simt bine, imi place sa impart timp cu ei...dar nu si patul. Nu vreau sa fim iubiti, oricat de minunat ar fi, pentru ca stiu ca as fi falsa, pentru ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu s-ar incheia si am suferi amandoi si ne-am invinui reciproc.Pentru ca esti un om prea bun ca sa-ti ranesc inima. Vreau o relatie senina bazata pe empatie, ajutorare, umor, impartasire de ganduri si ce mai e...Vreau sa-mi aleg eu momentul cand imi voi da voie sa ma indragostesc. Insa niciun baiat nu vorbeste cu mine daca nu are cat de cat speranta unui flirt, a unui amor....cel mult pot schimba politeturi cu baieti deja luati. Altfel, nu interesez. Cine stie, poate  in fond sunt doar  plicticoasa si in afara de frumusete, nu mai e nimic de descoperit in ceea ce ma priveste,  imi spun uneori dezolata. Dar stiu ca ma mint.

E totusi atat de crud. O discriminare pozitiva, sa o numesc astfel?
Cred totusi ca avem dreptul la prietenia tuturor, oricat de frumosi sau de urati am fi...Si mai cred ca a fi prieten cu cineva care iti place si altfel tine atat de maturitate cat si de intelepciune, stapanire de sine, maniere si respect. Si de capacitatea de a fi cinstit. Tin minte ca mi-a placut foarte mult un baiat logodit...i-am respectat relatia si am fost doar  prieteni, mi s-a parut cinstit sa-i ofer afectiunea mea chiar in absenta sperantei unei posibile relatii. Daca eu pot, altii de ce nu pot?
  Uneori ma gandesc ca e totusi altceva la mijloc- un fel de tendinta a mea de a purta masti, de a ma feri de priviri prea indiscrete (care de fapt ar putea fi binevoitoare, daca le-as acorda mai multa incredere). Adesea vreau sa par mult mai cruda decat sunt, din timiditate, adesea din teama de a  fi privita stramb, ca printr-o oglinda ciobita. Gesturile, mimica, actiunile, vorbele imi sunt interpretate atat de gresit de atat de multe ori...Unele flori isi protejeaza petalele de vanturile vietii si de pradatori cu ajutorul unei mantii formate din spini. Spinii acestia sunt o buna inventie a mamei- natura, cred ca si noi oamenii avem fiecare spinii nostri, mai mult sau mai putin ascunsi.</sub>

    _{Insa si mai mult ma sperie faptul ca, orice “mascul” se apropie mai mult de mine, imi declara ca se indragosteste la nebunie, ca nu ma mai lasa. Iar eu mor de singuratate, de lipsa de intelegere profunda, de prezenta lui “Fat-Frumos”! Puteti crede asa ceva?}

   _{Pana la urma, sa dau aripi  visarii: poate e acesta destinul unei Juliete...Pana la steaua Romeo,  mai e un pic de cale....}

   

Secretele practice ale unui mariaj reusit

 
Unu: nu te astepta sa nu te certi niciodata cu el. Vor fi momente in care iti vei dori sa-l vezi mort.“ „Cuuum?“, protestez eu. „Ei, nu chiar mort, dar macar sa dispara vreo luna-doua. Uneori iti vine sa-i spui: «As vrea sa nu-ti mai vad mutra idioata!». Si asta-i OK, e normal. Mai bine spui ceva de felul asta decit sa taci.
Doi: nu imparti chiar totul cu el. De exemplu, ce faci tu in baie. Chestia asta moderna cu spalatul pe dinti de fata cu barbatul tau, de exemplu, nu mi se pare OK. Eu si acum dau radioul mai tare daca-l aud pe tatal tau spalindu-se pe dinti.
Trei: incearca sa arati bine mereu. Sintem cu totii fiinte vizuale. Tra­teaza-l ca pe cineva special si nu te plimba toata ziua prin fata lui intr-un trening vechi si laliu.
Patru: iesiti cit mai des. Imbracati-va frumos si mergeti in clubul vostru preferat, la un concert sau la teatru.
Cinci: asigura-te ca va impartiti treburile in mod egal. Daca doar unul din voi face totul in casa, acela se va umple, pina la urma, de resentimente.
Sase: nu flirta niciodata cu altcineva mai mult decit poti s-o faci de fata cu barbatul tau. Asta iti va aminti ca esti, totusi, doar a lui.
Sapte: in sfirsit, nu te casatori cu el daca nu sinteti innebuniti unul dupa altul, din punct de vedere sexual. Nici una din formulele acelea, gen «Vai, dar e atit de dragut!» sau «O sa fie un tata minunat» nu fac doi bani daca nu aveti amindoi in privire acea scinteie de fericire atunci cind unul dintre voi intra in camera. Daca asa stau lucrurile, considera-te norocoasa. Nu va fi usor nicidecum, dar macar temelia e solida.“
Arhiva Revistei ELLE

