Un om l-a întrebat pe Dumnezeu cum e în Iad şi cum e în Rai. Dumnezeu atunci i-a arătat 2 uşi identice şi l-a invitat pe om să le deschidă pe rând. Omul a deschis prima uşa. Dincolo de ea a văzut o masă mare, pe care în mijlocul ei, stătea un ciaun imens plin cu mâncare iar de jur în prejurul ei erau mii de oameni care aveau legate de mâini linguri cu cozi de 3 metri lungime. Oamenii erau trişti, slabi şi jegăriţi. Încercau zadarnic să se hrănească pe sine dar, din cauza cozilor prea lungi ale lingurilor nu reuşeau să ajungă cu propria lingura, la propria gură. Omul atunci a deschis şi pe cea de-a doua uşă…şi nu mică i-a fost mirarea când a văzut o masă asemenea celei de dinainte cu un ceaun la fel de plin, cu tot atâţia oameni de jur în prejurul ei, care şi ei aveau legate de mâini tot acelaşi fel de linguri cu aceleaşi cozi lungi de 3 metri, numai că de data asta, oamenii erau voioşi, împliniţi la trup şi rumeni în obraji. Ei însă nu încercau să se hrănească fiecare pe sine ci datorită lungimii cozilor lingurilor lor, ei se hrăneau unul pe altul. Omul a închis uşa şi s-a uitat la Dumnezeu. Dragă Omule, în Iad ajung oamenii care toată viaţa au încercat să se hrănească pe sine…pe când în Rai…ajung aceia care au înţeles că hrănind pe alţii, se hrănesc şi pe ei. Şi da, omule, Iadul şi Raiul îţi stau la îndemână şi cât eşti pe Pământ. Totul stă în alegerile tale…să trăieşti în Iad…sau să trăieşti în Rai!
joi, 24 februarie 2011
Lupul alb si lupul negru
Intr-o seara, un batran indian ii explica nepotului sau ce lupta teribila se da in interiorul fiecarei persoane.
Si ii spunea asa: Exista in fiecare dintre noi doi lupi.
Lupul Raului. El este furia, gelozia, invidia, tristetea, regretele, aroganta, cupiditatea, vinovatia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea si egocentrismul..
Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranta, linistea, modestia, bunatatea, bunavointa, generozitatea, adevarul si compasiunea.
Dupa o clipa de gandire nepotelul il intreaba:''Bunicule si care lup castiga?'' La care batranul ii raspunde simplu: 'Cel pe care il hranesti'
Si ii spunea asa: Exista in fiecare dintre noi doi lupi.
Lupul Raului. El este furia, gelozia, invidia, tristetea, regretele, aroganta, cupiditatea, vinovatia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea si egocentrismul..
Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranta, linistea, modestia, bunatatea, bunavointa, generozitatea, adevarul si compasiunea.
Dupa o clipa de gandire nepotelul il intreaba:''Bunicule si care lup castiga?'' La care batranul ii raspunde simplu: 'Cel pe care il hranesti'
Celulita , John si zatul de cafea
Hello again.
M-am gandit sa revin la lucruri mai pamantesti si sa va povestesc despre celulita mea...accesoriu de pret :)). Poate un true story va ajuta sa va revizuiti ideile.
Deoarece sunt o mare mancatoare si adoratoare pe altarul dulciurilor, am 2 probleme: pe langa destule kilograme, carii multe si...celulita.
O sa va povestesc odata si odata aventurile mele la dentist. Pana atunci, mai stringent: celulita.
Dupa ce m-am ingrozit de "saltelutele" de pe popou si zonele de sub, am zis: hai sa fac si eu ceva, sa nu am pe constiinta la 50 de ani ca picioarele mele arata ca niste castraveti si ca nu pot iesi la o temperatura mai mare de 10 grade. Si cum sportul sau dieta erau solutiile cel mai putin indicate (dietele nu ma tin mai mult de o zi iar sportul...nici atat), singura mea sansa era salonul de masaj.
