Cruzimea frumusetii

 

   

    <sub>Se pare ca totul se plateste.Se pare ca sunt frumoasa. Privirile tuturor baietilor (toti cei ce intra in categorie) mi-o confirma mereu. Desi nu ma simt si nu m-am simtit vreodata frumoasa pe dinafara, si nici nu mi-a pasat catusi de putin.

Se pare insa ca acest aspect e foarte important. In primul rand, imi deschide drum catre inimile (si nu numai) tuturor barbatilor....in al doilea rand, imi blocheaza drumul spre prietenia lor. La aceasta varsta am ajuns sa ma lamuresc: mi-e imposibil sa am prieteni ai celuilalt sex. Imi vine sa-mi spun: ori sunt eu nebuna, ori ei. Problema e ori la mine, ori la ei. Ma intristeaza si ma doare. Niciun baiat nu se intreaba prea mult ce am pe dinauntru, conteaza 90% ce e pe dinafara. Daca nu sunt balbaita si reusesc sa leg mai mult de 2 propozitii, sunt mai mult decat "buna". Intr-un fel, asta e frumos. Imi place mult aceasta simplitate. E frumos sa nu judeci o persoana, sa o placi asa cum e. E atat de simplu.
Din pacate, exista si reversul medaliei: sunt atatia oameni (barbati ma refer) a caror companie o ador, ma face sa ma simt bine, imi place sa impart timp cu ei...dar nu si patul. Nu vreau sa fim iubiti, oricat de minunat ar fi, pentru ca stiu ca as fi falsa, pentru ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu s-ar incheia si am suferi amandoi si ne-am invinui reciproc.Pentru ca esti un om prea bun ca sa-ti ranesc inima. Vreau o relatie senina bazata pe empatie, ajutorare, umor, impartasire de ganduri si ce mai e...Vreau sa-mi aleg eu momentul cand imi voi da voie sa ma indragostesc. Insa niciun baiat nu vorbeste cu mine daca nu are cat de cat speranta unui flirt, a unui amor....cel mult pot schimba politeturi cu baieti deja luati. Altfel, nu interesez. Cine stie, poate  in fond sunt doar  plicticoasa si in afara de frumusete, nu mai e nimic de descoperit in ceea ce ma priveste,  imi spun uneori dezolata. Dar stiu ca ma mint.

E totusi atat de crud. O discriminare pozitiva, sa o numesc astfel?
Cred totusi ca avem dreptul la prietenia tuturor, oricat de frumosi sau de urati am fi...Si mai cred ca a fi prieten cu cineva care iti place si altfel tine atat de maturitate cat si de intelepciune, stapanire de sine, maniere si respect. Si de capacitatea de a fi cinstit. Tin minte ca mi-a placut foarte mult un baiat logodit...i-am respectat relatia si am fost doar  prieteni, mi s-a parut cinstit sa-i ofer afectiunea mea chiar in absenta sperantei unei posibile relatii. Daca eu pot, altii de ce nu pot?
  Uneori ma gandesc ca e totusi altceva la mijloc- un fel de tendinta a mea de a purta masti, de a ma feri de priviri prea indiscrete (care de fapt ar putea fi binevoitoare, daca le-as acorda mai multa incredere). Adesea vreau sa par mult mai cruda decat sunt, din timiditate, adesea din teama de a  fi privita stramb, ca printr-o oglinda ciobita. Gesturile, mimica, actiunile, vorbele imi sunt interpretate atat de gresit de atat de multe ori...Unele flori isi protejeaza petalele de vanturile vietii si de pradatori cu ajutorul unei mantii formate din spini. Spinii acestia sunt o buna inventie a mamei- natura, cred ca si noi oamenii avem fiecare spinii nostri, mai mult sau mai putin ascunsi.</sub>

    _{Insa si mai mult ma sperie faptul ca, orice “mascul” se apropie mai mult de mine, imi declara ca se indragosteste la nebunie, ca nu ma mai lasa. Iar eu mor de singuratate, de lipsa de intelegere profunda, de prezenta lui “Fat-Frumos”! Puteti crede asa ceva?}

