Draga mea draga, inainte de a -ti spune definitiv la revedere, am simtit nevoia sa-ti marturisesc unele lucruri pe care poate nu le stiai suficient de mult, pentru ca nu ti le-am spus niciodata. Planeta e acum mai pustie fara tine...in viata mea lipseste caldura inimii tale, a surasului tau. Ne lipsesti pe aici, tare de tot, si adesea ridic orchii spre departari si vorbesc cu tine asa cum obisnuiam, iti cer sfatul, ajutorul,....si sper ca tu sa ma veghezi in continuare. Adevarul e ca imi lipsesti tare de tot.Ai fost unul din constantele adaposturi ale vietii mele...cand aveam nevoie de un raspuns, de o certitudine alergam la tine. Nu stiu daca am reusit vreodata sa te fac sa simti ca TE-AM IUBIT.Cu discretie si infinita delicatete, ai fost acea prietena de care aveam nevoie din copilarie, desprinsa parca din cartile cu Lorelei si povesti cu zane bune.Ai fost Lorelei a mea, in preajma ta parca vibra aerul mai cald, in preajma ta mi-era parca uneori teama sa respir, ca sa nu-ti tulbur aura de magie care te inconjura intotdeauna.Din copilul agitat si capricios care eram pana atunci, ma linisteam deodata, imi ajungea numai sa fiu in preajma ta. Veneam la tine ca la o sfanta, ca la biserica, atunci cand nu mai puteam. Tu stiai mereu dinainte ce era cu mine si ceea ce aveam nevoie.In preajma ta simteam nevoia sa regasesc ceva dintr-o veche intelepciune uitata. La tine eram ca la spovedanie: spuneam tot, si primeam sfatul cel bun.
In ultima vreme, asistam neputincioasa la acea durere ascunsa care parca nu-ti dadea pace niciodata. Nu ai cerut ajutor, nu ai marturisit nimic, si m-ai invatat ce este delicatetea sufleteasca. Te-ai stins asa cum ai trait: tacut, ca un fluture minunat care incanta vietile celor din jur si niciodata nu le-ar putea face nici cel mai mic rau.Si nu am stiut pana in ultima clipa.Cred ca nu am stiut niciodata cu adevarat ce era in sufletelul acela. M-ai protejat, iti multumesc.Nu m-ai tulburat cu nimic- chiar si acum nu am povara pe suflet, am speranta ca in sfarsit ai aflat lumina si dragostea care iti erau firesti. Ai vrut singura sa pleci...nu mai puteai.Nu te mai regaseai in viata aceea atat de lipsita de frumos si de bine.Mi-ar fi placut sa te fi ajutat mai mult sa vezi si partea frumoasa atata cata este a existentei....soarele, umorul, jumatatea plina. Caci eu tot mai cred in culorile vietii, desi discrete.
In ultima vreme, asistam neputincioasa la acea durere ascunsa care parca nu-ti dadea pace niciodata. Nu ai cerut ajutor, nu ai marturisit nimic, si m-ai invatat ce este delicatetea sufleteasca. Te-ai stins asa cum ai trait: tacut, ca un fluture minunat care incanta vietile celor din jur si niciodata nu le-ar putea face nici cel mai mic rau.Si nu am stiut pana in ultima clipa.Cred ca nu am stiut niciodata cu adevarat ce era in sufletelul acela. M-ai protejat, iti multumesc.Nu m-ai tulburat cu nimic- chiar si acum nu am povara pe suflet, am speranta ca in sfarsit ai aflat lumina si dragostea care iti erau firesti. Ai vrut singura sa pleci...nu mai puteai.Nu te mai regaseai in viata aceea atat de lipsita de frumos si de bine.Mi-ar fi placut sa te fi ajutat mai mult sa vezi si partea frumoasa atata cata este a existentei....soarele, umorul, jumatatea plina. Caci eu tot mai cred in culorile vietii, desi discrete.
Sper ca am invatat ca persoanele dragi sunt florile vietii, relatia cu ele trebuie ingrijita, udata incontinuu. Am descoperit ca nu numai rudele, ci si prietenii fac parte din familia ta...si ei trebuie iubiti, ajutati si protejati.Prietenii nu sunt pentru trecerea timpului- ei pot deveni cele mai frumoase lucruri in viata.Eu nu aveam pe nimeni in marele oras- tu ai fost o particica din familia mea. Si acum- o mana de tarana intr-un mormant, pe care il voi vedea prea tarziu.
Undeva intr-o revista frumoasa si aproape de inimile cititorilor am citit ca Dumnezeu ar vrea ca aici pe pamant sa invatam sa iubim, sa iubim frumos si cu soare si cu bucurie. Am apucat oare sa iti spun si tie? Poate ai fi gasit o raza de speranta...Tii minte ca-mi spuneai ca sunt vesela, solara?O sa incerc sa raman asa...nu promit, dar voi incerca. In amintirea ta si pentru tine, ma voi bucura si pentru tine si ma voi gandi la tine in bucuria ta. Tatal nostru din ceruri ne vrea fii ai luminii, trebuie sa incerc sa nu uit.Nu uita nici tu si, acolo unde esti, fii in lumina.
Nu nu plang, sunt curajoasa. Voi cauta din nou oameni speciali asa ca tine- sper sa invat sa le arat mai multa dragoste. Sper sa-mi reintregesc familia.Imi voi implini toate visele, o voi face si pentru tine, stiind ca te-ai bucura pentru ca m-am impacat cu viata. Tare as fi vrut sa te salvez...sa-ti fiu si eu sprijin. Dar nu am stiut sa ma apropii de tine firesc, mi-era multa sfiala. Nu am ghicit adancimea suferintei tale, prinsa cum eram de grija de a fi vesela, si superficiala si inconstienta....ar fi fost de-ajuns atat de putin...ca ultima oara cand ne-am vazut, si erai asa slabita. Te-am luat la pieptul meu, iti mangaiam parul si te-am simtit calda, ca un pisic, si am simtit ca asta era ceea ce aveai nevoie, tandretea si blandetea erau doctoria ta. As fi vrut sa nu te fi abandonat ...sa mai fi stat langa tine. Poate ca ai mai fi gasit o speranta cat de mica, daca ai fi simtit cu adevarat ca e cineva care te vrea aici...
Vei ramane printre putinii oameni adevarati in Iubire pe care am avut privilegiul sa-i cunosc....Sper ca-mi vei primi si -mi vei ierta aceasta ultima tarzie spovedanie pe altarul dragostei tale. Mi-e dor, mi-e tare dor...si mi-e frig uneori...si mi-as dori tare mult, daca va mai citi cineva aceste sarace cuvinte, va rog frumos, sa spunem impreuna intru pomenirea unui suflet nespus de frumos :Dumnezeu sa te odihneasca, Iuliana.
Imi lipsesti tare mult, stii, am crezut ca o sa fim mereu impreuna.
Roxana
