Cruzimea frumusetii

 

   

    <sub>Se pare ca totul se plateste.Se pare ca sunt frumoasa. Privirile tuturor baietilor (toti cei ce intra in categorie) mi-o confirma mereu. Desi nu ma simt si nu m-am simtit vreodata frumoasa pe dinafara, si nici nu mi-a pasat catusi de putin.

Se pare insa ca acest aspect e foarte important. In primul rand, imi deschide drum catre inimile (si nu numai) tuturor barbatilor....in al doilea rand, imi blocheaza drumul spre prietenia lor. La aceasta varsta am ajuns sa ma lamuresc: mi-e imposibil sa am prieteni ai celuilalt sex. Imi vine sa-mi spun: ori sunt eu nebuna, ori ei. Problema e ori la mine, ori la ei. Ma intristeaza si ma doare. Niciun baiat nu se intreaba prea mult ce am pe dinauntru, conteaza 90% ce e pe dinafara. Daca nu sunt balbaita si reusesc sa leg mai mult de 2 propozitii, sunt mai mult decat "buna". Intr-un fel, asta e frumos. Imi place mult aceasta simplitate. E frumos sa nu judeci o persoana, sa o placi asa cum e. E atat de simplu.
Din pacate, exista si reversul medaliei: sunt atatia oameni (barbati ma refer) a caror companie o ador, ma face sa ma simt bine, imi place sa impart timp cu ei...dar nu si patul. Nu vreau sa fim iubiti, oricat de minunat ar fi, pentru ca stiu ca as fi falsa, pentru ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu s-ar incheia si am suferi amandoi si ne-am invinui reciproc.Pentru ca esti un om prea bun ca sa-ti ranesc inima. Vreau o relatie senina bazata pe empatie, ajutorare, umor, impartasire de ganduri si ce mai e...Vreau sa-mi aleg eu momentul cand imi voi da voie sa ma indragostesc. Insa niciun baiat nu vorbeste cu mine daca nu are cat de cat speranta unui flirt, a unui amor....cel mult pot schimba politeturi cu baieti deja luati. Altfel, nu interesez. Cine stie, poate  in fond sunt doar  plicticoasa si in afara de frumusete, nu mai e nimic de descoperit in ceea ce ma priveste,  imi spun uneori dezolata. Dar stiu ca ma mint.

E totusi atat de crud. O discriminare pozitiva, sa o numesc astfel?
Cred totusi ca avem dreptul la prietenia tuturor, oricat de frumosi sau de urati am fi...Si mai cred ca a fi prieten cu cineva care iti place si altfel tine atat de maturitate cat si de intelepciune, stapanire de sine, maniere si respect. Si de capacitatea de a fi cinstit. Tin minte ca mi-a placut foarte mult un baiat logodit...i-am respectat relatia si am fost doar  prieteni, mi s-a parut cinstit sa-i ofer afectiunea mea chiar in absenta sperantei unei posibile relatii. Daca eu pot, altii de ce nu pot?
  Uneori ma gandesc ca e totusi altceva la mijloc- un fel de tendinta a mea de a purta masti, de a ma feri de priviri prea indiscrete (care de fapt ar putea fi binevoitoare, daca le-as acorda mai multa incredere). Adesea vreau sa par mult mai cruda decat sunt, din timiditate, adesea din teama de a  fi privita stramb, ca printr-o oglinda ciobita. Gesturile, mimica, actiunile, vorbele imi sunt interpretate atat de gresit de atat de multe ori...Unele flori isi protejeaza petalele de vanturile vietii si de pradatori cu ajutorul unei mantii formate din spini. Spinii acestia sunt o buna inventie a mamei- natura, cred ca si noi oamenii avem fiecare spinii nostri, mai mult sau mai putin ascunsi.</sub>

    _{Insa si mai mult ma sperie faptul ca, orice “mascul” se apropie mai mult de mine, imi declara ca se indragosteste la nebunie, ca nu ma mai lasa. Iar eu mor de singuratate, de lipsa de intelegere profunda, de prezenta lui “Fat-Frumos”! Puteti crede asa ceva?}

   _{Pana la urma, sa dau aripi  visarii: poate e acesta destinul unei Juliete...Pana la steaua Romeo,  mai e un pic de cale....}

   

Scrisoare catre Iuliana

Draga mea draga, inainte de a -ti spune definitiv la revedere, am simtit nevoia sa-ti marturisesc unele lucruri pe care poate nu le stiai suficient de mult, pentru ca nu ti le-am spus niciodata. Planeta e acum mai pustie fara tine...in viata mea lipseste caldura inimii tale, a surasului tau. Ne lipsesti pe aici, tare de tot, si adesea ridic orchii spre departari si vorbesc cu tine asa cum obisnuiam, iti cer sfatul, ajutorul,....si sper ca tu sa ma veghezi in continuare. Adevarul e ca imi lipsesti tare de tot.Ai fost unul din constantele adaposturi ale vietii mele...cand aveam nevoie de un raspuns, de o certitudine alergam la tine. Nu stiu daca am reusit vreodata sa te fac sa simti ca TE-AM IUBIT.Cu discretie si infinita delicatete, ai fost acea prietena de care aveam nevoie din copilarie, desprinsa parca din cartile cu Lorelei si povesti cu zane bune.Ai fost Lorelei a mea, in preajma ta parca vibra aerul mai cald, in preajma ta mi-era parca uneori teama sa respir, ca sa nu-ti tulbur aura de magie care te inconjura intotdeauna.Din copilul agitat si capricios care eram pana atunci, ma linisteam deodata, imi ajungea numai sa fiu in preajma ta. Veneam la tine ca la o sfanta, ca la biserica, atunci cand nu mai puteam. Tu stiai mereu dinainte ce era cu mine si ceea ce aveam nevoie.In preajma ta simteam nevoia sa regasesc ceva dintr-o veche intelepciune uitata. La tine eram ca la spovedanie: spuneam tot, si primeam sfatul cel bun.
In ultima vreme, asistam neputincioasa la acea durere ascunsa care parca nu-ti dadea pace niciodata. Nu ai cerut ajutor, nu ai marturisit nimic, si m-ai invatat ce este delicatetea sufleteasca. Te-ai stins asa cum ai trait: tacut, ca un fluture minunat care incanta vietile celor din jur si niciodata nu le-ar putea face nici cel mai mic rau.Si nu am stiut pana in ultima clipa.Cred ca nu am stiut niciodata cu adevarat ce era in sufletelul acela. M-ai protejat, iti multumesc.Nu m-ai tulburat cu nimic- chiar si acum nu am povara pe suflet, am speranta ca in sfarsit ai aflat lumina si dragostea care iti erau firesti. Ai vrut singura sa pleci...nu mai puteai.Nu te mai regaseai in viata aceea atat de lipsita de frumos si de bine.Mi-ar fi placut sa te fi ajutat mai mult sa vezi si partea frumoasa atata cata este a existentei....soarele, umorul, jumatatea plina. Caci eu tot mai cred in culorile vietii, desi discrete.

Sper ca am invatat ca persoanele dragi sunt florile vietii, relatia cu ele trebuie ingrijita, udata incontinuu. Am descoperit ca nu numai rudele, ci si prietenii fac parte din familia ta...si ei trebuie iubiti, ajutati si protejati.Prietenii nu sunt pentru trecerea timpului- ei pot deveni cele mai frumoase lucruri in viata.Eu nu aveam pe nimeni in marele oras- tu ai fost o particica din familia mea. Si acum- o mana de tarana intr-un mormant, pe care il voi vedea prea tarziu.

