16

Cineva m-a facut sa zambesc si parca un martisor a inflorit azi in mine

Rosu, alb si pur si verde,
Mare sete de un verde
Cum de mult nu a mai fost...


Am intalnit pe cineva care m-a facut sa-mi fie dor de varsta lui 16...
Si m-am gandit ca probabil la 16 am ramas si voi ramane, ca 16 e numarul meu..norocos...numarul de identificare al personalitatii mele...

Ce bine-i mai frate, sa te tot simti mica, sa tot cauti protejare, in afara sa pari om mare cu responsabilitati dar inauntru tot 16 sa fii!

De ce vor oamenii cu tot dinadinsul sa creasca?

Eu mi-as scrie si un roman intitulat :16!

ucenicie in..geometrie antica

stii, eu cred ca iubire este atunci cand jumatatea goala, sangeranda, posaca, fara speranta si fara viitor a fiintei mele intalneste jumatatea goala, sangeranda, posaca , fara speranta si fara viitor a fiintei tale

atunci se intampla ceva de ordinul magiei incredibile si necercetate stiintific a fortelor cosmice, si jumatate goala peste jumatate goala rezulta o sfera  grea nemuritoare incarcata de sensuri si de lumina densa de luna

desi nu, nu e asta de fapt, de fapt altceva voiam sa zic, dar mai e pana sa dezgrop toate papirusurile sa-ti dezvalui totul ah, multe multe mai sunt

Corabia de vise

_{Desi aparent in vesnica vara, femeia este}  o toamna aurie si interioara, plina de bogatii. Omul nu stie sa cunoasca natura decat in a miliarda sa parte. Cum ar putea sa cunoasca femeia…Si  chiar daca ar cunoaste-o.

Femeia e o corabie cu panze firave si elastice tesute dintr-o materie mai fina decat visul, plutind cateva clipe pe iluzoria panza a fericirii Plutind pe insasi umbra fericirii , pe speranta ei, pe cautarea ei , pe asteptarea adesea zadarnica. De multe ori, drumul  femeilor adevarate e trasat de dara de spuma alba a fericirii….Numai cand sufla vantul dragostei. Restul a fost chin si furtuna in care nu merita sa se rataceasca o corabie de vise. Femeia. 
Este mai buna oare asteptarea in portul asteptarii?

Pentru Antoaneta

Daca marea si pamantul s-ar sfarsi, as vrea sa raman  suspendata de adancul ocean al ochilor tai negri.
Ochii tai imi sorb sufletul .
Si-mi amintesc de vremuri de demult ,  cand stateam pe prispa casei bunicilor si traiam povestile fantastice ale copilariei.

Intotdeauna m-am intrebat: oare poti imita o privire? Oare ti-o poti interioriza, astfel incat sa fie a ta?
Mult prea fascinant jocul nespus al privirilor; poate acolo este sufletul nostru.

Varful inimii

Eu il am intors usor spre stanga.

Insa cateodata, cand pe afara trosnesc trunchiuri, se da incet-incet dupa vant...ca sa auda mai bine povestea copacilor, hraniti de o ploaie de anotimp.

Fantezie

Afara si in mine e o vara tarzie si cuminte.
La porti inca mai bate frustrarea, dar e ok.
As avea chef de ceva romantic pe suflet...ceva greu si cald.Ca o romanta veche si uitata. Da, neaparat o romanta uitata.
Sper sa vina sa ma sfinteasca vara, cu holdele ei de aur si cu tonele de curcubee.
..sau visez oare la toamna??

Visul meu se va implini, stiu sigur...in the end.

Visul meu o sa ma poarte spre inalt acolo unde iuresul de frunze de miere ma rapeste cu ochii tai fantastic de ...albastri.

(De fapt hei, inca nu ma prinsesem: te-ai uitat la cer, iar el de prea multa emotie, a rosit si s-a facut albastru. )

Pasari solitare trec cu gandul prin azur.