Am ales un salon simplu. Adica, nu de fitze.
Persoanele de acolo, destul de OK. Dupa cateva sedinte bune si cateva conversatii inflacarate pe tema "cum scapam de celulita" si mai ales " ce sa nu facem ca sa scapam de ea", timp in care am recunoscut spasita ca dulciurile sunt marea dragoste a vieii mele si ca niciodata probabil nu ne vom desparti + faptul ca urasc dietele si sportul. Doamna care ma masa m-a privit resemnata si mi-a marturisit (probabil asa e ea, miloasa cu acele cazuri mai disperate), ca stie cel mai bun leac anticelulita: masaj cu zat de cafea. Zatul trebuie sa fie caldut, se fac impachetari si apoi peeling.Cat mai des cu putinta.
Fericita si recunoscatoare, am inceput imediat ce m-am intors acasa. Am luat o cratita uriasa si in aprox. jumatate am fiert zatul. Apoi am stat cu el asa, in cada, pe mine....nu mai tin minte cat, oricum cat de mult am putut. Atat de mult, incat am uitat ca in ziua respectiva trebuia sa vina John pe la mine....(numele e neimportant).Si ca imi propusesem sa arat hot in noua mea little black dress.
Cand am auzit sunand, am sarit pana in tavan. Ce sa fac mai repede? Trebuia sa-mi curat cafeaua intarita de pe picioare , sa ma imbrac , pieptan, si SIMULTAN sa-i deschid usa lui John...Cumva am reusit sa ies din cada, sa imprastii toata cafeaua prin casa, inclusiv pe geamuri si pereti, sa ma sterg cumva si sa apar in fata lui John...in prosop si nimic altceva. Si manjita de zat. Acum cred ca probabil a apreciat look-ul meu original, dar in momentul respectiv eram cam disperata.
L-am tras in casa si i-am zis ca sunt gata intr-un minut, chinuindu-ma sa par cat mai naturala si sa dispar cat mai repede posibil din raza lui vizuala.
Intr-un final, am reusit sa ma adun si sa iesim la cina. Dupa ce l-am murdarit si pe el din cap pana-n picioare (noroc ca e fan al cafelei) si am inventat tot felul de povesti legate de faptul ca pentru a sta treaza cat mai mult timp trebuie mai nou sa fac bai cu cafea, i-am marturisit pana la urma oful meu cu celulita. El s-a uitat lung la mine , apoi la picioarele mele destul de vizibile pe sub rochie, pe urma iar la mine, pe urma iar la picioare, pe urma la mine, si tot asa, vreo jumatate de minut, de era aproape sa intru sub masa. Apoi, foarte calm si cald, a declarat: draga mea, la tine celulita e extrem de sexy!!!!(???)
Nu trebuie sa mai spun ca am ramas socata, mi s-a zbarlit toata celulita de pe mine: asta...ori isi bate joc , ori are anumite intentii..., sau....doar n-o spune adevarul?????
In orice caz, din ziua aceea, practic cu regularitate impachetarile cu zat de cafea, imi manjesc sistematic casa si-ce e mai important- nu-mi fixez nicio intalnire pentru seara respectiva.