Undeva intr-o revista frumoasa si aproape de inimile cititorilor am citit ca Dumnezeu ar vrea ca aici pe pamant sa invatam sa iubim, sa iubim frumos si cu soare si cu bucurie. Am apucat oare sa iti spun si tie? Poate ai fi gasit o raza de speranta...Tii minte ca-mi spuneai ca sunt vesela, solara?O sa incerc sa raman asa...nu promit, dar voi incerca. In amintirea ta si pentru tine, ma voi bucura si pentru tine si ma voi gandi la tine in bucuria ta. Tatal nostru din ceruri ne vrea fii ai luminii, trebuie sa incerc sa nu uit.Nu uita nici tu si, acolo unde esti, fii in lumina.

Nu nu plang, sunt curajoasa. Voi cauta din nou oameni speciali asa ca tine- sper sa invat sa le arat mai multa dragoste. Sper sa-mi reintregesc familia.Imi voi implini toate visele, o voi face si pentru tine, stiind ca te-ai bucura pentru ca m-am impacat cu viata. Tare as fi vrut sa te salvez...sa-ti fiu si eu sprijin. Dar nu am stiut sa ma apropii de tine firesc, mi-era multa sfiala. Nu am ghicit adancimea suferintei tale, prinsa cum eram de grija de a fi vesela, si superficiala si inconstienta....ar fi fost de-ajuns atat de putin...ca ultima oara cand ne-am vazut, si erai asa slabita. Te-am luat la pieptul meu, iti mangaiam parul si te-am simtit calda, ca un pisic, si am simtit ca asta era ceea ce aveai nevoie, tandretea si blandetea erau doctoria ta. As fi vrut sa nu te fi abandonat ...sa mai fi stat langa tine. Poate ca ai mai fi gasit o speranta cat de mica, daca ai fi simtit cu adevarat ca e cineva care te vrea aici...

Vei ramane printre putinii oameni adevarati in Iubire pe care am avut privilegiul sa-i cunosc....Sper ca-mi vei primi si -mi vei ierta aceasta ultima tarzie spovedanie pe altarul dragostei tale. Mi-e dor, mi-e tare dor...si mi-e frig uneori...si mi-as dori tare mult, daca va mai citi cineva aceste sarace cuvinte, va rog frumos, sa spunem impreuna intru pomenirea unui suflet nespus de frumos :Dumnezeu sa te odihneasca, Iuliana.

Imi lipsesti tare mult, stii, am crezut ca o sa fim mereu impreuna.

Roxana

Pentru Ryanna mea

Fa o plecaciune, aplauzele se vor termina curand...se trage cortina.
Cred ca nu ar trebui sa ramana doar tristete la urma, dupa ce am trait viata asta. Si totusi, asa e adesea. Tristete sfasietoare. Gol. Absenta acelui ceva care sa ne implineasca sufletul. Sa zicem ca avem norocul sa fim sanatosi si cat de cat ok intr-ale existentei(desi sunt rare cazurile), si tot suntem  teribil de tristi si de obositi si avem in fiecare zi de constat:viata nu prea are sens, fiindca nu prea ne ofera ceea ce avem nevoie in strafundul inimii. Si ne-am straduit in toate modurile, am facut tot ce am putut, am incercat toate caile care pareau ca ne duc spre ..acel ceva...spre miez...spre dragoste...spre bine, spre lumina...

Desi sunt probabil mai tanara decat tine draga mea, simt ca te inteleg pur si simplu foarte bine. De cand ma stiu am avut acuta senzatie a golului existentei...mereu am stiut ca e mai mult de descoperit,..si mereu am incercat , am vrut sa ma retrag  undeva si sa descopar acest ceva...acest miez, acest sens, acest mai mult, mai frumos, mai deplin, mai desavarsit, mai pur. Numeste-l cum vrei, chemarea aceasta cred ca o avem toti(sau sper).
Asa ca da, te aprob, faci bine ca te incumeti sa cauti, ca te retragi spre  a te regasi. Asa simt si eu. Nu esti singura. Eu una stiu ca nu mi-ar placea sa fiu singura in cautarea mea...de aceea voiam doar sa-ti spun ca daca vreodata ai nevoie de ceva, de cineva...chiar si virtual...sunt pe aici. Atat.

Te imbratisez din tot sufletul si nu am cuvinte sa iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai daruit, adesea, cand aveam mare nevoie...ai fost o alinare si un balsam si un dar dumnezeiesc.
Iti multumesc si indraznesc  sa te numesc prietena si draga.
Ai grija de tine, iubeste-te, iubeste.Bucura-te ca inca totusi mai exista soare, copii care rad, natura, cer, inca o urma de dragoste pe acest pamant care oricum trece.Nu dispera, caci toate trec, numai ce strangem in suflet ramane si luam cu noi.

Fantezii marine

Tot pamantul e o biserica. Si marea e o biserica, o biserica albastra. Dumnezeu e in noi si dincoace de noi, e in valurile uriase ce se sparg de spuma alba, e in pescarusii din nisip, in aerul cald-sarat, in vant, in copaci, in iarba si in stanci. E in toate si dincolo de toate, prezent si nevazut, zambitor si binevoitor ca soarele.

Visez la un tarm cu valuri gigantice, stanci ude si adieri de palmieri, cu arome macar imaginare de bananieri, cocotieri, portoali, fructul pasiunii...visez la aventuri cu pirati si cautari de comori in pesteri misterioase. Visez ca viata mea sta pe loc, ca voi avea mereu 28 de ani. Nu trece , nu se roade, nu se uzeaza. Visez ca gandul meu e pur si nestingher si mai ales neancorat in realitati imediate si fugare...visez ca pe viata mea nu raman alte urme decat ale unui val de mare.Pe viata si pe sufletul meu nu vreau alte urme decat decat ale scoicilor si ale degetelor de copil.

Visez ca nu ma mai doare atat neputinta de a te iubi si gandul ca vei fi mereu departe.

Nu mai pot, marea aceasta unde te-am iubit, unde am visat, unde am sperat ca vom ramane amandoi, marea aceastape fundalul careia ne-am contopit visele disperate nebune de dragoste...Ma imbolnaveste, marea asta unde am sperat ca as putea sa fiu a ta. Ma imbolnaveste viata asta in care pur si simplu nu-mi gasesc niciun loc, in care parca sunt mereu un musafir in camera de asteptare. Asteptand parca mereu sa ma cheme si pe mine cineva, sa-mi vina randul......sa ma asculte, sa ma cunoasca cineva cu adevarat...sa-i pese cuiva cu adevarat. probabil tragedia mea e a tuturor, si asa cum eu nu pot fi altora de folos, tot la fel altii nu-mi pot fi de folos.

Si de aia vreau sa ma retrag din viata, ca sa nu ma mai amagesc atat de fiecare data, ca "de data asta he's the one, ca vom ramane amandoi"...pentru ca apoi ceva sa inceapa sa scartaie si sa-mi dau seama ca nu, nici de data asta nu e sa fie....Si daca toata viata imi va fi un astfel de sir de esecuri, atunci mai bine...mai bine...mai bine nu, mai bine nu.