   _{Pana la urma, sa dau aripi  visarii: poate e acesta destinul unei Juliete...Pana la steaua Romeo,  mai e un pic de cale....}

   

"In aceste conditii ne indepartam tot mai mult de acea dispozitie interioara care ne-ar mai putea indrepta spre celalalt, pe care dragostea insasi ar putea-o gestiona prin functia ei coordonatoare, intorcandu-ne si preocupandu-ne intr-un mod tot mai egoist si mai obsesiv cu noi insine. Rezultatul e ca ajungem sa constatam ca nu mai contam deloc pentru ceilalti, fapt care ne conduce la indiferenta si la violenta, intrucat nimeni nu poate suporta prea mult aceasta experienta a letargiei la care te impinge sentimentul ca nu mai insemni ceva pentru ceilalti."
crestinortodox.ro

Scrisoare catre Iuliana

Draga mea draga, inainte de a -ti spune definitiv la revedere, am simtit nevoia sa-ti marturisesc unele lucruri pe care poate nu le stiai suficient de mult, pentru ca nu ti le-am spus niciodata. Planeta e acum mai pustie fara tine...in viata mea lipseste caldura inimii tale, a surasului tau. Ne lipsesti pe aici, tare de tot, si adesea ridic orchii spre departari si vorbesc cu tine asa cum obisnuiam, iti cer sfatul, ajutorul,....si sper ca tu sa ma veghezi in continuare. Adevarul e ca imi lipsesti tare de tot.Ai fost unul din constantele adaposturi ale vietii mele...cand aveam nevoie de un raspuns, de o certitudine alergam la tine. Nu stiu daca am reusit vreodata sa te fac sa simti ca TE-AM IUBIT.Cu discretie si infinita delicatete, ai fost acea prietena de care aveam nevoie din copilarie, desprinsa parca din cartile cu Lorelei si povesti cu zane bune.Ai fost Lorelei a mea, in preajma ta parca vibra aerul mai cald, in preajma ta mi-era parca uneori teama sa respir, ca sa nu-ti tulbur aura de magie care te inconjura intotdeauna.Din copilul agitat si capricios care eram pana atunci, ma linisteam deodata, imi ajungea numai sa fiu in preajma ta. Veneam la tine ca la o sfanta, ca la biserica, atunci cand nu mai puteam. Tu stiai mereu dinainte ce era cu mine si ceea ce aveam nevoie.In preajma ta simteam nevoia sa regasesc ceva dintr-o veche intelepciune uitata. La tine eram ca la spovedanie: spuneam tot, si primeam sfatul cel bun.
In ultima vreme, asistam neputincioasa la acea durere ascunsa care parca nu-ti dadea pace niciodata. Nu ai cerut ajutor, nu ai marturisit nimic, si m-ai invatat ce este delicatetea sufleteasca. Te-ai stins asa cum ai trait: tacut, ca un fluture minunat care incanta vietile celor din jur si niciodata nu le-ar putea face nici cel mai mic rau.Si nu am stiut pana in ultima clipa.Cred ca nu am stiut niciodata cu adevarat ce era in sufletelul acela. M-ai protejat, iti multumesc.Nu m-ai tulburat cu nimic- chiar si acum nu am povara pe suflet, am speranta ca in sfarsit ai aflat lumina si dragostea care iti erau firesti. Ai vrut singura sa pleci...nu mai puteai.Nu te mai regaseai in viata aceea atat de lipsita de frumos si de bine.Mi-ar fi placut sa te fi ajutat mai mult sa vezi si partea frumoasa atata cata este a existentei....soarele, umorul, jumatatea plina. Caci eu tot mai cred in culorile vietii, desi discrete.