A, si cu celulita....ma impac ceva mai bine.:P
Love and Jump
John isi doreste sa se indragosteasca. Mi-a zis azi. Nebuneste. Vrea dragoste din aceea americana, amestecata cu nebunie. Vrea sa faca cele mai nebune lucruri, alaturi de teoretica ea: sa se sarute la lumina lunii o noapte intreaga, sa sara cu parasuta, sa faca un safari in Kenia,sa danseze pe mese, sa se arunce in Niagara, sa se duca pe Luna, pe Marte (si eventual sa nu se mai intoarca, ii doresc eu….) John vrea pe cineva care sa-l iubeasca cu patima si cu nebunie si fara limite si fara prejudecati, vrea pe cineva care sa strige pe strazi ca e indragostita de el si ca el e singurul tip care exista pe pamant. Si el la randul lui, vrea sa se poata urca pe blocul cel mai inalt din oras, si sa urle: sunt indragostit de…ea. John vrea sa se intoarca adolescent(cred ca a vazut prea multe filme). Vrea sa se imbolnaveasca de dragoste. Vrea sa sufere, sa stea in spital, sa simta ca moare daca nu e cu respectiva. Vrea sa conduca dupa ce a baut, vrea sa se drogheze, sa-si taie putin venele ca tot e la moda, sa se catere pe cel mai inalt munte….si sa faca dragoste acolo…la minus 30 de grade sa ramana intepeniti si sa-i ia salvamontul si sa ajunga in Cartea Recordurilor, etc etc…si toate astea cu o ea; sa simta ca traieste, ca e viu, ca are sange in el, ca se bucura din toti rarunchii de darul acesta splendid care se cheama viata, care ne-a fost dat fara sa stim cum si de ce, si care ne poate fi rapit intr-o clipita, tot fara sa stim cum si de ce. Mama ce tip e John…il inteleg.Desi n-as fi crezut ca e in stare de asa sentimente , dorinti, nelinisti. El care e mereu asa cumpatat, rece si cinic…si ironic 100%. Nu ma asteptam sa aiba o asa inima fierbinte. I-am zis..nu mai stiu ce i-oi fi zis, o tampenie gen : du-te la o agentie matrimoniala, sau scrie pe un site din ala de dating. A ras. A zis ca de mult a incercat asa ceva, dar a intalnit numai aiureli. Cica eu as fi cea mai buna pe care a intalnit-o pana acum, dar nu m-as arunca in Niagara sau cu parasuta cu el pt nimic in lume. Sau ma rog, nu asa, din nebunie de dragoste. Dar il inteleg…il inteleg cum nu se poate mai bine. John are dreptate- nu mai intalnesti niciun nebun in Bucurestiul nostru. Unul care sa te urmareasca pe strazi si peste tot numai sa te vada, unul sa se catere pe zidul blocului pana la tine la etajul 7….sau care sa-ti scrie La Multi Ani de ziua ta pe vreun perete al cladirii unde lucrezi….sau care sa te duca noaptea cine stie pana unde, intr-un avion sa vedeti de sus luminile orasului…un tip cu care sa dansezi toata noaptea ca nebunii si a doua zi sa o iei de la capat, sa te catari pe cea mai inalta cladire din oras sa iei cina apoi sa lansezi artificii , apoi sa te arunci drept intr-un elicopter care duce direct in Hawaii….si cate si mai cate din astea….. I-am urat bafta lui John in cautarea nebunaticei lui amice….oricum, cred ca a vrut sa-mi bata niste apropouri, si m-am oprit. Ma intreb daca John nu are totusi dreptate. Poate ca trece viata pe langa mine si eu ma uit la ea ca printr-o fereastra: nu vad lucrurile care sunt aici si acum care pot fi atinse traite, vad numai ce e afara, departe, in imaginatia si in proiectia mea.Vad numai ceea ce mi-as dori sa se intample si care teoretic “se va implini candva”. Dar ce fac cu acest “acum”? Unde il situez? Unde il traiesc? Daca ceea ce vad prin fereastra sunt numai iluzii? Ma ingrozesc cand vad cati ani au trecut si ce putin am trait. Si cum de fiecare data cand am intalnit pe cineva cu care as fi avut curajul sa ma arunc cu parasuta, m-am speriat si am fugit. Fara sa inteleg nici eu prea bine de ce. Deodata ma opresc usor inspaimantata, cu o constiinta dureros de acuta a faptului ca tot ce traim este acum, in clipa asta, si ca ceea ce traim ACUM nu se mai intoarce niciodata exact la fel. Poti sa repeti, dar de fiecare data va fi unic. De asta poate trebuie sa faci fiecare clipa cat mai frumoasa posibil. Fiindca nu se mai intoarce. Sa nu ajungi sa te uiti inapoi la viata ta, la toate acele clipe care au fost goale si plictisite, iar in locul unui ocean involburat multicolor, sa ai in fata ochilor un lac cu apa statuta si verzuie.