Viata e o pacaleala, imi spune batranica mea. Si daca in fond are dreptate? Si atunci, de unde nevoia atat de adanca de a o..iubi?

pentru astazi, ce sa spun...doar ca sunt din nou dezamagita.
intr-adevar, poate ca nu esti persoana pentru mine...deci...ce-ar trebui sa fac?
sa merg inainte cautand sprijinul Lui. l-am simtit ieri, tare de tot, ca pe cel mai bun si mai complex prieten din univers. eram in masina si mi-am dat seama ca noi habar nu avem cum este El, cat e de bun si de relaxant, si cat de mult bine vrea pentru noi. si cata iubire vrea sa ne daruiasca.
  si am mai invatat un lucru despre mine: nu prea am nevoie de securitate materiala...ci emotionala, afectiva. nu pot functiona singura, sunt ca o planta neudata tinuta in frig. am nevoie permanent de cineva care ma iubeste alaturi sau macar de cineva care stiu ca nu ma paraseste. o fi banal, dar...ieri parca am inteles pe deplin.

dragostea nu e doar o pagina din carti...chiar poate fi traita, in modul cel mai natural , firesc si solar posibil.

uneori simt ca as vrea sa mor, ca ma oboseste prea mult zbuciumul inutil al acestei vieti. dar ma rugasem sa nu mor inca, fara a fi iubit. fara a fi cunoscut frumusetea si tandretea iubirii. ieri am cunoscut-o (poate), si as vrea sa traiesc  o mie de vieti, ca sa o experimentez iar si iar.
cu adevarat, suntem nascuti din iubire. noi oamenii-ne nastem din iubire, din actul procreatiei care este oricum dragoste, atractie, ceva tot e intre cele doua persoane, o cat de mica apropiere...ceva care cat de cat incearca sa semene a iubire, tinde sa infloreasca spre iubire. si multi dintre noi o sufocam cu cele mai diverse griji si frici pentru ziua de maine...ce mancam cu ce ne imbracam cu ce ne platim facturile etc etc etc...si uitam de dragoste, o banalizam ca parca noi avem nevoie de iubire nu, avem nevoie de mancare, de haine , de distractie...si apoi ne trezim ca sotia ne insala, copilul se drogheaza ori pur si simplu se indeparteaza de noi etc...ne trezim ca din viata noastra dispare sensul, fiindca habar nu am avut ca de fapt sensul pe care trebuie sa-l urmarim in viata este IUBIREA, in toate formele ei si catre absolut toata lumea, pe cat putem trebuie sa ne silim sa facem totul absolut totul in numele ei si in scopul de a o gasi. este o floare tare rara...dar singura care merita, care ramane, care invinge totul si care trece peste tot. orice altceva am urmari in viata, nu ne satisface nu ne multumeste nu ne e de ajuns. singura care potoleste nelinistile si fricile e iubirea.

insa din pacate noi oamenii pur si simplu nu stim aceste lucruri...nu suntem educati, nu ni se spun aceste lucruri. nu suntem facuti constienti de imensa insemnatate a iubirii...de cum ne poate schimba fundamental viata faptul de a alege sa daruim o imbratisare si o vorba buna, in loc sa alegem sa imprastiem in jur  nervi si tipete si rautate si frustrare. e vorba doar de o alegere, uneori cu imense sacrificii si suferinte, dar e ALEGEREA fundamentala.

Ciorna

M-am gandit ca, deoarece nu am gasit inca pe nimeni caruia sa-i impartasesc toate gandurile si tainele, o sa incerc sa vorbesc cu un prieten imaginar. Poate fi si Dumnezeu, da...sau..pur si simplu prietenul acela, pe care am visat mereu sa il am.

Asa ca,...multumesc fiindca esti aici si ma asculti, aproape ori de cate ori am nevoie. Sunt din nou foarte obosita, si uneori ma minunez singura cat pot sa fiu de trista. Stii, intamplarile zilei te apasa si dor atunci cand nu ai seara un umar peste care sa lasi lacrimile sa curga pe furis...

Iti spuneam si altadata, cat sunt de singura. Cat dor imi e sa vorbesc cu adevarat cu cineva. Am avut iluzia ca am gasit pe cineva cu care sa pot vorbi, insa nu e posibil, si apoi cred ca m-am inselat...I-am scris si nu mi-a mai raspuns.Si mi-e teama, e asa periculos sa-ti deschizi macar si o frantura de inima cuiva pe care nu il cunosti bine...Nu stii niciodata cand iti intoarce spatele si te lasa cu ochii in ploaie(nu in soare), si nu mai auzi niciodata de el...iar tu intre timp ai lasat jos foarte multe paveze in fata lui, l-ai lasat sa se apropie periculos de tare de cine esti cu adevarat, de fiinta aceea interioara deznadajduita si firava, care cauta cu disperare un suflet cald, sincer...prietenos.Ai fost sincer cu el, si deodata te trezesti ca te dispretuieste, iti intoarce spatele.Nu esti indeajuns de bun pentru el, nu atingi acele standarde care fac din tine cineva la aceeasi inaltime ca el, caruia sa ii poata acorda incredere si credit...Esti mai prost, mai mic, nu te ridici la asteptari si mai rau:nici macar nu incerci. Esti ca un pisic in ploaie care abia asteapta o mana calda...insa nu asta au oamenii nevoie.Mereu uit.Sau hai, ca sa nu ma victimizez: poate pur si simplu eu sunt cea care nu da suficient. Cu toata sinceritatea.Noi oamenii vrem mereu sa dam, dar si sa primim.Nu putem da decat in masura in care stim ca primim. Daca am putea doar sa dam, numai sa dam, mereu....Daca am putea invata asta...sa nu mai asteptam nimic de la nimeni, sa ne multumim cu coaja de viata pe care o putem duce inainte.

Mai bine-mi iau un caine.Sau un motan. Dar nici macar asta nu se poate, nu aici.

MI-e teama ca voi inainta in viata fara sa mai am niciun prieten adevarat. Ah, si ce bine era, ce in siguranta ma aflam. Ce sentiment minunat, cand simti ca cineva te intelege cu adevarat. Ca va intelegeti recirpoc, si atunci nu va mai judecati, fiindca intelegeti fiecare motivatiile celuilalt.

Draga prietene imaginar, sunt tare obosita in seara asta, din nou; abia astept sa te regasesc maine, as avea tare multe nimicuri aventuroase sa-ti povestesc...mai mult aventuri interioare caci in afara ce vrei sa se intample, probabil sunt facuta mai mult pentru viata interioara.

Ma tot gandesc zielele astea sa scriu o carte...vechea mea obsesie De fiecare data cand ma straduiesc sa elaborez un roman, ma impotmolesc la un moment-dat in firul actiunii.Pe undeva mi se pare ca daca inventez un personaj, nu il pot duce la capat fara un dram de falsitate si mediocritate.Probabil nu pot scrie decat despre mine...Si atunci, m-am gandit sa fac un fel de jurnal.Tot am vazut ca sunt la moda. Si  imi pare forma cea mai libera de a se exprima fara teama de a nu fi autentic. Macar mi-as putea nota gandurile  si trairile...poate le-as intelege mai bine,sau poate pur si simplu nu mi s-ar mai parea atat de vane, imparatsindu-le, cu aspiratia de a le transforma in literatura.Nu stiu pe cine ar putea interesa, dar...pana la urma un om de vorba cu sine trebuie sa intereseze intr-o oarecare masura, fiindca in el se pot regasi toti... natura umana este inclinata spre autoobservare si auto-cercetare...ce mai conteaza notorietatea?ce mai conteaza ca nu sunt cineva in lumea de afara?as putea incerca sa fiu cineva aici in lumea mea, si sa ma spovedesc ca sa ma inteleg....S-ar tputea numi "Jurnalul Julietei" sau tot ceva in genul asta, un titlu intrigant si comercial....Care sa atraga un public de mai multe varste...Etc etc.

Draga prietene imaginar, cine stie poate odata o sa te intalnesc si  o sa-ti dau sa citesti tot ceea ce voi scrie aici.Sau ...poate ca nu va fi nevoie fiindca vei sti totul, deja.

Pic de somn....inca un fenomen pe care nu il inteleg la mine avand in vedere ca azi-noapte am dormit 10 ore.Pe maine.

Mda, probabil m-am cam indragostit

 ..exact ce-mi lipsea acum.