Pe corola aprinsa a verii  noastre, sa imaginam un zbor de petale cu polen de stea.

Si sa nu ne mai intoarcem...

Juliette

mit

am iubit copacii mai mult decat oamenii; copacii sunt fratii mei, avem acelasi suflet.
eu-ca si ei-uneori am radacini, seva, frunze, flori. eu ca si ei uneori sunt prietena cu vantul. cu ploaia.cu pamantul.

mi-as dori sa nu mor-cand imi va fi sorocul.,sa ma inchid intr-un trunchi de copac.

Primavara e prin preajma, ne face cu ochiul...

..parca e un miros de nu stiu ce in aer, in noi...asa, de flori, iarba, primavara, oua vopsite, mieluti, cozonac...si multe minuni, primavara ne trece ca o adiere pe la tample.

s-o respiram cum se cuvine, sa ne-o facem prietena, asa poate se intoarce si la anul, mai incarcata cu minuni!!

De pe acum: Pasteti cat mai fericiti, dragilor, pasteti bucurii si frumuseti!

Dear Prometeu,

De unde oare aceasta constanta nevoie (a mea) de schimbare? Si mai ales, de ascundere- dezvaluire- ascundere? Parca as juca de-a v-ati ascunselea cu mine...ati vazut-o pe Ju...?e, nu e...

Ma revelez si totodata ma ascund...cuvintele-mi sunt masca si chip...iar chipul, mi-e si masca si chip totodata.
Asta poate din cauza obsesiei mele pt teatru...

Cand sunt goala de cuvinte, ma imbrac in imagini...Si uneori mi se pare ca hainele noastre inflorate inzorzonate ascund o goliciune de cuvinte.

Am realizat ca oriunde ma duc, ma ascund...mereu ma ascund...nu stiu de ce, este ceva in mine care nu trebuie aflat? o taina buna sau o taina rea? Taciune ori stea?

... e si o nevoie, asa de acuta, ca sa ma revelez...dar, in functie de cum ii simt pe cei de langa mine, ma arat pe bucati. Ca si cum cei de langa mine ar fi doar cioburi, nu oglinde intregi....se reflecta in fiecare un anumit chip, sunt, pentru fiecare,o alta imagine. si sunt inconjurata de cioburi???

Mai degraba spune: sunt bucatile dintr-o oglinda, imi infing cate una prin cate un suflet...raman atarnata pe acolo, o bucata de vreme, mai mult sau mai putin, apoi ma spala vremea si vantul si ma transform in cioburi de pamant.

 cat as vrea sa nu existe decat copaci pe lume.

Nevoia de schimbare

In sfarsit...te-am regasit. Ce dor mi-a fost.... Abia asteptam sa-mi regasesc coltisorul de mine... Cred ca nu mai pot fara tine, Juliet...:)

Azi m-am gandit la ceva: ca in fond, sunt fericita ca am facut schimbarea asta, ca traiesc in alt aer, alt decor, alta limba , alt suflet..ca mi-am schimbat obiceiurile, programul, alimentatia....
Cred ca inca sunt tanara, si setea asta de nou si de schimbare imi probeaza tineretea....de ce sa ma blazez intr-o rutina la 20 si ceva de ani??? de ce sa nu gust vieti noi? de ce sa nu ma arunc in balonul cu visuri, si sa  strabat muntii, campiile si apele dorului meu de necunoscut, de fabulos? De ce sa nu-mi alungesc aripile spre explorarea a cat mai multe orizonturi?  Azi sunt multumita ca am facut asa. Tot in balon ma gasesc...suspendata deasupra unei mari si a unor orase....inca nu am coborat pe pamant, inca nu am reusit sa vorbesc pe limba si pe sufletul oamenilor astora...dar mai e timp, azi mi-am prelungit biletul de sedere pentru inca un an....

