Mda, probabil m-am cam indragostit

 ..exact ce-mi lipsea acum.

Sa stau la miezul noptii cu mintea in pioneze, sa-mi arda inima in mine, sa imi verific contul de facebook si casuta de e-mail de 100 de ori pe zi, sa ma gandesc la el de vreo 15000 de ori pe ora.... Bluffff

Normal, e vorba de o pasiune imposibila, in clasicul meu stil...cum altfel? Nu ma dezmint ! Si constat cu surprindere ca sunt aceeasi  dintotdeauna: alergatoare cu limba scoasa dupa luna patrata....Probabil inca mai cred ca luna e un balon colorat cu gust de acadea pe care, daca te chinui putin,il prinzi in brate, il legi cu sfoara si-l tragi dupa tine prin oras, ca sa se uite la tine lumea mirata , asa cum spune  cantecul...

Uffff  De 1000 de ori UFFFFFFFF

Ce fac acum sa-mi sting inima. Ce fac????Si "obiectul pasiunii mele"...S-o fi prins pana acum , dar...ce sa-i faci....Suntem in lanturi.Degeaba  suntem liberi, caci nu suntem.

UFFFF si cat poate sa-mi lipseasca...Mereu uit ca sunt oameni mai adevarati decat altii, cu care surprinzator si incredibil poti avea un RAPORT cu majuscule, poti fi tu insati pur si simplu in modul cel mai adevarat si autentic. NU mi se mai intamplase de mult, da de fapt asta e indragostirea mea...l-am vazut ca intr-o oglinda,  dorindu-mi cu disperare sa-mi semene , parca avea franturi si cioburi si felii din mine.Si normal, ca m-am speriat. Tare . Si i-am zis o groaza de prostii...Iar el, aproape cu siguranta, a vazut drept prin mine ca printr-o sticla usor colorata  plina cu un fluid  extrem de transparent.
Dar in fond nu ma pot gandi decat la cata pasiune a starnit in mine.Mi-e inima tare fierbinte si tare sus fata de locul ei normal.

Uitasem ca acesta era de fapt blogul Julietei, si ca starea care i se cuvine este fireste, cea de indragostita.
Se cere scriere, multa.

Viata uneori e alegere

Am citit undeva...mi se pare o alegere grea. Poate ca nu pare, insa pt cine nu a trait...

Un anumit personaj feminin trebuia sa aleaga intre un barbat cu 20 de ani mai mare, care-i oferea siguranta si stabilitate emotionala si materiala...insa nu era exact tipul visurilor ei, nu chiar o frumusete...si un alt barbat de seama ei, de care se simtea atrasa si cu care simtea ca ar putea trai o poveste de dragoste minunata, insa era deja intr-o relatie cu primul barbat amintit....Sa aleaga siguranta si stabilitatea, sau emotia, fluturii in stomac, magia necunoscutului si a nesigurantei?

Cu primul se cam plictisea...nu simtea ca au suficiente puncte in comun, nu comunicau suficient, nu ii putea impartasi gandurile cele mai intime desi isi dadea seama ca el tine la ea...se simtea mai mult ca un element decorativ sau ca un element indispensabil dintr-o casa, gen-ceas de perete. Da, era un element indispensabil din viata acelui om...pentru echilibrul lui interior, dar cine era ea cu adevarat parea imposibil sa-i impartaseasca...Si atunci, ce sa faca, sa-l lase pentru cel de-al doilea, pe care nu il cunostea dar de care se simtea incredibil de atrasa?Ce sa faca, sa incerce sa-l cunoasca mai bine, simtindu-se totusi o tradatoare? Sa-si sacrifice siguranta materiala/psihica de dragul setei de iubire, de o relatie adevarata, vie??si care in final se prea poate termina deloc ca in visele ei, adica prost?greu.....cand vezi prin filme poate parea simplu, insa cand o traiesti pe propria piele..

Eu una sincer parca i-as pastra pe amandoi....insa pare imoral asa, non-etic....Mi se pare ca nu-i poti cere bietului om(primul) mai mult decat poate el da, fizic si psihic....Insa parca e de datoria ta sa incerci sa-l cunosti si pe al doilea. Intrebarea este:daca mereu vei cunoaste un altul, care iti pare mai minunat?Ce faci, il lasi mereu pe actualul pentru un alt (cal verde pe pereti)? Sau oare exista o jumatate pentru fiecare, si atunci cand o recunosti, stii ca e El si ramai cu el always...like in the movies....