Sper ca am invatat ca persoanele dragi sunt florile vietii, relatia cu ele trebuie ingrijita, udata incontinuu. Am descoperit ca nu numai rudele, ci si prietenii fac parte din familia ta...si ei trebuie iubiti, ajutati si protejati.Prietenii nu sunt pentru trecerea timpului- ei pot deveni cele mai frumoase lucruri in viata.Eu nu aveam pe nimeni in marele oras- tu ai fost o particica din familia mea. Si acum- o mana de tarana intr-un mormant, pe care il voi vedea prea tarziu.

Undeva intr-o revista frumoasa si aproape de inimile cititorilor am citit ca Dumnezeu ar vrea ca aici pe pamant sa invatam sa iubim, sa iubim frumos si cu soare si cu bucurie. Am apucat oare sa iti spun si tie? Poate ai fi gasit o raza de speranta...Tii minte ca-mi spuneai ca sunt vesela, solara?O sa incerc sa raman asa...nu promit, dar voi incerca. In amintirea ta si pentru tine, ma voi bucura si pentru tine si ma voi gandi la tine in bucuria ta. Tatal nostru din ceruri ne vrea fii ai luminii, trebuie sa incerc sa nu uit.Nu uita nici tu si, acolo unde esti, fii in lumina.

Nu nu plang, sunt curajoasa. Voi cauta din nou oameni speciali asa ca tine- sper sa invat sa le arat mai multa dragoste. Sper sa-mi reintregesc familia.Imi voi implini toate visele, o voi face si pentru tine, stiind ca te-ai bucura pentru ca m-am impacat cu viata. Tare as fi vrut sa te salvez...sa-ti fiu si eu sprijin. Dar nu am stiut sa ma apropii de tine firesc, mi-era multa sfiala. Nu am ghicit adancimea suferintei tale, prinsa cum eram de grija de a fi vesela, si superficiala si inconstienta....ar fi fost de-ajuns atat de putin...ca ultima oara cand ne-am vazut, si erai asa slabita. Te-am luat la pieptul meu, iti mangaiam parul si te-am simtit calda, ca un pisic, si am simtit ca asta era ceea ce aveai nevoie, tandretea si blandetea erau doctoria ta. As fi vrut sa nu te fi abandonat ...sa mai fi stat langa tine. Poate ca ai mai fi gasit o speranta cat de mica, daca ai fi simtit cu adevarat ca e cineva care te vrea aici...

Vei ramane printre putinii oameni adevarati in Iubire pe care am avut privilegiul sa-i cunosc....Sper ca-mi vei primi si -mi vei ierta aceasta ultima tarzie spovedanie pe altarul dragostei tale. Mi-e dor, mi-e tare dor...si mi-e frig uneori...si mi-as dori tare mult, daca va mai citi cineva aceste sarace cuvinte, va rog frumos, sa spunem impreuna intru pomenirea unui suflet nespus de frumos :Dumnezeu sa te odihneasca, Iuliana.

Imi lipsesti tare mult, stii, am crezut ca o sa fim mereu impreuna.

Roxana

Dar ce crunta singuratate ne e dat sa traim...as face orice sa scap din ea.Sa-mi gasesc acea jumatate, sau pe acel cineva care sa ma scape de ea, pentru totdeauna...as face orice, as trai oricum, oriunde, numai Doamne sa nu ma mai simt atat de neputicios si infiorator de singura, de parca nu exista nicaieri in lume si in niciun suflet un coltisor si pentru mine.De parca un sange ciudat de o culoare necunoscuta curge in mine.

Locul meu

De ceva ani incoace, am tot cautat ceva ce s-ar traduce prin sintagma "locul meu". Adica imi caut, cu neliniste si c-un fel de teama, locul. Am schimbat orasul, ulterior tara, am colindat nenumarate orase si tari...inca nu simt ca am gasit intrutotul ceea ce trebuie. Poate fiindca, am banuiala ca "locul meu" nu este un loc, ci o persoana... Si atunci, nu pot sa nu recunosc ca viata mea, tot ceea ce fac in ea, toate oboselile , dorntele si temerile , scuzele ca da, fac cutare si cutare lucru pentru confortul meu material si psihic, pentru ca asa "da bine", pentru "gura lumii" etc..da, toate astea se datoreaza de fapt nevoii de "locul meu"...