Sa stau la miezul noptii cu mintea in pioneze, sa-mi arda inima in mine, sa imi verific contul de facebook si casuta de e-mail de 100 de ori pe zi, sa ma gandesc la el de vreo 15000 de ori pe ora.... Bluffff

Normal, e vorba de o pasiune imposibila, in clasicul meu stil...cum altfel? Nu ma dezmint ! Si constat cu surprindere ca sunt aceeasi  dintotdeauna: alergatoare cu limba scoasa dupa luna patrata....Probabil inca mai cred ca luna e un balon colorat cu gust de acadea pe care, daca te chinui putin,il prinzi in brate, il legi cu sfoara si-l tragi dupa tine prin oras, ca sa se uite la tine lumea mirata , asa cum spune  cantecul...

Uffff  De 1000 de ori UFFFFFFFF

Ce fac acum sa-mi sting inima. Ce fac????Si "obiectul pasiunii mele"...S-o fi prins pana acum , dar...ce sa-i faci....Suntem in lanturi.Degeaba  suntem liberi, caci nu suntem.

UFFFF si cat poate sa-mi lipseasca...Mereu uit ca sunt oameni mai adevarati decat altii, cu care surprinzator si incredibil poti avea un RAPORT cu majuscule, poti fi tu insati pur si simplu in modul cel mai adevarat si autentic. NU mi se mai intamplase de mult, da de fapt asta e indragostirea mea...l-am vazut ca intr-o oglinda,  dorindu-mi cu disperare sa-mi semene , parca avea franturi si cioburi si felii din mine.Si normal, ca m-am speriat. Tare . Si i-am zis o groaza de prostii...Iar el, aproape cu siguranta, a vazut drept prin mine ca printr-o sticla usor colorata  plina cu un fluid  extrem de transparent.
Dar in fond nu ma pot gandi decat la cata pasiune a starnit in mine.Mi-e inima tare fierbinte si tare sus fata de locul ei normal.

Uitasem ca acesta era de fapt blogul Julietei, si ca starea care i se cuvine este fireste, cea de indragostita.
Se cere scriere, multa.

Locul meu

De ceva ani incoace, am tot cautat ceva ce s-ar traduce prin sintagma "locul meu". Adica imi caut, cu neliniste si c-un fel de teama, locul. Am schimbat orasul, ulterior tara, am colindat nenumarate orase si tari...inca nu simt ca am gasit intrutotul ceea ce trebuie. Poate fiindca, am banuiala ca "locul meu" nu este un loc, ci o persoana... Si atunci, nu pot sa nu recunosc ca viata mea, tot ceea ce fac in ea, toate oboselile , dorntele si temerile , scuzele ca da, fac cutare si cutare lucru pentru confortul meu material si psihic, pentru ca asa "da bine", pentru "gura lumii" etc..da, toate astea se datoreaza de fapt nevoii de "locul meu"...

Am crezut ca in fond mi-e teama sa gasesc, mi-e teama de fixare, si ca de fapt cautarea e totul. Insa...nu mai sunt atat de sigura, lately.Uneori simt cat-l gasesc....si ca un facut, de fiecare data trebuie sa-l parasesc, fiindca circumstantele externe, bla bla...Si niciodata nu ascult de vocea aceea dinauntru, care-mi spune clar ca aici trebuie sa raman...si de fiecare data, plang de neputinta...(oare atunci cand o voi asculta inseamna ca m-am maturizat?)

Ah. locul pentru odihna al sufletului meu, sa nu-mi fie inca mormantul Doamne.

In unghere ale mintii mele inca ma incapatanez sa cred ca Dumnezeu mi-a rezervat si mie un "loc" cu o persoana anume, una , de iubit si de ramas. 

Incrucisez degetele!!

Visatoare

Am citit undeva pe un blog ceva de genul: un artist nu poate pur si simplu sa accepte realitatea. un artist e un visator...orice ar face , realitatea ii scapa. inainteaza pe langa sau pe deasupra sau pe dedesubtul ei , face ce face si tot o ocoleste cumva, chiar impotriva vointei sale. si mi-am pus deodata intrebarea:oare un artist nu e facut dintr-o alta plamada?oare materia din care e facut sufletul sau, nu apartine unei alte dimensiuni, despre care se stie putin, sau despre care nu se prea mai stie, in zilele noastre?

Unui visator ii e teama de realitate, uneori. Nu se regaseste in ea. E oare o boala ciudata , sau un fel de dar care trebuie cumva fructificat? cred ca orice insusire a firii noastre trebuie cumva indreptata spre ceva mai inaltator si mai desavarsit...

Insa nu mai stiu, aceasta evidenta a mea alunecare din fata realitatii, e oare o boala? Am vrut cu tot dinadinsul sa ma agat de viata.Am vrut sa am un job respectabil, prieteni, sa duc viata pe care o duce(ori incearca) sa o aiba toata lumea. Sa fiu fericita... Shopping, cinema, concerte, calatorii, muzica....de ce oare nu ma implinesc cu adevarat, si nici macar a avea pe cineva alaturi nu te implineste cu adevarat. Mi-am dat seama ca de fapt probabil caut altceva, si oricum as incerca sa fug, pana la  urma revin la sinele meu, la centrul acesta care imi spune altceva. Mi-am dat seama ca am nevoie de liniste.Ca sa ma regasesc.Banal. Si totusi cu cat inaintez in varsta, am tot mai mult nevoie de liniste.Tot mai rarefiat sa-mi fie aerul imprejur.Tot mai putine zgomote, tot mai putina rotire si culori.Mai putin job si shopping, mai putine calatorii, mai putini prieteni chiar.Liniste.

Ma simt ca un copac dornic de o bariera de ceata. Realitatea, viata omeneasca cu toate ale ei, sa le las de o parte a barierei, si uneori numai sa arunc o privire asupra lor...iar de cealalta parte, bine ascunsa -lumea mea. Lumea mea frumoasa, noua, , unde o lumina neinceputa se rasfrange asupra a tot. Mereu, mereu am fost asa. Mereu am cautat ceva dincolo de tot. Mereu mi s-a parut lumea o  desertaciune.Mereu am simtit ca undeva e o alta lume...

Cartile.
Dumnezeu.
Si un ultim gand: iubirea.Si totusi, iubirea. Sufletul unui visator cu siguranta e facut dintr-un fel de fibre care poate mai greu se lasa atrase de realitate, insa care se lasa atrase de iubire cu siguranta. Poate tocmai fiindca uneori mi se pare ca iubirea e din alta lume si nu are nimic de-a face cu realitatea....

Unde e Julieta

...insa uit ca viata e atata frumusete, in enorma ei complexitate.
Ma uit la titlul blogului astuia si-mi dau seama de neputinta sa: scrisorile Julietei? care scrisori, care Julieta. Julieta vrea sa fie partea aceea din fiecare , panza de paianjen tesuta din razele lunii, pe care lumina sau zgomotul prea tare ar putea sa o fisureze?
  Cine e Julieta, stau si ma-ntreb, e poate un mit fiindca nu o mai recunosc in mine.
Pe mine m-a salvat Cineva odata demult, si pentru asta tare ii multumesc si o sa-i fiu recunoscatoare toate vietile pe care le voi trai. Fiindca stiu ca-mi va darui si mai multa muzica si prea  plin de cunoastere cu fiecare pas .
Draga Julieta, esti un mit al fanteziei mele,...nici nu stiu daca ai existat vreodata. M-am jucat de-a tinele...Mi-a placut, dar nu te cunosc. Nu pot sa spun decat ca nu cunosc pe nimeni, ma cunosc (un pic) pe mine si asta e frumos, dar nu sunt nici Roxana nici Julieta, sunt un abis si un bulgare de sare cazut de pe o stea.
Am un singur prieten, pe care-l cheama Micul Print...Si locuiesc in foarte multe locuri, uneori pe un colt de luna rosiatica.
Si nu ma pricep prea bine sa scriu. Nici scrisori.De fapt, n-am mai tinut o pana in mana de ..hehei...foarte multa vreme.Nu m-am mai murdarit de cerneala. Scriu numai asa, in eter, sau ma prefac ca scriu. Daca degetele mele nu ating hartia, nu contureaza curba literelor din cerneala, e ca si cum as arunca idei de aer intr-o dimensiune care se numeste "virtuala", adica una ipotetica, adica una care nu exista.
Adica scriu niste scrisori imaginare care nu sunt scrisori, ale unui personaj care n-a existat decat in fantezia cuiva.
Si totusi...