Bucatica de fluture si aripa decupata din tremur plapand

Floare de la marginea ploilor
Cu fiecare an, tot mai insetata
de ele, ploile calde care nu vin.

Iar fluturele de spuma alba al zilelor trece, trece....

si eu tot n-am iubit, tot nu mai iubesc odata. Mai cade cate o petala din trandafir....

El isi va gasi curand iubirea, o presimt, in afara de mine. Nu voi exista pentru el mai mult decat orice gaza care se intampla sa vietuiasca o clipa si apoi sa moara pe lumea asta.

Uneori simt ca nu mai am putere. Ca oricat as incerca, oamenii din jur sunt prea rai si ticalosi si nu se mai poate. Am 27 de ani si sunt teribil de satula si de  obosita de viata.
Da, Dumnezeu. Macar El.
Stiu ca sunt o lasa.Uneori insa parca nu mai pot decat sa mai plang.Pana cand ma refac.

Stiu ca pana la urma va fi bine.Undeva, candva, nu sunt sigura ca in lumea aceasta.Uneori imi vine sa spun ca Iisus:daca se poate, indeparteaza Doamne de la mine acest pahar al suferintei.
Si apoi citesc:nimeni niciodata nu s-a mantuit si nu s-a desavarsit fara suferinta si fara incercari.
Sunt cruda Doamne la incercari, si am stomacul plin. Burta plina.Si inima sovaitoare. Si samanta putreziciunii este in mine.Insa este si samanta luminii.

Toata viata am baut paharul suferintei..ori din afara ori din mine insami. Gata, imi ajunge.Simt ca nu mai pot. In Romania oamenii protesteaza pe strazi si lor le-a ajuns si ei vor schimbare. Ii invidiez, bravo.Nu credeam ca pana la urma vor fi in stare.Sunt mandra ca sunt romanca, inseamna ca mai e nevoie de speranta in noi, inseamna ca mai avem o inima, o identitate, un carcater. Atata timp cat nu vom inceta sa luptam, nu suntem invinsi nu suntem morti, mai avem speranta.
Sunt fericita sa apartin unui popor care este viu. da, suntem vii.
Trebuie sa iau exemplu de la poporul roman si sa stau puternica in fata a tot ceea ce ar putea sa ma abata si sa ma faca sa renunt la fiinta si la crezul si la viata mea.

Ganduri la un comentariu al Ryannei

Draga Ry,

Iti adresez in primul rand aceasta postare, dar mi-o adresez si mie insami.

M-a pus pe ganduri comentariul tau recent cum ca dragostea e trecatoare...e doar o iluzie a prezentului...

Mi se intampla  de curand sa am de-a face cu..sa-i zicem asa, o "cerere in dragoste"...exista cineva care imi cerseste dragostea...folosesc acest cuvant pentru ca este efectiv ceea ce simt ca face. Ma place foarte mult, si nu-mi dau seama daca ii impartasesc sentimentele, uneori parca da alteori parca nu.

Ieri am inceput o carte a Parintelui Arsenie Papacioc care trateaza intre altele si viata de familie. Si am gasit exact toate raspunsurile de care aveam nevoie si pe care le cauta(in fond cunoscandu-le deja) sufletul meu si inima mea de fata.

De fapt noi suntem fiinte spirituale, copii ai lui Dumnezeu. Suntem facuti sa cautam, sa vrem mereu mai mult, de aceea viata aici pe pamant cu ceea ce ne poate ea oferi nu ne multumeste.
Scopul dragostei dintre doua persoane nu este nici implinirea dragostei fizice, nici casatoria cu nasterea de copii; acestea sunt doar consecinte. Scopul aparitiei dragostei intre doua persoane este: ajutorarea reciproca pentru evolutia spirituala. Care evolutie cred eu ca se refera mai ales la Dumnezeu. Iata din ce unghi trebuie privita casatoria, iata care este calea pentru ca trainicia ei sa nu se piarda in timp (cum imi spuneai tu ca dragostea e o iluzie si in timp apar ura, plictiseala neintelegerea etc).Daca intre cei doi exista si atractie fizica, cu atat mai bine insa din cate banuiesc(sper sa ma insel) aceasta atractie poate disparea in timp, insa nu este cred ceva rau pentru ca se trece la alta treapta, si anume la treapta spirituala. Sau dimpotriva, cimentata de latura spirituala, atractia fizica poate continua...nu am de unde sti fiindca nu am trecut pe acolo...si fiindca Dumnezeu da fiecaruia dupa cum stie El mai bine.