John mi-a propus sa sarim cu parasuta. I-am zis ca o sa ma gandesc.
SOARELE CLIPEI DE ACUM (Ana Blandiana- Autoportret cu palimpsest)
Talentul de a trăi, aflat în mod evident în curs de dispariţie la popoarele Europei, este una dintre noţiunile cel mai greu de definit, pentru că se delimitează de altele prin nuanţe adesea insesizabile, îmi vine să spun, asemenea elevilor care nu au învăţat lecţia, că talentul de a trăi este "atunci când...", dar îmi dau seama că nici asta nu aş fi în stare să precizez. Locuţiuni presupuse apropiate, cum sunt "a trăi bine" sau "a şti să trăieşti", se dovedesc, la o analiză mai atentă, străine, pentru că, în timp ce prima se referă exclusiv la posesia unor lucruri - cât mai multe - materiale, iar cea de a doua conţine sugestia puţin tulbure a grabei de a profita de tot ce îţi iese în cale, talentul de a trăi nu este o acţiune sau o realizare, ci pur şi simplu o stare. El este o înflorire a verbului a fi, în timp ce celelalte două atârnă de verbul a avea, iar această diferenţă nu este numai una de apartenenţă, ci şi una de substanţă.
Aş fi tentată să susţin - şi nu cred că aş greşi întru totul - că talentul de a trăi este un atribut al tinereţii şi poate chiar al simplităţii; el se descoperă mai adesea la vârstele fragede şi este mai uşor detectabil la popoarele tinere. Dar nu ar fi, oare, o simplificare? Dacă apropierea de animalitate ar fi o garanţie a acestui dar zeiesc, ar trebui ca animalele să fie
fără excepţie fericitele lui deţinătoare. Şi totuşi, nu numai de la specie la specie, ci şi de la individ la individ, există deosebiri şi grade ale deţinerii lui. În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puţin talentaţi întru existenţă decât pisicile. Şi asta nu numai pentru că atât de cunoscutele lor caracteristici, devotamentul, credinţa, sunt calităţi mai greu de purtat decât suspect de celebrul egoism al felinelor, ci şi pentru că le lipseşte capacitatea (pe care acestea o au) de a se bucura de fiecare secundă, geniul de a şti să decupeze din şirul nesfârşit al întâmplărilor numai soarele clipei de acum.
Am considerat întotdeauna ca pe o dovadă de profunzime ideea egiptenilor de a zeifica pisica, acest animal atât de dotat pentru somn şi pentru abstragere, atât de capabil să aleagă ceea ce este esenţial de ceea ce nu este esenţial fericirii.
Talentul de a trăi mi se pare, mai mult decât o trăsătură a animalităţii, o consecinţă a subtilităţii pe care pot să o aibă (sau să nu o aibă) în egală măsură oameni sau animale, fiinţe tinere sau bătrâne, evoluate sau nu, civilizate sau nu. Talentul de a trăi este, asemenea tuturor talentelor, un dat nativ care poate fi cultivat, care poate fi favorizat sau interzis de condiţiile mediului. Şi, în măsura în care îl înţeleg, o anumită linişte atentă a spiritului, spre care au tins toate religiile şi toate curentele filosofice, este condiţia sine qua non a existenţei sale, a acelei stări binecuvântate în care fiecare frunză care cade, fiecare fir de iarbă atins de talpa goală a piciorului, fiecare secundă de somn, fiecare picătură de apă pe buză, fiecare nor pe cer, fiecare fruct zdrobit de cerul gurii, fiecare durere chiar, există rotund şi total, sunt prilejuri de viaţă. O linişte a spiritului pe care viteza vehiculelor, gălăgia mass-mediei şi saţietatea consumului o interzic şi o ridiculizează.