Insa stii ce? am mancat o inghetata al naibii de buna,  am intrat in niste case fantastic de frumoase, si in curand, cine stie.....Bat la usa unor inimi.

draga blogule, nu e nimic. nu am nimic. uneori mi-e dor de lumea mea, atat.
stiu ca te-am creat  ca sa-mi fii tovaras  pe drumul asta un pic lung in care trebuie sa fiu singura.
toata ziua ma gandesc la tine, abia astept sa ma refugiez in coltisorul asta, sa ma joc cu imaginile, cu sunetele si...cuvintele.
draga blogule, mi-a trasnit prin minte sa te fac blog de povesti. simt ca mi-ar placea sa scriu niste povestioare...pe care sa le citesc apoi copiilor, la niste ore de ciocolata calda, cand afara e frig si ninge...
stii ca deja m-am apucat? am o groaza de idei, nu prea am insa timp, si trebuie sa ma organizez bine.
blogule, blogutule...bogule.
mi-esti drag, stii?  te kiss-kiss, impreuna cu toti cei ce mai pasesc pe aici.
sper sa-i poarte pasii numai printre minuni. o sa vezi:)

yours, Ju

PS: imi vine sa  te strang in brate si sa fug cu tine-n lume:) sa te inchid intr-un sipet si sa te deschid noaptea pe furis,  la lumina stelelor.

Printesa norilor

Intr-o zi, am intalnit in gradina, un bob lucitor de fasole.
Curioasa, m-am aplecat sa vad ce e, si dintr-odata a inceput sa creasca. Si sa creasca.Si nu s-a mai oprit. Tulpina uriasa s-a inaltat, pana la cer, pana dincolo de cer. Si m-am urcat. Stiam ca era unica mea sansa.


Am ajuns la nori...erau pufosi , haiosi si moi..m-am jucat cu ei o perioada, am mers prin ei fara frica. totul in jur era prea interesant si maret si nou...Pana cand la un moment-dat, am dat peste un castel, multicolor. Un castel si el se pare, facut din..nori!


Am batut la poarta, - nimeni. Am intrat. Nu stiu nici eu de unde atata curaj pe mine.


Cand - in sala cea mare, se pare, am dat peste un....el. Era asa frumos....avea ochii albastri ai cerului si buze ca soarele in asfintit.Si par luminos tot ca soarele.
- Ce bine ca ai venit....te astept de asa mult timp. Ti-am urmarit, de sus, fiecare pas, de cand te-ai nascut. Mi-ai placut asa de mult...erai asa dragalasa, insa te jucai mereu pe pamant. Prea rar iti indreptai privirea si catre cer...asa ca, m-am hotarat sa-ti arunc un bob de aici de sus, stiam ca daca e lucitor iti va atrage atentia, si ca o sa te catari pana la mine...Mereu mi-a placut ca esti asa curajoasa si ai o inima puternica.  Am asteptat sa ai varsta potrivita pentru a-ti arata destinul.
-.....destinul???
M-a luat de mana cu blandete.
-Destinul tau.
Am iesit afara din castel, si m-a purtat prin lumea cea de sus.
-Eu, eu am un destin anume???
-Da, si o sa-l implinesti. Destinul tau e sa fii Printesa Norilor. Trebuie sa inveti totul despre ei, si apoi....apoi va trebui sa inveti sa ii raspandesti pe cer, peste fiecare loc, asa cum este scris in cartea Tainelor Cerului.  Fiecare colt de nor isi are legile si rostul lui....tu trebuie sa le inveti pe toate.Insa o vei face, curand...
-Si va trebui chiar eu sa fac toate astea? Nu ma ajuta nimeni?
-Ba da- eu voi fi vesnic aici langa tine, te voi invata si sprijini. Eu sunt Printul Norilor..
-Ah...atunci...iti voi fi mireasa. Am rosit.
- Da..tu esti sortita sa-mi fii mireasa.Si mi-a luat mana, cu blandete, in timp ce o caldura minunata imi crestea in trup si in suflet, un foc care ma facea usoara, din ce in ce mai usoara...