Cum stim cand am gasit persoana potrivita pentru aceasta sprijinire reciproca in cresterea spiritului? Parintele Arsenie o spune minunat: pur si simplu stii, simti. Este ceva ce simti in interior. Trebuie sa spun ca mie mi s-a intamplat, uneori: pur si simplu am simtit ca acela era omul pentru mine. Pur si simplu stii, ti-o spune inima, nu trebuie sa intrebi in stanga si in dreapta, cand e sa fie o stii tu singur.Si daca e sa fie, poate ca o stiu amandoi simultan. Este minunata inima noastra, ne dicteaza exact ce este mai bine pentru noi, trebuie doar sa o ascultam.

 M-am recunoscut foarte mult in spusele parintelui Papacioc, mi-am adus aminte ca de cand eram mai mica nu acceptam niciodata prieteniile baietilor din "cartier", mi se parea aiurea sa ma pup cu ei sau alte cele...acum stiu de ce.Intotdeauna am cautat altceva, am cautat pe cineva care sa ma completeze si sa ma sprijine din punct de vedere spiritual.Care sa ma inteleaga cum sunt in interior...sa-mi inteleaga framantarile, cautarile, cugetarile, toate acele lucruri pe care nu le spun niciodata nimanui decat lui Dumnezeu. Cineva care sa caute alaturi de mine, care isi sapa in suflet dupa raspunsuri sau pur si simplu- in cautarea frumusetii...cineva care cauta in el insusi si in viata frumosul si adevarul-care de fapt cred ca sunt tot una...In aceasta lumina, viata trupeasca devine un element secundar, indraznesc sa afirm ca intre un baiat minunat dpdv fizic dar mediocru spiritual (sau nu cu aceleasi cautari ca ale mele) si un altul care ma completeaza dpdv spiritual dar mediocru dpdv fizic, as inclina sa il aleg pe al doilea...de fapt, cu siguranta l-as alege pe al doilea. Spun asta pentru ca de curand cineva (acel barbat de care am pomenit initial) mi-a spus ca pentru o relatie cu adevarat serioasa si mai ales pentru casatorie, trebuie mai intai sa ai si o viata intima..pentru a vedea daca te potrivesti pe toate planurile. Auzisem de mult aceasta teorie, e posibil sa fie ceva real, ceva din mine insa o respinge...de ce?nu stiu nici eu..poate fiindca asa a zis Dumnezeu, poate fiindca nu simt ca este ceva atat de important, in sensul ca daca tu ai o comuniune spirituala minunata cu o persoana, daca va intelegeti si aveti aceeasi viziune asupra vietii, nu vad de ce o eventuala nepotrivire sexuala ar schimba ceva...sau din contra:undeva tainic tind sa cred ca o deplina comuniune pe plan sufletesc implica si o intelegere pe plan fizic...eu asa simt. Iar faptul ca trebuie sa te "incerci" inainte de casatorie este doar o scuza , de fapt se cauta placerea si distractia...


Poate ca tot ceea ce am scris aici poate parea extrem de idealist ...Insa ma uit in jur si vad atat de multe relatii si casatorii destramate, in care cum spui tu Ry, dragostea s-a stins si au aparut alte sentimente contrare, incat nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva tot ce am scris mai sus reprezinta singura cale reala de reusita a unei relatii intre un barbat si o femeie.

Te pup si te imbratisez si iti astept daca vrei, comentariile.

Cu drag, Julie

Trandafiri de toamna

Mi-e foarte dor de parfumul lor delicat, de sufletul lor frematand a cele o mie de culori si de povesti ale Toamnei...Cat de infiorator de frumoasa erai, Acasa.
  Cand parasesti pentru totdeauna un oras, ar trebui sa-ti iei amintirile cu tine, sa incui poarta catre el si sa arunci cheia. Revenirile nu au niciun sens, nu fac decat sa strice amintirile si dureroasa nostalgie a amintirilor , prin care esti sigur ca ai trait cu adevarat, ca ai fost ingrozitor de fericit si de trist, Acolo, Acasa.