Am crezut ca in fond mi-e teama sa gasesc, mi-e teama de fixare, si ca de fapt cautarea e totul. Insa...nu mai sunt atat de sigura, lately.Uneori simt cat-l gasesc....si ca un facut, de fiecare data trebuie sa-l parasesc, fiindca circumstantele externe, bla bla...Si niciodata nu ascult de vocea aceea dinauntru, care-mi spune clar ca aici trebuie sa raman...si de fiecare data, plang de neputinta...(oare atunci cand o voi asculta inseamna ca m-am maturizat?)

Ah. locul pentru odihna al sufletului meu, sa nu-mi fie inca mormantul Doamne.

In unghere ale mintii mele inca ma incapatanez sa cred ca Dumnezeu mi-a rezervat si mie un "loc" cu o persoana anume, una , de iubit si de ramas. 

Incrucisez degetele!!

I think I'm gonna leave you...I miss you and I care for you, but you are not my soul.

I will let you take care of you and I will take my heart with me in the journey that I still must face alone
With my heart up in my hands
Like a sward against the winds.

I'll take my heart with me
I wanted it to be intact
So I must leave you , my darling
I must expose myself to all the danger from the road
With my heart out in my hands
Like the sward of truth and justice.

Mie-mi pare iarna asta o reintoarcere la noi.O reunificare cu adancul din noi.
Mie-mi pare iarna asta atat de violenta si primitiva un urlet alb spre strafundul din adancul existentei. Ca o pata uluitor si neasteptat de alba care orbeste totul in noi, si ne aduce aminte de alte zapezi uitate ale copilariei rasei noastre.
Mie mi se pare iarna asta violent, muscator de frumoasa, pana la strigat. O iubesc , iarna asta, fiindca e asa de tare rupta din mine si fiindca fara ea parca nu as exista cu adevarat. Si o iubesc fiindca ma uit pe strazi, in vazduh si parca ma recunosc revarsata, inundata pe strazi, cu tot gerul alb din mine asa cum niciodata n-as putea afla nicaieri, cu toti fulgii ce mi se astern ca o simfonie nevisata necreata si de aceea- nesperata.

Iata ce citeam undeva, adevarul cel mai simplu: Love doesn't end.
Insa noi ne-am terminat deja.

Lumea nu stie cat e de fericita.
Nu stie cat e de fericita. Calul nu stie ca e cal. Frunza nu-si stie starea sa. Si totusi, e atat atat de fericita.Atata cat nu se stie pe sine, e fericita fericita.

Nici eu cand sunt cu tine, nu stiu nu ma stiu pe mine.

Spin

Eu nu ti-am spus cuvinte. La ce bun? ce au ele sa exprime mai mult decat deja se stie, mai mult decat iti pot transmite rasuflarea si sangele meu arcuit in al tau?

Nu te mai suport.Nu-ti mai suport adancul.
Ma faci sa vreau sa te absorb intreg insa ma tratezi ca pe un copil.Invizibila.
Undeva am citit ca fetele frumoase sunt invizibile.Nu le vezi fiindca te orbeste frumusetea lor.Asa sunt si eu? Nu mai suport.NU pot sa-ti fiu invizibila, pur si simplu nu pot, as vrea cu disperare, pana la urlet SA MA VEZI, macar o singura data, SA MA AUZI macar o singura data.

Este dragoste asta, da?Sau ce este?O aiurare de sublim pe un fir suspendat deasupra mortii si a nimicului?
Este dragoste spinul asta ?

Nu mai suport sa ma simt neputincioasa fata de tine sa ma simt ca o dara de raza intr-o dupa-amiaza tarzie

Neputincioasa

In timp ce esti uriasul de stanca nepasator cu fruntea in stele

Nu mai pot

Ma crezi?