Aş fi tentată să susţin - şi nu cred că aş greşi întru totul - că talentul de a trăi este un atribut al tinereţii şi poate chiar al simplităţii; el se descoperă mai adesea la vârstele fragede şi este mai uşor detectabil la popoarele tinere. Dar nu ar fi, oare, o simplificare? Dacă apropierea de animalitate ar fi o garanţie a acestui dar zeiesc, ar trebui ca animalele să fie
fără excepţie fericitele lui deţinătoare. Şi totuşi, nu numai de la specie la specie, ci şi de la individ la individ, există deosebiri şi grade ale deţinerii lui. În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puţin talentaţi întru existenţă decât pisicile. Şi asta nu numai pentru că atât de cunoscutele lor caracteristici, devotamentul, credinţa, sunt calităţi mai greu de purtat decât suspect de celebrul egoism al felinelor, ci şi pentru că le lipseşte capacitatea (pe care acestea o au) de a se bucura de fiecare secundă, geniul de a şti să decupeze din şirul nesfârşit al întâmplărilor numai soarele clipei de acum.
Am considerat întotdeauna ca pe o dovadă de profunzime ideea egiptenilor de a zeifica pisica, acest animal atât de dotat pentru somn şi pentru abstragere, atât de capabil să aleagă ceea ce este esenţial de ceea ce nu este esenţial fericirii.
Talentul de a trăi mi se pare, mai mult decât o trăsătură a animalităţii, o consecinţă a subtilităţii pe care pot să o aibă (sau să nu o aibă) în egală măsură oameni sau animale, fiinţe tinere sau bătrâne, evoluate sau nu, civilizate sau nu. Talentul de a trăi este, asemenea tuturor talentelor, un dat nativ care poate fi cultivat, care poate fi favorizat sau interzis de condiţiile mediului. Şi, în măsura în care îl înţeleg, o anumită linişte atentă a spiritului, spre care au tins toate religiile şi toate curentele filosofice, este condiţia sine qua non a existenţei sale, a acelei stări binecuvântate în care fiecare frunză care cade, fiecare fir de iarbă atins de talpa goală a piciorului, fiecare secundă de somn, fiecare picătură de apă pe buză, fiecare nor pe cer, fiecare fruct zdrobit de cerul gurii, fiecare durere chiar, există rotund şi total, sunt prilejuri de viaţă. O linişte a spiritului pe care viteza vehiculelor, gălăgia mass-mediei şi saţietatea consumului o interzic şi o ridiculizează.
Umbra plopilor- Ion Horea
Și vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...
Și va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...
De va mai fi o amintire,
Și ea va trece, vrând-nevrând,
Cu umbra plopilor, subțire,
Alunecând, alunecând...
OK: Cuvantul care e inteles de (aproape) toata lumea (si nici macar nu e un cuvant)
Astazi nu e ciudat sa auzi "OK" in gura unor presedinti sau intr-un roman de premiul Nobel.
Un destin glorios pentru un cuvant care s-ar fi nascut dintr-o eroare de spelling. In 1839, in Boston, intr-un lung articol despre Boston Morning Post, apare pentru prima data "o.k", ca abreviere gresita pentru "all corect", "totul corect". Se pare insa ca mai multe tari isi revendica originea cuvantului: in greaca "ola kala" inseamna"totul bine", la Berlin "ohne Korrektur" inseamna "nicio corectie", pentru scotieni "och aye" semnifica "o da" , si astfel se ajunge la "okay". In fine...se pare ca rotundul "o" alaturi de dreptul "k" , sau poate faptul ca exprima mult in doar 2 litere, ori sonoritatea misterioasa, chic, care te face sa pari "smecher" si "la moda" a acronimului, i-a asigurat succesul peste ani, mari si tari.
sâmbătă, 12 februarie 2011
Starea de a fi ciresar
Nichita
Ah, n-o så stie nimeni
gingasa pricinå a ciresului
profunda pricinå a stejarului
cauza ochilor mei.