Despre frica

Daca tot am blog si trebuie sa postez (:P) , m-am gandit sa scriu despre ceva ce ma preocupa de multa multa vreme :despre frica.
A celor  din jur, si mai ales- a mea.

Nu stiu daca frica de a face lucruri e o reminiscenta din comunism, ca trasatura generala a psihologiei noastre. M-am gandit de multe ori. Eu am iesit din comunism cand aveam 5 ani, nu-mi amintesc mare lucru, totusi probabil ceva in subconstient a ramas(spre exemplu am recunoscut acel ceva in cartile Hertei Muller).Si nu stiu daca uneori nu confund frica si timiditatea.

Uneori , observand intreaga fire (nu doar omeneasca), animalele, pasarile, insectele observ in toate frica. Daca te apropii de o pasare, se sperie si zboara. De un fluture, de o buburuza, de un caine. Exista o sensibilitate, o fragilitate innascuta in toata fiinta. O mare nevoie de a fi iubit si o mare teama de a nu fi ranit, lovit, destabilizat.

De asemeni atunci cand te apropii de un om, prima reactie este aceea de a se strange in sine intr-un fel de autoaparare. Mai mult sau mai putin mascata. Bine, la oameni paleta de reactii este mult mai larga...Insa din fericire cred, si noi suntem la fel de sensibili ca si natura toata, si noi avem imensa nevoie de a fi iubiti si teama de a nu suferi, teama de durere, de esec.

Ce vreau de fapt sa spun, pierzandu-ma in toata aceasta filozofare?
Vreau de fapt sa ma analizez pe mine ...Sa inteleg de unde vine frica din mine, care ma stapaneste aproape in fiecare moment...Vreau sa vad daca e logica, daca e un fenomen natural, daca poate fi cumva inlaturata si daca este bine sa vreau sa o inlatur.

Poate ca sunt doar eu un caz in care frica ma insoteste pretutindeni si in mai toate actiunile. Nesiguranta.De cand deschid ochii dimineata si ma gandesc la ce am de facut, la oamenii pe care trebuie sa-i intalnesc....ma cuprinde o neliniste, o emotie, un firicel de teama pe care logica incearca sa le alunge. Uneori mi-e frica si sa merg pe strada. Sa ma intalnesc cu oameni. Sa ma duc la birou (teama asta ma stapaneste zilnic pana ma aflu in fata usii). Bineinteles ca toate lucrurile vor merge bine asa cum a fost mereu. Desigur ca totul are sa se rezolve. NU are rost sa-mi fac griji, relax...Si totusi. Nervozitatea nu ma paraseste o clipa.
  De curand am avut ocazia sa o observ mai bine pe mama...si cred ca am mostenit toate astea de la ea. Este mult mai panicoasa de cat mine, transforma fiecare maruntis intr-o problema de proportii.Intr-un fel este bine fiindca asa le acorda importanta si isi da toata silinta sa le rezolve . Insa...uneori parca prea mult stres imbolnaveste( nu degeaba am 2 vecine care au facut cancer si cred ca foarte mult de la asta li s-a tras). Analizand cat de stresata e mama si ingrijorata pentru orice amanunt cat de mic, nu e de mirare ca s-a transmis si la mine ceva!!!( o "jumatate")

  Numai de oamenii care stiu ca ma plac,ca tin la mine nu imi e frica si abia astept sa ma aflu langa ei.
  Uneori ma intreb cu mirare: oare si eu provoc frica, stres altora? Prin atitudinea mea rece, solicitanta, critica...Stiu ca nu dau prea multa dragoste si sunt inchisa in mine ca un melc...multa vreme imi trebuie, sa cunosc o persoana ca sa dobandesc putina incredere. Oare si altora le e teama de mine? Ma socheaza gandul asta. Da, este posibil ca atitudinea refractara a unora se datoreaza poate nu faptului ca nu le place ceva la mine- ci fiindca le e teama de mine??? Stiind cat de fricoasa mi-s in interior, asa ceva mi se pare incredibil,  totusi trebuie sa fie adevarat.