Nu mai pot sa-mi frec adancul de al tau in speranta ca-i vei auzi chemarea si ecoul.

Vreau sa fug.O sa-ti scriu azi.

Cuvinte cum nu ai auzit.Fraze cum nu stiai ca se pot scrie, fraze care poate-ti vor gadila adancul insa va fi tarziu. Nu pot sa suport umilinta de a fi atat de adanc in carnea mea si atat de departe in adanc.Al tau.

Nu pot suporta umilinta si fragilitatea mea de om care striga cu disperare “salveaza-ma” iar tu cu urechile astupate visezi in departare soimi.

Nu intelegi, nu intelegi ca eu nu-mi traiesc viata, ca nu ma locuiesc, ca soarele si muntele si marea asta nu sunt eu, ca sunt o umbra aici si ca in mine-ul meu este in alta parte, si ca atat de tare as vrea sa ajungi acolo insa totul ti se pare ridicol si copilaresc fiindca da lumea asta nu e ridicola si copilareasca, este dura si grea si de asta nu intelegi inmine-ul meu copilaresc pe care insa pana la durere as fi vrut sa mi-l cauti, sa te aud macar o singura data intrebandu-ma cine esti tu rox.Nu, asa mort si superficial, NU.

Nu te pot lasa inauntru asa mut orb si surd.

E timpul sa ne luam la revedere.

Imi place de-atat de multe ori de tine...tu nu stii.nu ai habar si ti se pare ca te mint.ca sunt un ain plus care vrea ale tale in loc sa te vrea PE TINE.

Dar nu.

Vreau sa te vreau pe tine, nu ale tale.

Toata viata am vrut atat de mult sa iubesc dureros si sangeros, pana la ultima infranare de mine, pana la ultima carne pana la ultima frunza.

Acum, iata.acum esti. Si totusi.

Ah si imi musc ochii sangelui si degetele carnii si urlu, urlu urlu  aici in abis caci stiu ca nu ca nu ca nu vei fi al meu niciodata si ca e inutil. Ca ma vei purta peste tot pe brate ca pe un trofeu ca pe o jertfa insangerata invelita in matasuri fine aurii insa doar bratele, doar gura ta va fi acolo.tu vei fi departe, inima si mintea ta se uita la mine distrate dar sunt departe, vaneaza soimi si lei in paduri ce ar putea sa fie....

Da ma voi transforma in soim in vultur si leu. Voi fi vanatul tau.dar niciodata nu ma vei avea.niciodata.

Vei alerga dupa mine flamand si insetat si haituit insa nu ma vei ajunge. Nu se poate ajunge de-neajunsul. Ma voi ascunde in toate formele materiei si voi lua chip cum nici nu ai visat, numai ca sa nu ajungi la mine.Numai ca sa ma vrei mereu, ca insetatul din desert ce si-ar vinde inima pentru ultima picatura de sare.

Ce fericiti sunt cei ce pot sa scrie.sau sa cante, sau sa danseze. Sau sa-si picteze bucuria, amarul si tristetea. Fericiti cei ce pot plange. Fericiti fericiti fiindca in lacrimile lor inmoaie adancul existentei. In scrisorile lor isi striga strigatul inimii si asa li se pare ca e mai plin.tot golul asta pare mai plin mai exprimabil. Dar celor care nu pot scrie, vorbi, striga, canta, picta sau dansa...lor ce le ramane?Si eu si eu ah da m-am pacalit ca pot canta...m-am inaltat pe varful degetelor sperand ca voi deveni mai usoara decat aerul si ca voi dansa...in lumina marii m-am arcuit parandu-mi-se aproape ca imi pot dansa viata si strigatul interior.Dar ah ah ah am stiut si stiu cum zice psalmul, ca viata si omul sunt doar o umbra si am stiut ca sunt si am fost doar umbra unui cantec, umbra unui dans. Ce e de facut dragul meu ah tu care le poti pe toate cu o gratie de harpa si de violoncel, tu ce treci ca o lebada ca un delfin peste toate clapele existentei, de la sus la jos, de la cald la violet, de la sulita la sarut si de la muzica la gand...Ce e de facut dragul meu, cand eu nu-mi pot exprima mutenia si nici nu-ti pot da umbra mea sa stai de vorba cu ea, fiindca nu pot si  fiindca ea nici nu exista pentru tine.