O dulce amintire si vis spre un viitor mai frumos, mai linistit si mai bland

 

"In aceste conditii ne indepartam tot mai mult de acea dispozitie interioara care ne-ar mai putea indrepta spre celalalt, pe care dragostea insasi ar putea-o gestiona prin functia ei coordonatoare, intorcandu-ne si preocupandu-ne intr-un mod tot mai egoist si mai obsesiv cu noi insine. Rezultatul e ca ajungem sa constatam ca nu mai contam deloc pentru ceilalti, fapt care ne conduce la indiferenta si la violenta, intrucat nimeni nu poate suporta prea mult aceasta experienta a letargiei la care te impinge sentimentul ca nu mai insemni ceva pentru ceilalti."
crestinortodox.ro

Scrisoare catre Iuliana

Draga mea draga, inainte de a -ti spune definitiv la revedere, am simtit nevoia sa-ti marturisesc unele lucruri pe care poate nu le stiai suficient de mult, pentru ca nu ti le-am spus niciodata. Planeta e acum mai pustie fara tine...in viata mea lipseste caldura inimii tale, a surasului tau. Ne lipsesti pe aici, tare de tot, si adesea ridic orchii spre departari si vorbesc cu tine asa cum obisnuiam, iti cer sfatul, ajutorul,....si sper ca tu sa ma veghezi in continuare. Adevarul e ca imi lipsesti tare de tot.Ai fost unul din constantele adaposturi ale vietii mele...cand aveam nevoie de un raspuns, de o certitudine alergam la tine. Nu stiu daca am reusit vreodata sa te fac sa simti ca TE-AM IUBIT.Cu discretie si infinita delicatete, ai fost acea prietena de care aveam nevoie din copilarie, desprinsa parca din cartile cu Lorelei si povesti cu zane bune.Ai fost Lorelei a mea, in preajma ta parca vibra aerul mai cald, in preajma ta mi-era parca uneori teama sa respir, ca sa nu-ti tulbur aura de magie care te inconjura intotdeauna.Din copilul agitat si capricios care eram pana atunci, ma linisteam deodata, imi ajungea numai sa fiu in preajma ta. Veneam la tine ca la o sfanta, ca la biserica, atunci cand nu mai puteam. Tu stiai mereu dinainte ce era cu mine si ceea ce aveam nevoie.In preajma ta simteam nevoia sa regasesc ceva dintr-o veche intelepciune uitata. La tine eram ca la spovedanie: spuneam tot, si primeam sfatul cel bun.
In ultima vreme, asistam neputincioasa la acea durere ascunsa care parca nu-ti dadea pace niciodata. Nu ai cerut ajutor, nu ai marturisit nimic, si m-ai invatat ce este delicatetea sufleteasca. Te-ai stins asa cum ai trait: tacut, ca un fluture minunat care incanta vietile celor din jur si niciodata nu le-ar putea face nici cel mai mic rau.Si nu am stiut pana in ultima clipa.Cred ca nu am stiut niciodata cu adevarat ce era in sufletelul acela. M-ai protejat, iti multumesc.Nu m-ai tulburat cu nimic- chiar si acum nu am povara pe suflet, am speranta ca in sfarsit ai aflat lumina si dragostea care iti erau firesti. Ai vrut singura sa pleci...nu mai puteai.Nu te mai regaseai in viata aceea atat de lipsita de frumos si de bine.Mi-ar fi placut sa te fi ajutat mai mult sa vezi si partea frumoasa atata cata este a existentei....soarele, umorul, jumatatea plina. Caci eu tot mai cred in culorile vietii, desi discrete.