  Asadar, trebuie sa-mi amintesc, ca mesaj de autoincurajare si "self-management": orice as face si oriunde m-as afla, ar fi bine sa fiu multumita si sa ma simt bine in pielea mea. In fond am aflat demult ca scopul meu aici este sa invat sa iubesc, atat si nimic altceva. Nu sa incerc sa fiu o super-women si sa fac milioane de chestii...Sa invat sa iubesc. (si nu sa incerc cu orice pret sa ma fac iubita, desi asta e tendinta firii noastre!) Stiind asta, trebuie sa ma relaxez: sunt una din fiintele de lumina care plutesc si evolueaza in acest minunat univers, alaturi de alte fiinte de lumina ca si mine. Sunt minunata prin insasi esenta mea si trebuie sa ma apreciez , sa ma valorizez prin ceea ce sunt.  Nimeni nu e mai bun ori mai rau decat mine...decat poate doar prin alegerile pe care le face.
Unde se incadreaza aici frica?
Frica apare incontrolabil ca spre exemplu astazi, cand putin a lipsit sa nu termin la timp ceea ce aveam de facut...si m-a certat seful. Si poate si-a schimbat putin parerea despre persoana "competenta" care eram. Chestia asta pur si simplu imi strange stomacul chiar in clipa cand scriu aceste randuri. Nu, nu din cauza ca as pierde un job si niste bani...Din motive psihologice, de autovalorizare si autorespect. Faptul ca oamenii m-ar privi cu dispret ma face sa -mi fie teama. As vrea sa ma iubeasca si sa ma aprecieze...Dar se pare ca unora le e dat sa fie apreciati iar altora sa nu fie. Eu oare unde ma situez? o intrebare pe care mi-o pun tot cu teama.
  Cine stie- poate ca atunci cand esti inconjurat de familie si prieteni, frica se diminueaza- stii ca ai in jur oameni dragi care te sustin si te iubesc neconditionat indiferent daca seful te apreciaza sau nu. Atunci e poate mai usor sa faci lucrurile bine in viata...sa diminuezi fricile.
 De fapt, cred ca frica inseamna absenta dragostei si a unui mediu in care sa te simti in siguranta. Singuratatea, duritatea lumii, haosul , confuzia, multitudinea de taskuri pe care trebuie sa le indeplinesti, neintelegerile, dezamagirile...toate astea cred declanjeaza frica. O reactie poate fireasca a organismului la o stare de fapt instabila si anormala.  Da, mi se pare adevarat: frica -reactie a absentei dragostei...

  In alta ordine de idei, am citit si observat ca exista un fel de strategie la nivel mondial de a induce frica in oameni: a se vedea stirile care de care mai negative, mai oribile si pesimiste cu care suntem bombardati zi de zi...Cand m-am intors in tara anul trecut si mi-am intrebat prietenii:ce mai e pe la noi? m-au coplesit cu stiri care mai de care mai negative si mai panicoase. Ok, situatia e naspa...murim de foame(desi n-am intalnit inca pe nimeni, tocmai am aflat ca cersetorii castiga mii de euro pe luna)...Insa pe urma am vazut ca nu e deloc asa, ca viata romanilor e totusi destul de ok...Si daca nu e ok, plecam in afara si nici acolo nu murim, muncim si e ok...Multe depind de modul cum interpretam  lucrurile.

 Si da, in ultimul rand, pentru cei care au ajuns cu cititul pana aici. Despre teama baietilor, barbatilor sau ce-or fi. Sau timiditatea lor , inca nu stiu sa le delimitez bine.  De multe ori "masculii" devin un fel de soricei in fata unei femei,....mai ales daca e atragatoare. Poate exagerez, dar asa am constatat. Avem o putere asupra lor.
  Frica asta , emotivitatea masculina mie-mi place foarte mult. Denota ca "macho-men-ii" sunt sensibili.Si umani. Si capabili de sentimente. Ma intimideaza cei prea siguri de ei. Imi plac la nebunie cei care eventual se balbaie putin cand ma invita la o cafea. Si nu,  nu pentru ca ma fac sa ma simt superioara sau ca am putere asupra lor, ci pentru ca..pur si simplu esti mai relaxat cu cineva care e mai timid si nu-ti cere sa fii super-women si sa arati "ce poti". Pur si simplu iti vine sa zambesti ingaduitor si sa-i pui pe umar o mana   consolatoare, sa-l iubesti pe unui om care se acopera putin cu timiditatea lui, vrand parca sa spuna: te rog, nu ma rani, sunt  sensibil.Ce rusine e in asta?De ce sa nu o arati? Doar suntem toti la fel in fond.