Ah Dumnezeu.Nu nu o sa-L parasesc pentru tine.Nu vei avea aceasta victorie asupra mea. 

Visatoare

Am citit undeva pe un blog ceva de genul: un artist nu poate pur si simplu sa accepte realitatea. un artist e un visator...orice ar face , realitatea ii scapa. inainteaza pe langa sau pe deasupra sau pe dedesubtul ei , face ce face si tot o ocoleste cumva, chiar impotriva vointei sale. si mi-am pus deodata intrebarea:oare un artist nu e facut dintr-o alta plamada?oare materia din care e facut sufletul sau, nu apartine unei alte dimensiuni, despre care se stie putin, sau despre care nu se prea mai stie, in zilele noastre?

Unui visator ii e teama de realitate, uneori. Nu se regaseste in ea. E oare o boala ciudata , sau un fel de dar care trebuie cumva fructificat? cred ca orice insusire a firii noastre trebuie cumva indreptata spre ceva mai inaltator si mai desavarsit...

Insa nu mai stiu, aceasta evidenta a mea alunecare din fata realitatii, e oare o boala? Am vrut cu tot dinadinsul sa ma agat de viata.Am vrut sa am un job respectabil, prieteni, sa duc viata pe care o duce(ori incearca) sa o aiba toata lumea. Sa fiu fericita... Shopping, cinema, concerte, calatorii, muzica....de ce oare nu ma implinesc cu adevarat, si nici macar a avea pe cineva alaturi nu te implineste cu adevarat. Mi-am dat seama ca de fapt probabil caut altceva, si oricum as incerca sa fug, pana la  urma revin la sinele meu, la centrul acesta care imi spune altceva. Mi-am dat seama ca am nevoie de liniste.Ca sa ma regasesc.Banal. Si totusi cu cat inaintez in varsta, am tot mai mult nevoie de liniste.Tot mai rarefiat sa-mi fie aerul imprejur.Tot mai putine zgomote, tot mai putina rotire si culori.Mai putin job si shopping, mai putine calatorii, mai putini prieteni chiar.Liniste.

Ma simt ca un copac dornic de o bariera de ceata. Realitatea, viata omeneasca cu toate ale ei, sa le las de o parte a barierei, si uneori numai sa arunc o privire asupra lor...iar de cealalta parte, bine ascunsa -lumea mea. Lumea mea frumoasa, noua, , unde o lumina neinceputa se rasfrange asupra a tot. Mereu, mereu am fost asa. Mereu am cautat ceva dincolo de tot. Mereu mi s-a parut lumea o  desertaciune.Mereu am simtit ca undeva e o alta lume...

Cartile.
Dumnezeu.
Si un ultim gand: iubirea.Si totusi, iubirea. Sufletul unui visator cu siguranta e facut dintr-un fel de fibre care poate mai greu se lasa atrase de realitate, insa care se lasa atrase de iubire cu siguranta. Poate tocmai fiindca uneori mi se pare ca iubirea e din alta lume si nu are nimic de-a face cu realitatea....

incep sa inteleg toate romanele de dragoste pe care le-am citit.mai mult sau mai putin adanci, mai bune sau mai putin.

totul curge firesc si lin, asa e dragostea. asa e viata inimii.aici inauntru e cald, frumos si bine ca un Ajun de Craciun. aici inauntrul sferei  iubirii.

as vrea sa vorbesc cu un milion de oameni care iubesc si au iubit...ca sa le cer sfatul. ca sa-i miros, sa-i pipai, sa ma uit in ochii lor si sa incerc sa inteleg , sa recunosc daca asa e...daca asa te simti cand iubesti. daca asta e culoarea cerului , a marii si a frunzei...si daca asa te simti inauntru si pe dinafara.