Vrajitorul cu vise

in padurea cu zumzete si minuni
 pe o piatra m-am asezat.
n-am stiut, o, n-am stiut
ca in ea erau inchise  toate visele
si ca eu fara sa vreau, le-am descatusat.
ceva, ceva in inima mea, in genele mele, in sangele meu
ceva a pocnit, si- am sarit in aer ca un curcubeu,
impreuna cu toate visele.
pe toate le-am strans in inima si-n stomac (habar n-aveam ca sunt asa de mari)
si uneori, pe inserat,
la ceasul potrivit, in sufletul potrivit,
le dau drumul. sa zboare.

ce poveste sa-ti spun azi, blogule?

povestea lui Prometeu...ma iubeste, o iubesc. am crezut ca vin aici ca sa ma descopar pe mine, in schimb uite, o descopar pe ea...ma scufund in bratele ei de foc si de aer...si invat. zilnic invat ceva . ieri:fiori mici si tremurat de inima. azi: sa  fiu libera si linistita.
de undeva, simt ca ma are in paza...penele ei moi imi ating nevazut obrazul inimii, si e cald si moale. (imi vine mereu sa zic: Prometeu!...Lorelei???) din ce in ce mai acuta senzatia ca da, ea este Lorelei, ca am descoperit-o. cat de intamplator si de ciudat! si de ce oare? si ce trebuie sa fac, acum? insa da, sunt aproape sigura ca Prometeu e de fapt sipetul cu Lorelei. Zi de zi, mai descopar cate un diamant mic. In ce locuri rare se ascund sufletele...

  poate o sa fac un blog cu povesti. ce zici?? mai intai insa trebuie sa dorm mult, si sa  visez.

J.

luna patrata

..dar sa stii ca te-am iubit

Chiar daca azi plec.
Nu-mi purta pica. Nu avea remuscari.
Accepta asa cum a fost. A fost iubire.
Bucura-te ca a fost, caci ar fi putut sa nu fie. Bucura-te, si fii recunoscator.
Iubirea e o atat de mare minune, chiar si numai daca a fost.

Imaginar, Julieta

Pentru tine, mare

Draga Mare de acolo,


Azi stau la mare. Dar nu e aceeasi mare.Nu e marea noastra. Nu esti tu.
Prima data cand am vazut marea aveam, cred, 16 ani. A fost o intalnire atat de emotionanta, a fost ca un fel de regasire. Si tin minte ca atunci am scris in jurnal: imensitatea marii seamana izbitor cu ceea ce este  sufletul meu...daca ar fi sa redau imaginea din interiorul meu, as alege-o pe aceea a marii in rasarit de soare, atunci cand am vazut-o pentru prima data, cu autobuzul, la Constanta. A fost o fantastica recunoastere.

Marea de aici e frumoasa intr-un fel ordonat:  precisa, curata, aranjata , simpla, frumoasa intr-un mod estetic, iti ofera totul privirii, ca un tablou. Marea Neagra in schimb...misterioasa si involburata si ascunsa, pare o taina vie ce te atrage si te captiveaza ca o vraja de care poate nici nu-ti dai seama pe moment...cred ca farmecul ei sta mai putin in estetica, cat in ceea ce promite, in ceea ce mai degraba ascunde.

Nu stiu daca o sa ma intorc, sper. Si sper sa o regasesc la fel ca la 16 ani: cu mirosul inconfundabil de sare, cu pescarusi, cu rasarit rosu de soare, cu visurile mele si cu acel iz de roman vechi, pe care nu l-am mai intalnit niciunde.
De atunci, am mai vazut vreo cateva mari...trebuie sa recunosc ca nu am intalnit niciunde acel iz minunat, fin, acel sentiment ca realul vazut, trait se impleteste cu fantasticul, cu inefabilul dintr-un roman citit... Stiu ca e paragina, mizerie, saracie, caini..si cate si mai cate. Dar pentru mine Constanta si marea ei raman unice...
Viata la mare dintr-un roman se asemana doar cu viata la Constanta, si eu acolo as fi vrut sa ma nasc si sa mor.Asa simt eu. Si mai simt ca mi-ar placea sa dedic un roman intreg marii...vreodata....ca il merita. Intregul ei mister, adanc, nepatruns, merita.