  Cred ca ajung la concluzia: este mai bine sa-ti arati frica, decat sa o ascunzi.Arata despre tine ca esti om bun si cu intentii curate. Fara orgoliu mare. Mai bine sa nu ne fie frica...de frica.

  Da, maine cand ma intalnesc cu seful(care nu e sensibil si timid decat pana la un punct), o sa ma gandesc ca viata e o sala de bal, in care valsez si eu necontenit- fiinta  de lumina,poate ceva mai fricoasa, printre altele ca si mine...Si poate ca e bine si firesc sa -mi fie frica, si sa vreau uneori s-o ascund, sa fiu si eu umana ca toti oamenii. Si ca nimic dar absolut nimic rau nu mi se poate intampla fiindca pur si simplu sunt...minunata, asemeni voua.
V-am pupat din inima, pe toti fricosii!!

Viata ca un pantof

A unora e un pantofior de lac roz cu fundita in varf.
A unora e pantof cu toc. 15 cm.
A altora e ca un adidas . Sa zicem..Nike.
A altora e un bocanc prafos, cantarind un kil si putind a sudoare.
A altora e o sanda usoara din trestie abia innodata.
A unora e doar un papuc tocit, tarsait lalau.
Iar pentru altii...viata e doar talpa lor noduroasa cu care calca direct peste colturile drumului.

Marea...

Ganduri dintr-o zi la mare

"Azi mi-am lasat tot sufletul sa se umple cu mare. Nimic altceva: sufletul meu a fost albastru. Si i-am zambit, si mi-a zambit.Astazi soarele m-a iubit, vara m-a iubit,sarea  pietrele barcile m-au iubit.Le-am zambit zambit cu tot zambetul din mine.
Azi am vazut la orizont o barca cu panze albe, alb pe azur.
 Visez ca sunt o fiinta abia venita de pe o planeta indepartata. Si nu stiu numele ierbii, si nu stiu numele marii. Dar le dau drumul in mine, imi desfac bratele si le las sa curga, in desaga cu amintiri.
  Degeaba e atata lipsa de lumina in mine: barca cea cu panze albe pluteste pe orizont, si niciodata niciodata nu traim in zadar".

Ma uitam azi, cat e de frumoasa marea. O frumusete de nedescris, o frumusete careia cuvintele ii pot sluji drept rama, insa nu pot reda tabloul.
Si m-am gandit: aren't we missing something?  E atat de multa, umila, incredibila, sfanta, minunata, suava frumusete in jurul nostru. Si noi nu stim sa ne gandim toata ziua la altceva decat la bani, afaceri, probleme, shopping, copii, curatenie (ce gresie noua sa-mi mai pun, ce divan nou sa mai cumpar) cuceriri, bani, bani, si iar bani...E ciudat ca locuitorii de la mare sunt bogati. M-as fi asteptat sa fie cu totii saraci, fiindca mi-as inchipui ca toata ziua nu mai fac altceva: iubesc marea, si asta le-ar fi de ajuns. Insa aici, toti sunt bogati: pentru ei, marea e o afacere, o sursa de castig.
Dupa ce am alergat(si eu)  toata ziua ca nebuna pentru un pumn de hartii (bani), seara in autobuz, m-am uitat pe geam, si am revazut-o...Uneori o privesc ca si cum as vedea-o pentru prima oara, ma izbeste pur si simplu vederea ei, e mereu acolo ca si cum ar sti toate tainele universului si mi-ar spune: in van te agiti atat, uita-te la mine: sunt lenesa, stau la locul meu, ma bucur de existenta si sunt, pur si simplu, si nimic nu vreau si nimic nu-mi trebuie. Si in pofida faptului ca nu ma agit, ca nu alerg toata ziua in cautare de noroc si de averi, in pofida faptului ca nu-mi doresc altceva decat  am si decat sunt, mi-s mult mai fericita...atat de fericita, incat am invins chiar si moartea, ramanand pe veci in eternitate si-n penita celor ce cu adevarat ma iubesc.
Parca mi-as dori sa am timp o vesnicie, sa ma asez pe o stanca pe mal, sa citesc si sa scriu despre tine, mare, sa te laud, sa te cant si sa te cuprind toata in mine.Parca bulgarul meu de sare e acela ca nu am timp sa te pot iubi si intelege asa cum meriti, mare.Mare de sare, de albastru si de margean, dintr-o lume care de mult parca nu mai este...
Cu dragoste,
Julieta