Sper ca am invatat ca persoanele dragi sunt florile vietii, relatia cu ele trebuie ingrijita, udata incontinuu. Am descoperit ca nu numai rudele, ci si prietenii fac parte din familia ta...si ei trebuie iubiti, ajutati si protejati.Prietenii nu sunt pentru trecerea timpului- ei pot deveni cele mai frumoase lucruri in viata.Eu nu aveam pe nimeni in marele oras- tu ai fost o particica din familia mea. Si acum- o mana de tarana intr-un mormant, pe care il voi vedea prea tarziu.

Undeva intr-o revista frumoasa si aproape de inimile cititorilor am citit ca Dumnezeu ar vrea ca aici pe pamant sa invatam sa iubim, sa iubim frumos si cu soare si cu bucurie. Am apucat oare sa iti spun si tie? Poate ai fi gasit o raza de speranta...Tii minte ca-mi spuneai ca sunt vesela, solara?O sa incerc sa raman asa...nu promit, dar voi incerca. In amintirea ta si pentru tine, ma voi bucura si pentru tine si ma voi gandi la tine in bucuria ta. Tatal nostru din ceruri ne vrea fii ai luminii, trebuie sa incerc sa nu uit.Nu uita nici tu si, acolo unde esti, fii in lumina.

Nu nu plang, sunt curajoasa. Voi cauta din nou oameni speciali asa ca tine- sper sa invat sa le arat mai multa dragoste. Sper sa-mi reintregesc familia.Imi voi implini toate visele, o voi face si pentru tine, stiind ca te-ai bucura pentru ca m-am impacat cu viata. Tare as fi vrut sa te salvez...sa-ti fiu si eu sprijin. Dar nu am stiut sa ma apropii de tine firesc, mi-era multa sfiala. Nu am ghicit adancimea suferintei tale, prinsa cum eram de grija de a fi vesela, si superficiala si inconstienta....ar fi fost de-ajuns atat de putin...ca ultima oara cand ne-am vazut, si erai asa slabita. Te-am luat la pieptul meu, iti mangaiam parul si te-am simtit calda, ca un pisic, si am simtit ca asta era ceea ce aveai nevoie, tandretea si blandetea erau doctoria ta. As fi vrut sa nu te fi abandonat ...sa mai fi stat langa tine. Poate ca ai mai fi gasit o speranta cat de mica, daca ai fi simtit cu adevarat ca e cineva care te vrea aici...

Vei ramane printre putinii oameni adevarati in Iubire pe care am avut privilegiul sa-i cunosc....Sper ca-mi vei primi si -mi vei ierta aceasta ultima tarzie spovedanie pe altarul dragostei tale. Mi-e dor, mi-e tare dor...si mi-e frig uneori...si mi-as dori tare mult, daca va mai citi cineva aceste sarace cuvinte, va rog frumos, sa spunem impreuna intru pomenirea unui suflet nespus de frumos :Dumnezeu sa te odihneasca, Iuliana.

Imi lipsesti tare mult, stii, am crezut ca o sa fim mereu impreuna.

Roxana

"Sa traim asadar astfel incat, atunci cand ceilalti se gandesc la dragoste, integritate si sprijin, sa se gandeasca la noi."
Garbo.ro

Pentru Ryanna mea

Fa o plecaciune, aplauzele se vor termina curand...se trage cortina.
Cred ca nu ar trebui sa ramana doar tristete la urma, dupa ce am trait viata asta. Si totusi, asa e adesea. Tristete sfasietoare. Gol. Absenta acelui ceva care sa ne implineasca sufletul. Sa zicem ca avem norocul sa fim sanatosi si cat de cat ok intr-ale existentei(desi sunt rare cazurile), si tot suntem  teribil de tristi si de obositi si avem in fiecare zi de constat:viata nu prea are sens, fiindca nu prea ne ofera ceea ce avem nevoie in strafundul inimii. Si ne-am straduit in toate modurile, am facut tot ce am putut, am incercat toate caile care pareau ca ne duc spre ..acel ceva...spre miez...spre dragoste...spre bine, spre lumina...