Moneglia

De peste tot ma bombardeaza stiri ca lumea merge rau...In tot acest ocean de confuzie, sunt fericita "gasitoare" a drumului drept, care este cel al simplitatii si curateniei.
Am inteles de ce era dificila viata intr-un oras mare: fiindca eram supusa poluarii, tentatiilor. Aici e totul mai usor si mai frumos fiindca e simplu.Binecuvantarile ajung si aici, din fericire.
Nu stiu de ce, in unele clipe imi vine in minte Sayuri.
Parca niciodata copilaria si batranetea nu s-au impletit mai bine decat la 27 de ani. Ma simt tanara si batrana, ca doua fete ale unei monede. Am regasit in mine aproape intacta copilaria, si parca ma indrept cu pasi marunti spre o toamna a vietii mele, fara sa fi trecut prin vara. Ciudat: copilaria nu e primavara, ci e iarna cu obrajii imbujorati, mainile zgribulite si turturi la feresti...In rest , e peste tot toamna aurie coapta in blandetile de altadata.

Multumesc Dumnezeu.

In cautarea iubirii

Stiu ca nu sunt si poate nu voi fi niciodata o persoana cu adevarat inteligenta si valoroasa. Am adanc inradacinat acest complex-  nu voi putea vreodata sa ofer ceva frumos, ceva nobil.
Nu e nicio tragedie in asta.
Dar
Undeva in mine este adanc inradacinata nevoia de a ma placea pe mine insami. Nevoia de a ma uita inauntru si de a vedea cald, lumina.Nevoia de a ma uita in urma si de a-mi spune: am facut the right thing. Adica am urmat impulsurile sufletului.
 Nu am reusit mai niciodata, adica de la o anumita varsta totul a alunecat cumva pe alaturi, pe langa drum. Nu am gasit raspunsul. Voiam sa ma "fac" scriitoare, insa cumva parca nu e menirea mea. Nu ma regasesc pe de-a-ntregul. Voiam sa fiu actrita, dar parca nu am gasit resurse si motivatii suficiente. Voiam , vreau sa fac muzica...Insa mai presus de toate, mi s-a spus: cauta iubirea. Asta m-a paralizat intr-un fel, desi am incercat incerc sa ma supun. Am ajuns singura,intr-o mare multime de sunete si de oameni, cautand ceva: iubirea. Am renuntat la toate aspiratiile omenesti: de glorie si de implinire. Cautand, adesea in van, iubirea. Insa trebuie multa multa rabdare, ca sa o gasesti. Enorm de multa toleranta. Exista inca, iubirea, am mai gasit firimituri pe ici pe colo. Ce e mai ciudat e ca primesc exact ceea ce dau : trebuie sa dau foarte mult, trebuie sa dau totul ca sa primesc totul.
Stii ce e cel mai greu de invins, in fata ei? frica. Pe mine una ma paralizeaza. Incremenesc de frica in fata iubirii: frica de suferinta? De a-mi arata vulnerabilitatea? De a arata fetele diamantului meu cuiva care nu ar intelege? De imoralitate?Habar nu am exact. Daca as putea sti dinainte: cutare sau cutare imi va zambi la momentul X. Nu trebuie sa imi scot tepii protectiv, trebuie sa imi pregatesc un zambet. Nu trebuie sa-mi feresc arogant privirea, trebuie sa imi deschid inima. Ah, daca as fi prevenita dinainte despre momentul X...ce bine ar fi. Dar nu. Lectia vine cand mai putin te astepti, si esti inca mic si nepregatit. Si mereu te ia prin surprindere ca in prima zi, si mereu alegi raspunsul gresit.
  Ma uit la oameni in jur si ma minunez. Toata lupta lor e pentru bani, toata goana este dupa bani. Nici nu fac nimic cu ei, ii pun "sub saltea" ori ii folosesc sa vaneze alti bani. Si asa le trece viata. Ii vezi uneori cum merg tristi cu capul in jos, abatuti ca si cum nu le intinde nimeni o cana de apa din afectiune sincera. Si totusi, acesti oameni sunt atat de firesti. In lupta lor, in ceea ce stiu ei, in patratelul lor de viata si de lucruri pe care stiu ca trebuie sa le faca, sunt cat de cat ok. Nu par a avea framantari interioare filozofice. Stiu care le e drumul, si-l accepta firesc.
  Eu de ce meditez atat asupra drumului? De ce nu pot fi egoista si redusa in mod natural?De ce nu pot vana doar bani fara nicio remuscare, crezand ca asta e valoarea fundamentala? Fiindca nu ma face fericita si fiindca am descoperit si alte valori care ma fac?
  Vanez fara convingere niste mici averi. Ca sa dobandesc, mai bine-zis sa-mi creez pe urma peste vreo doi ani niste mari bucurii. Cred ca am inteles ca nimic nu-mi prea vine daca nu imi creez singura, macar premisele ca sa vina. Vanez niste mici averi ca sa fiu libera sa implinesc ce mi s-a spus sa caut: iubirea.
Ma intreb daca in fond oamenii nu vaneaza banii ca sa dobandeasca iubirea, asadar ca sa fie liberi.

Frica este miezul dragostei

Ieri am descoperit aceasta simpla fraza, aiurea prin bloguri. Recunosc cu vinovatie ca nu mai stiu cui apartine...
Insa m-a socat .
Asa este, da, cel putin mie asa mi se intampla. Cand incep sa ma indragostesc, mi-e o frica de mor de acea persoana. Nu mai dorm noptile, nu mai sunt capabila de nimic altceva, de niciun gand, de nicio reala preocupare exterioara sau interioara. Fiinta imi e subjugata de "el", devine stapan pe mine inainte poate sa aiba habar. De aceea imi vine sa fug, sa ma ascund, un impuls mai puternic decat mine ma face sa-l resping, sa fug  sa fug. E o copilarie cu siguranta, dar...Mi-e frica. De toate schimbarile pe care le-ar putea provoca in mine, in viata mea. Mi-e frica de casatorie , de copii. Pe urma realizez ca frica e doar o prostie, dar pana trec de acest prag tremura inima ca o frunza aurie nesigur atarnata pe creanga in bataia vantului.
Pe langa frica, mai e si rusinea. Cand incepi sa te indragostesti, iti e rusine sa il privesti in ochi. De multe ori mi s-a parut a fi un sentiment analog adorarii unei icoane in biserica. O atingi cu sfiala , nu privesti decat rar in ochii sfantului respectiv, te apropii cu sovaiala si cu buze timide abia atingi sticla rece. Cred ca inceputul indragostirii contine multa sfintenie, mai bine-zis mult din adoratia pentru divinitate...Ce poate fi mai firesc, mai frumos?
Julieta

Fragment din Romeo si Julieta

Romeo: De pîngăreşte mîna-mi sfînta-ţi mînă

Să ierţi acestor buze ale mele —              .;,

Doi pelerini ce-s ruşinaţi stăpînă —

Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele.

 Julieta:  Nu, pelerine, mîna-ţi vină n-are,

Căci pelerinii mîinile de sfinţi

Le-ating şi ei, în loc de sărutare

Se-nchină şi-şi strîng mîinile fierbinţi.