Viata ca o colivie

Avem in casa un canar micut, intr-o colivie.Azi a fost asa de frumos, incat am iesit cu totii afara, iar pe el l-am lasat singur langa fereastra, sa stea la soare.

Atata lumina era, atata viata afara, si el saracutul, a ramas acolo, singur. De unde pana atunci ciripea vesel, acum nici glas nu mai avea, parca mutise, parca voia sa isi tina inauntru tristetea.

Si atunci, in lumina dupa-amiezii, m-am gandit , oricat ar fi de cliseu, ca si noi suntem niste pasari asezate intr-o colivie langa o fereastra. Pur si simplu, asa e.

Juliet

singura

de unde oare atata frica de singuratate?
sunt o norocoasa si o binecuvantata ca mi s-a dat sansa de a fi singura. astfel macar pot invata sa iubesc totul si toate fara prejudecati, fara sa ma tem, fara influente.

de ce oare mereu trebuie sa iubim sau sa uram in ton cu toata lumea?

Secretul vietii- Papa Wojtyła

Papa Wojtyła i-a aparut pe patul de spital unui catolic bolnav de cancer. Printre multe altele, i-a spus si care e secretul vietii: sa traim simplu.
Ce poate fi mai frumos, mai graitor? Si mai intelept?
Asta am invatat azi.


Semnat, Julieta

Astazi fiecare are un interes

Orice facem, facem pentru bani.Sau pentru ceva anume. De multe ori. Prieteniile, activitatile, iesirile, chiar si actiunile caritabile, chiar si un simplu blog. De multe ori, facem totul din interes. Aici in Occident daca dai o cana cu apa cuiva iti aduce si el o cana cu apa in schimb...totul e considerat ca trebuie sa se plateasca, ideea de a face ceva gratuit si din inima pentru cineva e aproape de neconceput. Exista o rautate si o frica de ceilalti incredibila. Aproape nimeni nu iti e prieten adevarat. Viata e aproape groaznica, in felul asta, si dezumanizanta. Sa stai mereu cu panica.

Toate acestea, la noi inca nu se vad...eu una cel putin nu le-am perceput atat de mult. Doamne ajuta, sa nu ne contamineze prea mult!Noi suntem inca minunati, sper ca asta ne va salva, sper ca Dumenzeu ne vede si la momentul potrivit ne va ajuta. Poate ca deja ne ajuta.

Trezireaaaaaaaaaaaa e primavara!!!

...ca sa te trezesti, trebuie sa ramai undeva absolut singur, fara o para. Sa nu ai ce manca de azi pe maine.
Sa nu ai un adapost, nimic.
Atunci iti pui toate puterile, toate capacitatile la contributie,  nu te mai intrebi daca esti sau nu un invingator, daca ai putea sau nu sa te realizezi: in acel moment devii invingator pur si simplu, fiindca altfel nu se poate. Fiindca e vorba sa invingi sau sa mori.
Asa vreau si eu. Vreau sa ajung in situatia limita de a  trebui sa mor o ri sa inving, impotriva a tot si a tuturor. Numai atunci as sti cu siguranta cat valorez, din ce aluat sunt plamadita, ce pot si ce se poate face in lumea asta, cat de departe se poate ajunge.Lume care pana la urma nu stiu daca merita atata efort si sacrificiu.
Dar ma gandesc ca datorita unor oameni care au trecut prin niste situatii limita,  omenirea e sau incearca sau a incercat sa fie un loc mai ok. Pana la urma, limitele, obstacolele sunt foarte bune- te calesc, te fac mai puternic. Te fac invincibil si te fac sa realizezi ce vrei cu adevarat.
Asa, ca ...haideti, cu mare cu mic, sa ne trezim un pic, sa privim in jur, sa vedem ce putem face si cum putem sa invingem, sa ne facem viata frumoasa! There is always a start and a new way!