Desi sunt probabil mai tanara decat tine draga mea, simt ca te inteleg pur si simplu foarte bine. De cand ma stiu am avut acuta senzatie a golului existentei...mereu am stiut ca e mai mult de descoperit,..si mereu am incercat , am vrut sa ma retrag  undeva si sa descopar acest ceva...acest miez, acest sens, acest mai mult, mai frumos, mai deplin, mai desavarsit, mai pur. Numeste-l cum vrei, chemarea aceasta cred ca o avem toti(sau sper).
Asa ca da, te aprob, faci bine ca te incumeti sa cauti, ca te retragi spre  a te regasi. Asa simt si eu. Nu esti singura. Eu una stiu ca nu mi-ar placea sa fiu singura in cautarea mea...de aceea voiam doar sa-ti spun ca daca vreodata ai nevoie de ceva, de cineva...chiar si virtual...sunt pe aici. Atat.

Te imbratisez din tot sufletul si nu am cuvinte sa iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai daruit, adesea, cand aveam mare nevoie...ai fost o alinare si un balsam si un dar dumnezeiesc.
Iti multumesc si indraznesc  sa te numesc prietena si draga.
Ai grija de tine, iubeste-te, iubeste.Bucura-te ca inca totusi mai exista soare, copii care rad, natura, cer, inca o urma de dragoste pe acest pamant care oricum trece.Nu dispera, caci toate trec, numai ce strangem in suflet ramane si luam cu noi.

Fantezii marine

Tot pamantul e o biserica. Si marea e o biserica, o biserica albastra. Dumnezeu e in noi si dincoace de noi, e in valurile uriase ce se sparg de spuma alba, e in pescarusii din nisip, in aerul cald-sarat, in vant, in copaci, in iarba si in stanci. E in toate si dincolo de toate, prezent si nevazut, zambitor si binevoitor ca soarele.

Visez la un tarm cu valuri gigantice, stanci ude si adieri de palmieri, cu arome macar imaginare de bananieri, cocotieri, portoali, fructul pasiunii...visez la aventuri cu pirati si cautari de comori in pesteri misterioase. Visez ca viata mea sta pe loc, ca voi avea mereu 28 de ani. Nu trece , nu se roade, nu se uzeaza. Visez ca gandul meu e pur si nestingher si mai ales neancorat in realitati imediate si fugare...visez ca pe viata mea nu raman alte urme decat ale unui val de mare.Pe viata si pe sufletul meu nu vreau alte urme decat decat ale scoicilor si ale degetelor de copil.

Visez ca nu ma mai doare atat neputinta de a te iubi si gandul ca vei fi mereu departe.

Nu mai pot, marea aceasta unde te-am iubit, unde am visat, unde am sperat ca vom ramane amandoi, marea aceastape fundalul careia ne-am contopit visele disperate nebune de dragoste...Ma imbolnaveste, marea asta unde am sperat ca as putea sa fiu a ta. Ma imbolnaveste viata asta in care pur si simplu nu-mi gasesc niciun loc, in care parca sunt mereu un musafir in camera de asteptare. Asteptand parca mereu sa ma cheme si pe mine cineva, sa-mi vina randul......sa ma asculte, sa ma cunoasca cineva cu adevarat...sa-i pese cuiva cu adevarat. probabil tragedia mea e a tuturor, si asa cum eu nu pot fi altora de folos, tot la fel altii nu-mi pot fi de folos.

Si de aia vreau sa ma retrag din viata, ca sa nu ma mai amagesc atat de fiecare data, ca "de data asta he's the one, ca vom ramane amandoi"...pentru ca apoi ceva sa inceapa sa scartaie si sa-mi dau seama ca nu, nici de data asta nu e sa fie....Si daca toata viata imi va fi un astfel de sir de esecuri, atunci mai bine...mai bine...mai bine nu, mai bine nu.

Viata e o pacaleala, imi spune batranica mea. Si daca in fond are dreptate? Si atunci, de unde nevoia atat de adanca de a o..iubi?