 Romeo: Dar sfinţi şi pelerini n-au gură oare?

Julieta:   Da, pentru rugăciune, pelerine!

 Romeo: Ca să nu-mi schimbi credinţa-n disperare,-

Dă voie gurii focul să-şi aline.

 Julieta:   Stau nemişcaţi de-a pururi sfinţii, chiar

Atunci cînd rugăciunea o-mplinesc.

Romeo: O, sfîntă mea, stai liniştită dar,                  '

Să-mi curăţ vina, să mă-npărtăşesc

Şi-al gurii tale har la gura-mi vină! ^: '   [O sărută.]                       

De ce am fost trimisa

In clipa asta, mi se pare ca stiu raspunsul: ah da, in clipa asta cred ca am fost trimisa aici  nu numai pentru a ma bucura de toate frumusetile si bunatatile din acest univers inchis...Ci am fost poate nascuta pentru a-mi descoperi si exprima fiinta la nivelul cel mai ascuns si mai luminos totodata .
Am fost trimisa aici pentru a gasi ceea ce a fost pus in mine:
Acel tip de pulbere de stea
Acel tip de rezonanta a Universului
Acel tip anume, specific si pe care nu-l mai are nicio alta stea decat aceasta indesata in adancul fiintei mele, in rarunchii mei de sange de carne si de aer, incat uneori mi se pare ca nu mai incape si se zbate sa iasa.Nebuna stea, ceva-ul meu si numai al meu care simte ca trebuie sa fie, caci altfel nu poate fi.
Da, simt ca am fost trimisa (si) pentru un ceva caruia mi-e greu sa-i dau nume...si care parca devine totusi mai tangibil, mai putin imposibil cand incerc aici sa-l definesc.
 Ma privesc des in oglinda, adanc pe chipul , in ochii mei incercand sa ma cunosc, sperand ca in verdele clar , pe albul pielii intinse voi gasi unele semne despre apa sufletului meu si despre tulburarile sale. Dar nu intrezaresc nimic- chipul meu e al unei tinere curate si atat, respira o incredibila normalitate. Parca nu as fi trait decat 16 ani- varsta la care abia mijeste o Julieta, o Lorelei...Ah suflete amar , lumina mea de luna, unde-mi esti, in ce carte de povesti te-ai ascuns, cu ce maini cu ce degete sa te apuc sa te pipai cu gingasie si cu teama, in ce vas sa te pun in asa fel incat sa nu te ofilesti si sa ma bucuri, sa nu ma  lasi, sa nu te duci, sa imi infloresti fiinta, casa, viata, posibilitatile, anii, bucuriile, tristetile, dezamagirile?Suflete, am nevoie sa te las liber, am nevoie tare, mai tare ca aerul de aici care se cheama aer insa nu e decat cu numele.
Ce au facut amintirile din inconstientul si din imaginarul meu, ce- cartile? Ce floare a imbobocit in mine, si eu habar nu am avut?Ce pasare, ce copac intins spre stele, ce stea?
Cum sa-i dau drumul?
In care cer?
Uneori mi se pare ca hartia, ecranul sunt indeajuns de albe, de curate ca sa dau drumul copacului meu ...Alteori, parca nici hartia nici ecranul nu sunt de ajuns, mi-ar trebui parca mai degraba  sufletul altcuiva, asa ca din povesti :curat, limpede , lucios , fosnitor si placut mirositor,  ca suprafata unui lac cu lebede din vis. Si muzica, si muzica e uneori o suprafata pe care pot sa mi te eliberez, copac plin de milioane de stele fosninde ca greierii in noptile alea atat de pline de ceva atat de misterios pe nume vara.

Draga biata unica stea   din inima  fosnitoare, stai cuminte stai linistita, va veni si vremea ta, poate este deja sau poate nu va fi niciodata.

S

Sangereaza amurgul ca o inima

Mi-e asa de dor de tine, se rupe in fiecare zi ceva aici inauntru.
Numai o anumita melodie poate exprima inima mea de copil ramas copil.
Si totusi nnu e nimic, nimic...vantul si luna se oglindesc in continuare perfect geometric peste marea ca un lac de aur si argint.

Maine voi reveni, prieten parasit. As vrea sa-mi aplec aici sufletul, sa scrijelesc, sa se incrusteze adanc cuvintele, pana la tipat. Pescarusi innebuniti de frumusetea lumii se rotesc in amurg, despre care nu li se ingaduie sa urle .
Ah iubitule, dragule, sufletule, in-mine si asupra de mine, in ce colt de lume, printre care cuvinte pitit, printre care stele...?

Bine-a zis poetul, suflete suflete, planeta indepartata , pe care mi-ar fi placut sa traiesc, sa visez si sa mor, de o infinitate de ori ,pana la ultima picatura, celula atom de sange din ceresc

Da stiu- ti-am zis de nenumarate ori si as vrea sa-ti tot zic pana te plictisesc te exasperez si o sa vrei sa te smulgi de mine, dar ce sa fac asta mi-s eu, dorul din mine sunt toata un dor, cum ii e dor amurgului de soare de-si intinde vaietele sangerii peste tot cerul ca o inima umflata pana la refuz si sparta de atata singuratate

Scrisoare catre Doamna C

  M-am gandit de multa vreme sa va scriu...Gandul ramane inca suspendat intre timiditate , teama ca nu voi putea exprima suficient tot ce este in inima mea, si constiinta faptului ca probabil nu veti citi aceste randuri niciodata. Ca nu voi putea spune asa cum trebuie, dupa toti acesti ani de cand nu ne-am mai vazut, cat de mult inca va iubesc. Ar trebui mai intai sa ma gandesc mult, sa-mi strang puterile sufletului...sa las amintirile sa curga, sa se reverse ca un rau intr-o delta, dupa atata vreme...Cat a trecut?Aproximativ zece ani...

  M-am surprins azi-noapte ca v-am visat. Din nou. M-am trezit brusc si cand am realizat cum este viata mea prezenta, am inchis ochii strans dureros, vrand aproape cu disperare sa fiu din nou in vremea lipsita de griji a liceului.

  Trebuie sa recunosc ca de foarte multa vreme mi-am dorit sa va trimit o scrisoare. Un e-mail. Nu am gasit insa nicaieri nicio adresa. Ramaneti asa cum v-am perceput mereu: inaccesibila, in lumea dumneavoastra de o noblete spirituala fara margini. Ma simteam mereu la orele dvs ca un calator in ploaie, in fata  portii unui castel cu turle inalte si atat de pline de lumina, incat imi piere curajul sa bat...

Ati fost profesoara mea de limba romana, da....

Nu va voi uita niciodata: micuta de statura si firava, cu niste ochi care au strans in ei tot cerul, toata marea, spre a ni le darui. Parca aproape prea firava in trup, pentru uriasa bogatie interioara pe care o adapostiti, constient sau nu.
Nici macar o fotografie nu am, as pune-o aici sa fiu sigura ca-mi amintesc...

 Astazi e asa de greu fara prezenta dumneavoastra ca o mama ocrotitoare, plina de inspiratie.
 Astazi cand am de infruntat furtuni grele si nesiguranta unui adapost, ma intreb  ce v-as spune oare, daca ne-am intalni fata in fata. As reusi sa exprim ceva din sufletul meu, ori as ramane ca  altadata, muta de admiratie ca in fata unei zeite?

 Sunt atat de obosita, in fiecare zi. Ma consum atat de mult pentru  lucrurile marunte si nu acord prioritate dragostei de oameni, acelor fapte si clipe ce raman. Nu acord prioritate la timpul potrivit. Poate dintr-o timiditate sau teama absurda,...sau poate din orgoliu, sau poate e altceva. Ori  pur si simplu nu-mi pasa indeajuns si nu sunt indeajuns de recunoscatoare.Iar apoi raman cu vina, cu remuscarea pe suflet. Trebuie sa invat ca lucrurile se exprima la momentul potrivit, nu mai tarziu, nu peste 10 ani, cand persoanele in cauza nu vor mai citi.