Semnat, vesnica indragostita (de mare)

PS: cu dedicatie pentru Ryanna, care nu stiu de ce, imi da impresia unui suflet marin.

Soare, ploaie si curcubeu

Azi am trait ceva atat de simplu si de minunat, incat m-am hotarat sa-l impartasesc cu voi.
A fost foarte mult soare, pana pe dupa-amiaza, cand jumatate de cer s-a acoperit cu nori si a inceput sa ploua, in timp ce in cealalta jumatate era senin si soare!
Pe urma, a aparut curcubeul,  deasupra unei naturi zgribulita si fericita de un pic de ploaie. Extrem de simplu, insa de neredat in cuvinte.Minunat, asa cum numai pe acest pamant poate fi.
Pur si simplu totul canta, copacii infloresc, parca mi-ar placea sa ma dau de-a dura prin iarba , prin frunze, flori , cantec de pasarele, sa alunec pe partea cealalta de curcubeu.
Va doresc sa va bucurati si sa va dati de-a dura prin curcubeul vietii !:) sa va impregnati de atata culoare incat sa va creasca sufletul pana la stele.
Cu drag mult de voi,
Juliet

Cel mai mult si mai mult

Pana la urma, poate ca nu am nimic de spus. Ma prostesc, ma joc de-a sinceritatea si de-a exprimarea.Ma joc de-a artistul pe sarma.

Cel mai mult si mai mult in viata asta mi-ar placea sa stau intr-o ceainarie calda cu prieteni frumosi si dragi, band o ciocolata si asistand la un spectacol, la o lectura, sau pur si simplu discutand, razand. Asta ma face fericita, mai mult nu-mi trebuie.
Odata ce trec anii, se domolesc, se distileaza si dorintele, si iluziile, si lacomiile. Lucurile cu adevarat importante sunt simple si putine.

Nepretentiile...libertatea de a nu cere nimic si de a nu ti se cere nimic. Minunata stare de a fi pur si simplu tu, de a avea pe cineva care sa fie pur si simplu el. Sa va bucurati impreuna ca puteti fi, pur si simplu, voi. Cred cu tarie ca nu ar trebui sa ne ia o viata intreaga sa descoperim asta....pentru noi insine si pentru cei din jur. Oare nu e aici intelepciunea cea mai frumoasa, unica?

Cel mai mult si mai mult as vrea o mana calda nepretentioasa intr-o iarna friguroasa de Bucuresti. It just makes all the sense in the world.

Carnetul cu fluturi

Uneori stai si te uiti la viata ta. Unde ai fost, incotro te indrepti. Unde vei fi in 50  de ani.
Am sentimentul ca trebuie programata foarte bine, viata. Altfel se scurge ca nisipul printre degete, si risti sa ramai cu mana intinsa ca a regelui Lear.

Oare cate vieti, cate vieti trebuie traite, ca sa potolesti nevoia nestinsa si nedeslusita de...viata?

Iti trebuie o viata numai ca sa te trezesti...sa te gandesti, sa intelegi. Apoi, o alta ca sa prinzi curaj. O alta pentru primii pasi, pentru greseli. O alta, ca sa ajungi sa fii fericit, sa nu mai ai frici. Si tot asa... vieti dupa vieti.Ca fluturii aurii din floare-n floare.

Uneori mai obosesti. Uneori vrei sa te uiti pur si simplu la cer. Si fara sa prinzi de veste, te fura zborul. Si daca ai curiozitatea sa privesti in urma, observi un carnet dezordonat in care pe fiecare fila ai strans la presat cate un fluture.