Ah, n-o så stie nimeni
zburata pricinå a påsårilor
impietrita pricinå a pietrelor
cauza inimii mele.
Ah, n-o så stie nimeni
neagra pricinå a påmintului
curgåtoarea pricinå a riurilor
cauza sufletului meu.
Ploaie in luna lui marte
Nichita, Nichita
Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O sã te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si mã-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu mã strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sã se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.
N-ai sa vii
Nichita
N-ai sã vii si n-ai sã morti
N-ai sã sapte intre sorti
N-ai sã iarna, primavara
N-ai sã doamna, domnisoara.
Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost si astru
si incest ai fost, prea cast.
Uite-asa ramanem orbi
surzi si ciungi de un cuvant.
Soarbe-mã de poti sã sorbi
"S" e rece azi din sunt.
N-ai sã vii si n-ai sã morti
N-ai sã sapte intre sorti
N-ai sã iarna, primavara
N-ai sã doamna, domnisoara.
Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost si astru
si incest ai fost, prea cast.
Uite-asa ramanem orbi
surzi si ciungi de un cuvant.
Soarbe-mã de poti sã sorbi
"S" e rece azi din sunt.
Mit
Nichita
Incapabil sã pierd
inapt pentru fire,
alerg
în nestire.
Foarte greu mã primesc
sã fiu cum sunt.
Locul ceresc
e sub pãmânt.
Iar pamintescul
maninca de foame cerescul.
Frunzisuri
Nichita
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea intamplarilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor darama mari fringhii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfasurat
inserarile.
Inima, inima, planeta misterioasa,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, putin fluturate
de respiratia mea.
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de caldaram în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în sã
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la maneca,
aniversarea tuturor vorbelor care
tin în dintii literelor
dorintele, dragostea...
Inima, inima, planeta misterioasa
pe care mi-ar fi placut sã traiesc si sã mor.
Emotie de toamnã
Nichita
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mã tem ca n-am sã te mai vad, uneori,
ca or sã-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sã te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sã se-nchida cu o frunza de pelin.
Si-atunci mã apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.
Despre starea de zbatere
Nichita
Ca si cum un tais superior
mi-ar fi despartit norii de virfurile muntilor,
asa se zbate trupul meu urias, decapi tat,
lasindu-si pe cer capul fugitiv.
Nu poate sã moara desi nu mai stie
ceea ce pentru el, odinioara, a fost viata.
Contempla ochiul de sus
trupul de jos si în zbatere
Din vagauna gitului tisneste
un stol de pasari ciripitoare si verzi
Mina isi infige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna isi infige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat priveste
deznadajduita zbatere.
Corabia de carne prinsa în furtuna
nu se scufunda niciodata
Ajuta-mã catedrala frumoasa
vazuta de mine în alt oras
Bate cu clopotele tale
dezordonata clipa.
Mã rog la tine frumoasa catedrala
tu, care esti în alt oras,
fã sã se verse peste mine
bunatatea linistii
Nici o diferenta nu este intre trupul acesta
si trupul oricarui fluviu
decapitat dintr-o data de delta
cea vorbitoare.
Ajunga la tine frumoasa catedrala,
cirdul de pasari rosii
care urlind, croncanind, chihotind
din gitul retezat - se ridica la cer.
Primeste-le catedrala frumoasa
pe limba clopotului tau, primeste-le
Ajuta-mã catedrala frumoasa,
vazuta de mine în alt oras
Da-mi linistea, catedrala frumoasa,
si altfel de moarte.
De dragoste
Nichita
Ea sta plictisita si foarte frumoasa
parul ei negru este suparat
mâna ei luminoasa
demult m-a uitat, -
demult s-a uitat si pe sine
cum atirna pe ceafa scaunului.
Eu mã inec în lumine
si scrisnesc în crugul anului.