  Ce-as putea sa va spun azi...ca imi lipsiti? Ca mi-as fi dorit sa fim prietene? Ca atunci acasa la dvs cand am stat la povesti, cand v-ati deschis sufletul- am ramas atat de fascinata de personalitatea, de lumea dvs. interioara, incat m-am speriat asemeni furnicii care a intalnit in drum un Om, si am fugit? Stiu ca apoi ati cautat afectiunea mea, ca aveati nevoie de ea dar  m-am ascuns sub masca unui chip indiferent, neindurator, nu stiu nici eu bine de ce. Poate fiindca am simtit:lutul nu se poate amesteca cu lumina. Ce-as fi putut fi, decat un mut, umil, redus la tacere admirator la atata frumusete? Stiu ca mi-ati spus atunci , cu regret in glas si in ochi: varsta adolescentei este aceea in care ne judecam dascalii prea aspru, da. Din masca mea rece ati inteles ca va criticam- nu s-a vazut  timiditatea  si sufletul marit din dosul ei. Pe atunci nu cunosteam legea tolerantei, nu mi se predase lectia iubirii neconditionate. Eram da, un critic mult prea aspru pentru anii mei  cruzi, sau credeam ca asa trebuie sa fiu, si nu stiam nu aflasem ca trebuie sa invat sa nasc si sa-mi arat sentimentele de iubire si de apreciere fata de cei din jur. Ca oamenii au nevoie de apreciere si de afectiune, ca de critica si cruzime si raceala e prea plina lumea...Daca as fi reactionat altfel, astazi probabil aceste cuvinte nu ar fi ramas in neant ci ar fi stralucit sub ochii dvs si -maiestuos- pe un perete de liceu de provincie, spre cinstea si onoarea cuiva care inainte de a fi dascal a fost Om si a incercat sa ne arate si noua ca indaratul profesiei pe care o avem trebuie sa incercam mai intai de toate sa fim oameni sau Oameni, dupa putinta.

 Imi e dor astazi de diminetile ploioase cand ne citeati poezii de Bacovia sau cate o povestire din Sadoveanu. Si pe care le detestam atunci ca fiind prea plictisitoare. Insa erau magice. Stiati sa realizati in jurul dvs o magie speciala sub vraja careia ramaneam cu totii fara cuvinte, cu inimile prinse tesute intre ele ca intr-o subtila  si nevazuta panza de paianjen. Tin minte apoi cum va irita mutenia noastra, cand trebuia sa aducem comentarii (inutile de altfel, dupa ceva citit de dvs). Nu stiati si nu stiam nici noi bine,  simteam inconstient ca in fata adancii magii ce se desprindea din fiinta dvs trebuia sa ramanem tacuti ca la o rugaciune in biserica.
Sau cand realizam activitati extrascolare. Cand , prin intermediul discutiilor avute , am invatat pentru prima oara sa ma uit cu adevarat inauntrul meu ...Datorita orelor de literatura, s-a deschis in mine acel ochi urias care m-a facut sa simt ca exista in fiinta noastra si in lume alte lucruri decat bani si materialism si tot ceea ce este normal si viata de fiecare zi care totusi nu ne satisface aproape niciodata. Acel ochi urias pe care daca l-as fi urmat, m-as fi desprins de lume si de toate ale ei , in cautarea unui drum ascuns care sunt sigura ca li se arata foarte putinor oameni. Acel ochi urias care aproape ca m-a facut sa vreau sa renunt la toate cele ale lumii acesteia... sa vreau atat de mult sa caut drumul meu ascuns .

  Tin minte cat m-a marcat faptul ca visul dvs. fusese acela de a fi actrita. Intotdeauna mi-ati parut prea mare (spiritual vorbind) pentru lumea aceea uniforma si patrata a bancilor de scoala. Nu ati avut curaj, tocmai fiindca intuiati ca acel ceva dinauntrul dvs era prea mare. Mereu ne temem de aceste uriase furtuni ingropate adanc in noi, ale caror rafale izbucnesc uneori la suprafata. Ne e teama ca ne-ar destabiliza si ne-ar putea duce undeva pe un tarm rece si necunoscut unde nu am mai regasi drumul inapoi spre un pamant sigur. Am auzit ca Amy Winehouse a ajuns dependenta de droguri fiindca nu a putut face fata imensitatii talentului sau.
 Imi parea atat de rau, zi de zi ora de ora asistam neputincioasa la o drama si la o lupta interioara caci trebuia in fiecare clipa sa va invingeti pornirile: erati ca o pasare rara, cu aripi prea lungi si prea inalte pentru colivia in care trebuia sa traiasca, si care s-ar putea numi: viata, scoala, casnicie. Pareati  facuta pentru zbor, pentru libertate.Aproape ca as fi putut vedea fereastra deschizandu-se ca prin farmec si pe dvs luandu-va zborul spre cer, spre azurul din care faceati parte , prea curat pentru lumea noastra monotona de pamant.

 Nu cred ca a fost intamplatoare intalnirea mea cu dvs dintre toate profesoarele de limba si literatura romana pe care le-as fi putut avea . Nu stiu de ce, intotdeauna m-am gandit astfel. Trebuia sa apara cineva care sa ma trezeasca.Sa-mi arate ca exista si altceva.
 Poate si eu ca si dvs. mi-am ratat zborul , am ajuns sa imi duc existenta in colivia propriei  vieti. Poate si eu am o pereche de aripi invizibile carora nu stiu sa le dau spatiu, sa rup zabrelele, sa-mi inalt aripile si sa le zbor. In schimb,  lustruiesc gratiile prizonieratului meu care oricat de greu de indurat este uneori  pare mai sigur , mai caldut decat un dureros zbor in necunoscut. M-am departat mult de mine insami, de teama sa nu redescopar ochiul acela urias deschis spre un cer adanc, interior, incredibil de curat si de albastru, ce nu are nimic de-a face cu lumea ci cu altceva, altceva atat de nedescris si de necuprins. Da se prea poate: lasitate.Teama de a ma ineca in fantana fara fund din fiinta mea.
  Uneori asa cred.

  Daca ne-am intalni si m-ati intreba cine sunt astazi, daca mi-am infaptuit visul si am ajuns actrita sau profesoara sau cineva respectabil, poate m-as incurca in cuvinte ca si atunci. As sopti cu umilinta: sunt mai putin, mult mai putin decat atunci...ori sunt aceeasi.Si mai mult decat atunci, sunt copil. Nu stiu daca am un destin de indeplinit...daca da, am fugit departe de povara sa insa ma cauta cu neincetare si intr-un sfarsit ma va judeca.. Mereu am crezut ca timpul este masura caracterelor cu adevarat tari . Nu trebuie sa judeci un om decat dupa moarte, dupa ce s-a incheiat si ultima secunda de viata in care ar mai fi putut realiza ceva frumos inaltator...Da, astazi sunt , cu voia mea, mai putin decat atunci. Mult mai putin.Fiindca am pierdut visele acelea marete, curajul si increderea ca fara doar si poate le voi realiza . Am invatat ce este banul si m-am lasat atrasa in mirajul sau mai mult sau mai putin inselator. Am invatat de la altii sa pun bogatia si stomacul inaintea drumului meu ascuns...Fiindca recunosc: am vrut sa invat despre lumea aceasta, fiindca de undeva mi s-a soptit ca trebuie sa invat sa iubesc lumea asta asa cum este ea...De aceea am incercat sa ma amestec printre oameni sa-i inteleg, sa le fiu sora, sa nu mai judec, sa nu mai lovesc, sa ma las lovita fara sa ripostez..si multe altele. Am incercat sa inteleg oamenii in loc sa ma inteleg pe mine.