de fapt, nu e nimic schimbat. doar tu esti o fiinta mai usoara. mai simpla. mai roz.
si totul in jur devine greu, insuportabil, ca si cum ai trage dupa tine o locomotiva veche si ruginita care cantareste 100 de tone. asa e lumea in afara, cand iubesti: o locomotiva ruginita pe care o tragi sau o impingi. caci tot ce e material devine inutil...ai vrea sa traiesti numai pentru suflet si durerea lui frumoasa, pentru acele mangaieri si acea imensa stare de bine si de siguranta pe care ti-o produce apropierea lui.
insa el pleaca. si iar trebuie sa duci in spinare locomotiva. si uneori sinele scartaie, suiera, scrasnesc, si atunci strangi din din dinti si ai vrea sa-ti astupi urechile sa nu mai auzi nimic, sa te ascunzi undeva sa fii cu durerea ta si cu lacrimile. insa oricum de tras la locomotiva nu scapi. in plus, mai trebuie sa si zambesti.


cand iubesc si esti departe de mine, inteleg cum erau primii oameni alungati din paradis. goi , singuri, tremuratori, cu inimile stranse de necunoscut si frig.

Iarna calda cu auriu de frunze

Multumesc, fiindca totusi  mi-e iarna, desi  uneori miros de frunze.

Multumesc, fiindca uneori e greu insa parca o aripa ma ridica si face totul sa para lin.Si frumos, atat atat de frumos...

Multumesc fiindca existi, si aduci sufletului iarna de care are nevoie.Multumesc fiindca ai grija de mine in fiecare secunda si cu fiecare respiratie...

Am sa incep sa-ti scriu pe limba ta, ca sa ma intelegi in eternitate...Va fi totul atat de alb, cum numai ochii nostri pot sa vada si sa simta, povesti cum numai noi am putut trai in acest labirint de vieti.Am sa-ti scriu pe limba ta..Ca sa intelegi culoarea si respiratia sufletului meu.

An razlet, an in care n-am fost eu...an in care m-am ascuns dupa chipul lunii precum fata imparatului din poveste, si la lumina zilei n-am lasat sa se vada decat o masca, sau niste masti...An murdar, meschin, incarcat cu materie si uitand de suflet....An prizonier, in care nu s-a putut face nimic...an inchis intre patru orizonturi, asa cum e viata pe pamantul asta.An  inghesuit si ingrasat..an in care nu m-am locuit si nu m-am trait, an in care mi-a fost mai dor de mine decat oricand fiindca in locul meu au trait alti oameni, alte fapte, alta viata si alte obiceiuri...an in care m-am parasit temporar pentru a adulmeca acel in-afara de care intr-un fel nesabuit si neinteles simteam nevoia. Niciodata nu am fost mai sincera si nu m-am mintit mai mult totodata. Si niciodata n-am indurat mai greu aceasta deportare din mine insami...An vesel in aparenta, an an..  care nu va lasa amintiri in suflet fiindca nu a fost trait cu sufletul.Stiu ca vor mai veni altii si mai grei asa cum au fost...insa anii grei lasa amintiri autentice, te-ai chinuit si te-ai zbatut TU si atunci acolo adanc si tare se sapa amintiri. An in care a predominat sentimentul vinovatiei...an de care voi voi sa uit cat mai curand posibil, insa inca ma tii in incatusare.

Atata dor de iarna....iarna mi-a venit mereu cu tot ceea ce e mai frumos, mai pur si mai ascuns in sufletul meu.

Cand mi-e dor de iarna, mi-e dor de mine.

Si prea des, mult prea des mi-e dor de iarna..

A nu se confunda: suferinta si nevoia de "ceva" cu talentul. Nu, nu.
Odata si odata o sa caut un material despre talent.

Frunza galbena uscata
Frunza ce-ai fost verde-odata,
Sterge-ti ochii de rugina...