Ii arat dintii din gura,
dar ea stie ca eu nu rid,
dulcea luminii faptura
mie, pe mine mã infatiseaza pe când
ea sta plictisita si foarte frumoasa
si eu numai pentru ea traiesc
în lumea fioroasa
de sub ceresc.
PS: a se vedea si cantecul Paulei Seling
Ciresar
Nichita
Nimeni nu ne crede dacå sårutåm
pasårea din zbor, iarba inverzind.
Noi sintem un fel de martori
ai adolescentei ruginind.
Nimeni nu ne spune: bea, flåmindule !
Nimeni nu ne spune: insetatule !
Curge primåvara pe sub fluturi,
visåtor podeaua curge pe sub tine, patule !
Laså-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu in gura mea uscatå
rosie cireaså dintr-un chiparos,
zinå inventatå !
Cãtre Galateea
tot Nichita
Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mã rog de tine,
naste-mã.
Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mã rog de tine,
naste-mã.
Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mã rog de tine,
naste-mã. Naste-mã.
Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mã rog de tine,
naste-mã.
Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mã rog de tine,
naste-mã.
Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mã rog de tine,
naste-mã. Naste-mã.
Cantec
Nichita Stanescu
Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mana,
privirea ta suna cel mai indepartat.
Acum ti-o marginesc treptele albe,
acum ti-o sfarseste luna
pe care joaca aschiile soarelui cufundat
Surasul tau, cu colturi abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
si dupa mine va fi, si dupa oasele mele albite,
si dupa chipul tau, fara chip
Mai ingenunchi si scurg nisipul dintr-o palma
intr-alta,
ca-ntr-o clepsidra rasturnata aerian,
in timp ce scara cu trepte albe, inalta,
si-a risipit si treptele pe care le urcam.
Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mana,
privirea ta suna cel mai indepartat.
Acum ti-o marginesc treptele albe,
acum ti-o sfarseste luna
pe care joaca aschiile soarelui cufundat
Surasul tau, cu colturi abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
si dupa mine va fi, si dupa oasele mele albite,
si dupa chipul tau, fara chip
Mai ingenunchi si scurg nisipul dintr-o palma
intr-alta,
ca-ntr-o clepsidra rasturnata aerian,
in timp ce scara cu trepte albe, inalta,
si-a risipit si treptele pe care le urcam.
Cantec vechi de luna noua
Nichita Stanescu
Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar searagrea de stele si de lut
ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.
In felinarele cu iz de scrum
ochi de pisica-mi licareau in drum
si pasul greu mi se-asternea natang
...si fluieram asa, ca sa nu plang
Dar tot credeam ca poate viermii moi
nu cresc in ochii mei pustii si goi,
nici in surasul meu nedaruit
si tot credeam ca poate n-am murit.
Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut si, gol de gand,
trecui asa'nainte, fluierand.
Bucuresti, Luni 23 Ianuarie 1956
Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar searagrea de stele si de lut
ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.
In felinarele cu iz de scrum
ochi de pisica-mi licareau in drum
si pasul greu mi se-asternea natang
...si fluieram asa, ca sa nu plang
Dar tot credeam ca poate viermii moi
nu cresc in ochii mei pustii si goi,
nici in surasul meu nedaruit
si tot credeam ca poate n-am murit.
Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut si, gol de gand,
trecui asa'nainte, fluierand.
Bucuresti, Luni 23 Ianuarie 1956
Nichita- mic omagiu
Aveam nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia să fi murit îndelung
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
să devină cuvânt
Prea puţină mi-e viaţa, încât
dau liber vederii şi razei ei
dau liber.
Ah, legile fixe
ca şi cum am trăi un timp oprit
Orice gest e mai frumos decât o statuie,
orice gând de alb
duce în braţe un fulg uriaş de zăpadă.
Lerui ler, pierde-m-aş pierde
ca să-mi rămână singurătatea mie.
Ar fi fost un păcat şi-o ruşine să zbor
Ar fi fost o trădare
să devin dintr-o dată uşor
Greul pământului
care e dragostea lui pentru mine
Mai sunt pentru că el mă este.