 Astazi cand simt ca nu mai am loc nicaieri pe pamant si viata ma sufoca prin ciudatenia ei de nedescris pentru care nu ma simt pregatita, mi-ar fi atat de folos prezenta dvs. Ma intreb daca ati ramas la fel sau daca v-ati  schimbat. Ma intreb daca ochii dvs. scanteietori de vise in care se aduna parca toata frumusetea si intelepciunea lumii   si-au mai pierdut din tristete, din privirea  absenta prin obiecte si prin oameni.
  Stiu, nu o sa ajung niciodata la dvs, e doar un vis. Nu o sa va pot marturisi nimic din toate astea...Vor ramane niste biete vorbe fara folos  care nu vor incalzi pe nimeni intr-un straniu spatiu virtual. Unde cine stie daca cuvintele sunt tot cuvinte, nemaifiind scrijelite in truda mainii. Cuvintele azvarlite din zborul usor al tastelor- sunt oare la fel cu celelalte, cu truda izvorate din mainile atator scriitori din vechime?Timpul va sti sa spuna...

 Am invatat cu mirare, de cand eram tare mica, unul din ceea ce consider lucrurile fundamentale: cuvantul scris ramane. Si poate ca nu am fost niciodata buna la nimic altceva decat sa adulmec, sa incerc sa inteleg, sa iubesc cuvantul scris. Ceea ce nu piere.
  Iata de ce cuvantul scris mi-a parut si azi, aproape fara sa vreau, forma cea mai fireasca spre a exprima tot ceea ce v-am ramas demult datoare , draga minunata nedescrisa si adevarata Doamna Ciobanuc. Poate cuvantul scris este cel mai potrivit spre a marturisi in eternitate ceea ce nu am avut curajul sa va spun niciodata: v-am iubit foarte foarte mult, va mai iubesc si astazi si va voi iubi mereu si undeva ascuns in suflet am speranta , nadejdea ca ne vom reintalni. Undeva pe un fir subtire de Bacovia, in rai, acolo unde toate minunile sunt posibile si unde veti fi in sfarsit actrita, artista, inger pentru sufletul meu.

Fata cu flori

In asteptarea a ceva.
Nu faima. Nu neaparat bani.

Sufletul tanjeste mereu dupa ceva, inca de mic copil- ceva ce nu se regaseste nicaieri in jur. Nici in lumina soarelui nici in frumusetea naturii, a cerului, a copacilor si aproape nici macar in "miscatoarea marilor singuratate", asa cum parca spunea , demult intr-o alta viata, poetul.

 Sufletul sufera, aici.  De fapt, viata nu e viata e  tentativa de zbatere. Intr-o planeta- inchisoare. Intr-o planeta unde se traieste ca o masina printre masini. Sufletul vrea alta dimensiune. Sufletul vrea experiente cu adevarat umane.Sufletul vrea libertate si zambet adevarat si aventura plina de bucurie adevarata.
  Nu te incalzeste cu adevarat soarele pe chip, pe brate.  Am propriul soare inauntru. Dar ce pacat- nimeni nu are nevoie de caldura mea. Am soare mult de dat, insa nu am cui. Ce e mai paradoxal- simt ca toti oamenii au nevoie de acest tip de caldura, insa cand vrei sa le-o dai- nu o primesc, nu stiu sa o faca . Nu stim sa oferim, nu stim sa primim.
  Cel putin aici, pe planeta asta rece cu o mare atat de inutil de frumoasa.
  Spun si eu ca Paula Seling: Le monde est stone. Iar eu- fata cu flori din coltul strazii.

Mi-e dor de oamenii pe care i-am iubit. Atat.
A fost intr-o alta viata, in care eram vie.
Dar mi-am ales singura inchisoarea. Din lipsa de curaj si de a spune la sfarsit:" cat de frumos a fost !"
O voi spune oare vreodata, din toata inima?
Intalni-voi oare, inimi sincere?

Singur prieten care ma asteapta

iar mi-e dor de tine....
in strafundurile fiintei , viata mea este legata de tine precum copilul e legat de mama sa printr-un cordon...
sa ma pierd prin  strazile tale si sa respir....ca mine insami.ca unic cetatean adevarat, locuitor al tau.
inconstientul meu te cere, te vrea, viseaza sa-ti respire aerul, toamna, castanii
nu mai sunt eu insami de atata vreme...tristetile mele lorelailene iti viseaza praful, aglomeratia si bulevardele pline de oameni...si pietrele iesite din locul lor, si cainii vagabonzi, si tramvaiele incetinele si curtile darapanate si tot tot, si teatrul si magazinele si terasele si luminile de zi si cele de noapte...
imi place ca in tine intalnesc mereu pretutindeni sumedenie de oaemeni pe care nu-i cunosc si care ma fascineaza tocmai de aceea...pe care ii iubesc, fiindca mai usor imi este sa iubesc pe cei pe care nu ii cunosc, trecatori grabiti sau nu, surazatori sau nu, bine imbracati, vanitosi sau nu.
in arcul spatiilor tale am fost eu, am avut ocazia sa ma uit la mine si sa fiu trista si singura dar sa fiu eu cu adevarat, in arcul spatiilor tale pline de fulgi de nea sau de frunze si flori  toropite de caldura am fost libera sa visez, visez, sa iubesc pe toti cei pe care i-am intalnit , si la urma sa imi las sufletul sa alunece lin pecalea vietii sa imi las sufletul sa se relaxeze caci ceea ce s-a putut am facut,  tot sau aproape tot...orice lucru care am considerat ca e de datoria-mi am incercat...mai sunt unele, multe putine nu stiu. ce-ar fi sa le mai las nitel si pentru alta viata.  insa in arcul strazilor tale am simtit ca pot imbatrani frumos si ca sufletul se impaca in sfarsit cu universul. ceea ce  poate numai acolo unde te simti acasa se poate intampla.
degeaba-mi repeta toti ca tara nu mai este una de locuit ca oamenii cu un dram de luciditate au plecat de mult, ca se traieste o viata moarta, ca oamenii sunt morti, asfaltele sunt moarte, curtile gradinile fantanele magazinele sunt moarte….eu nu pot sa nu-mi rup fiinta intr-un dor de a saruta pietrele drumului care numai acolo au forma si nuanta sufletului meu. In van imi spun toti: fugi, ca ne omoara astia.asemeni fructului care nu poate sta departe de copacul care l-a nascut, viata mea se va reuni cu viata ta, chiar daca pentru mine asta va insemna dezastrul si sfarsitul si imbatranirea. sunt suflet de pamant, stii? nu pot sa nu visez la pamantul din care am iesit, ca la un fel de cer
Bucurestiul meu, cerul pamantului meu pamantul cerului meu intreg  imi esti pamant si cer si cer si cer 
te iubesc si te pastrez undeva in vederea unei regasiri ah, curande, sper atat de curande...a prietenului care nu ma tradeaza niciodata si care ma asteapta vesnic. si care nu este om.

Pentru Antoaneta

Daca marea si pamantul s-ar sfarsi, as vrea sa raman  suspendata de adancul ocean al ochilor tai negri.
Ochii tai imi sorb sufletul .
Si-mi amintesc de vremuri de demult ,  cand stateam pe prispa casei bunicilor si traiam povestile fantastice ale copilariei.

Intotdeauna m-am intrebat: oare poti imita o privire? Oare ti-o poti interioriza, astfel incat sa fie a ta?
Mult prea fascinant jocul nespus al privirilor; poate acolo este sufletul nostru.