Unde e Julieta

...insa uit ca viata e atata frumusete, in enorma ei complexitate.
Ma uit la titlul blogului astuia si-mi dau seama de neputinta sa: scrisorile Julietei? care scrisori, care Julieta. Julieta vrea sa fie partea aceea din fiecare , panza de paianjen tesuta din razele lunii, pe care lumina sau zgomotul prea tare ar putea sa o fisureze?
  Cine e Julieta, stau si ma-ntreb, e poate un mit fiindca nu o mai recunosc in mine.
Pe mine m-a salvat Cineva odata demult, si pentru asta tare ii multumesc si o sa-i fiu recunoscatoare toate vietile pe care le voi trai. Fiindca stiu ca-mi va darui si mai multa muzica si prea  plin de cunoastere cu fiecare pas .
Draga Julieta, esti un mit al fanteziei mele,...nici nu stiu daca ai existat vreodata. M-am jucat de-a tinele...Mi-a placut, dar nu te cunosc. Nu pot sa spun decat ca nu cunosc pe nimeni, ma cunosc (un pic) pe mine si asta e frumos, dar nu sunt nici Roxana nici Julieta, sunt un abis si un bulgare de sare cazut de pe o stea.
Am un singur prieten, pe care-l cheama Micul Print...Si locuiesc in foarte multe locuri, uneori pe un colt de luna rosiatica.
Si nu ma pricep prea bine sa scriu. Nici scrisori.De fapt, n-am mai tinut o pana in mana de ..hehei...foarte multa vreme.Nu m-am mai murdarit de cerneala. Scriu numai asa, in eter, sau ma prefac ca scriu. Daca degetele mele nu ating hartia, nu contureaza curba literelor din cerneala, e ca si cum as arunca idei de aer intr-o dimensiune care se numeste "virtuala", adica una ipotetica, adica una care nu exista.
Adica scriu niste scrisori imaginare care nu sunt scrisori, ale unui personaj care n-a existat decat in fantezia cuiva.
Si totusi...

poezie, ma infiori poezie ce te zbati sa scapi
imi smulgi sangele vietii si te duci cu el in lume
iar din mine ramane o pana(r cu un picior frant)
 singura care a fost mereu acolo a umerilor goi

poezie,-mi smulgi sufletul inima suflarea si uneori destinul
le scoti si le duci cu tine-n lume
in lumea de neant, poezie caci nu mai esti a nimanui acum
si ma cateri
pe un perete crapat in care-mi despic oasele mainilor
ca propriul destin, poezie nebunie
fioroasa
magie
la care sa stau nu-ndraznesc
de care ca un
exilat
fug

poezie,-mi despici inima
ca un perete de clestar si de gheata
in care iti sapi
invingatoare, al tau nume

trist, trist, trist, toamna aurie.
un suflet se zbate se striveste de peretii de sticla prin care nu vede nimeni.
obosit de lume  si de golul din ea.atata zadarnicie peste tot, in lucruri , pe fete, oriunde.
ce anume poate sa umple un suflet in catarare pe o tulpina in bataia vantului vietii??ce ii poate fi adapost?
cum spune poetul, ah- ia-mi inima  si ascunde-mi-o bine de mine de viata de tot...

un ascunzis pentru inima mea, da. o vizuina calda.

uneori nu-mi place generatia pe care o traiesc. nu ca nu as avea suflet tanar, dar pentru mine tinerete egal frumusete. si uneori nu pot trai fara sufletul meu.
uneori simt nevoia de altceva si sa fiu altcineva. uneori daca nu dau din mine ceva asemeni marii care isi lasa pe tarm spuma aurie si scoicile si miile de bogatii, simt ca in van traiesc. dar ah nu, nu pronunta nici in vis expresia asta....
uneori simt ca m-as lepada de toate cuvintele mele ce valoreaza mai putin decat aripa unei pene
insa cuvintele imi plutesc in jur ca penele de la ingerii cazuti pe care sa-i ajut sa se inalte iar