arunca-ti inima-n stele

cred cu tarie ca la un moment-dat, trebuie sa pleci.sa-ti urmezi calea. sa urmezi ce inima-ti spune.
vei gasi suferinta, durere, frica, esec, teama de esec, singuratate, frig. dar la capatul a toate astea vei gasi ....ceea ce cauti.
desprinderea, ruperea sunt necesare. ca sa afli cine esti si ce poti si ce ai nevoie, trebuie sa pleci singur in cautare.trebuie sa invingi toate furtunile. nu-ti fie teama: vei gasi prieteni, vei gasi adapost.

arunca-ti omule, inima-n stele...si urmeaz-o.

Miscarea valurilor

Mi se spune ca sunt atat de schimbatoare.
Stau si ma gandesc: asa e si viata. Totul se transforma. Mereu aceeasi, mereu altfel.
Ce sens ar mai fi, daca nu ar exista schimbarea?

Naiv portret de actor

"chipul cu 1000 de masti"....

Nu stiu de ce mi-a ramas in minte. Si am hotarat sa scriu despre el. Ce bine ca n-o sa citeasca nimeni, astfel o sa-mi clarific gandul.

A fost singurul actor pe care l-am intalnit. Am stat cred doua ore la aceeasi masa, impreuna cu altii. Pe atunci stiam ca e actor, ca e un nume destul de important, insa nu prea fusesem la teatru, asa ca eram straina de magia pe care o exercita acolo pe scena.De transformarea pe care o suferea.

Tin minte doar ca il priveam si vedeam un om normal. Cautam sa vad daca are ceva deosebit, insa nu: vorbeste , gesticuleaza, rade ca toti oamenii. Se comporta la fel. Nu se da in spectacol, nu se deosebeste prin nimic.Atunci de ce oare eram atat de curioasa sa il observ? Cred totusi ca avea "ceva". Un mister. Aparent nu se vede, insa mi s-a parut singur. Cumva izolat. cumva ascuns. M-am intrebat:oare joaca un rol? oare si in viata joaca roluri?oare si acum cu noi, joaca rolul omului normal? oare vrea sa fie , sa para si el normal? oare regreta ca e altfel, sau ca e considerat altfel? oare se plictiseste cu noi, sau din contra se simte in largul sau si se gandeste la supa pe care o va manca acasa mai tarziu?

Fiinta actorului imi pare una din cele mai fascinante, poate fiindca inchide in sine misterul tuturor personajelor jucate, pentru ca intruchipeaza mii de chipuri. Si pentru ambiguul sau: nu stii niciodata cata profunzime , complexitate sau cat banal se ascunde acolo.

In fond, actori putem fi toti.(?)

Cruzimea urateniei (sau de a nu fi prea frumosi)

Acesta e un motiv clasic. Care ma umple de compasiune pentru baietii si fetele care nu sunt considerati chiar atragatori....pentru ca nu-si pot gasi pe cineva. Pentru ca sunt parasiti adesea si sufera. Poate sufera mai mult decat frumosii.
Nu sunt vinovata de asemenea stare de fapt si nu stiu ce sa fac.
Poate doar sa spun, cu obiectivitate: frumusetea vine din interior e chiar o zicere adevarata!; si: conteaza in fond atitudinea si modul cum te deschizi (sau inchizi) fata de viata. Atat. Conteaza cum vii tu din interior spre lume, nu cum te vad ceilalti din exterior. Mai bine placeti-va pe voi insiva asa cum sunteti si restul se va vedea.

Ce inseamna "normal"?

NORMAL înseamnă să te îmbraci în haine pe care le-ai cumpărat pentru lucru, să conduci prin aglomeratie într-o masină pe care încă o plătesti, astfel încât să ajungi la un serviciu de care ai nevoie pentru a plăti hainele, masina si casa pe care o lasi goală toată ziua ca să-ti permiti să trăiesti în ea.

(Ellen Goodman)