Dar ce lungă şi sângeroasă poveste...
Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte
A iubi este real,
iubirea este un adevăr.
A iubi este
Iubirea se este.
Intunecând întunericul
iată
porţile luminii
*rug şi rugă primăverii
În cădere părem că stăm ;
în urcare numai, ne pierdem firea
cum bunăoară în primăvară
iarba şi-ar pierde dreptul de a fi
născută
Haidem să fim rude, - i-am spus
propriei mele vieti,
haide tu, haide bă,
Şi aşa se face că vine primăvara
şi aşa mai departe.
Pe timp de durere, lasă-te singur ţie.
Şi cerul se acoperă cu nori când plouă.
Numai când ninge, ninsoarea e umbra de la stele.
Despre fericire, dragule, nu pot să-ţi spun decât
foarte puţine cuvinte,
bunăoară :
cel mai miraculos fapt al existenţei
este faptul că este
De aceea,
dorinţa fierbinte de a fi fericit
este legitimă şi miraculoasă.
Nu mai palpaie nici o pasare, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta
Hai, Nichita, stringe-ti pleoapa
de pleoapa, strange-le
Amurgul curge pe langa ochii tai uimiti
de parca-ar vrea sã va priviti
unul altuia, sangele
Cu noi este Dumnezeu
În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea către tot rostul şi lucrul, pe care - la vreme - le va avea între oameni astfel: "El a dat pe unii să fie Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători. Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujbei, spre zidirea la trupul lui Hristos, până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos. Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt şi învăţătură, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci fiind credincios adevărului, prin iubire să sporim întru toate, pentru El care este capul - Hristos." (Efeseni 4, 11-15).
Darurile lui Dumnezeu se ascund în noi, noi nu le ştim dar Satana le vede şi ca un tâlhar viclean pândeşte vremea darului de sus să se deschidă în viaţa noastră şi de nu-l va afla acoperit de smerenie şi de dreaptă socoteală, varsă el, ca un jgheab, pustiirile lui pe făgaşul lui Dumnezeu.
Deci, de ţi-a dat Dumnezeu dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte-l cu smerenia, şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu. Că de nu ai îndemnare către socoteala aceasta, atunci darului vederii tale îi va grăi Satana care se va da pe sine Hristos, şi te va amăgi desăvârşit... "Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi" (Matei 24,24).
Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.
"Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.
Sfanta Cruce- Luminată în slavă, mai strălucitoare ca soarele, căreia încă nu i-au stat oamenii împotrivă şi au înjurat-o, se va arăta în ciuda vrăjmaşilor, semn slăvit de biruinţă a binelui asupra răului. Atunci, în zilele acelea înfricoşate, pe pământ şi-n tot trupul, Însuşi Dumnezeu Cuvântul vine să cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, însă nu la pocăinţă, ci la judecată. Atunci Dumnezeu şi iconomia mântuirii, nu mai e pe crezute ci pe văzute.
Iar pe Antihrist, în care lucra toată puterea Satanei, Domnul îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale (2 Tes 2,8) ... Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la 1335 de zile (Daniil 12).
E ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, zi de fericire pentru cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, de bucurie negrăită, ziua întoarcerii Acasă, în ţara de obârşie şi capătul plângerii. Zi de fericire, văzând izbânda răbdării, văzând învierea cea de obşte, văzând moştenirea cea gătită de la întemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi-au rămas în dragostea Lui până în sfârşit ... Şi taine între taine, numai de Dumnezeu ştiute, atunci se vor vedea.
Ceilalţi vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vie peste lume, căci tăriile Cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au răstignit venind în nori, cu putere şi cu mărire multă; pe Cel ce este dragostea noastră, care nouă ne împrăştie frica, dar groaza groazelor, celor ce l-au prigonit şi L-au răstignit pentru iubirea Sa de oameni şi trebuind să-şi capete plata veşnică, după faptele lor.
Drept aceea, văzând că s-a luat pacea de pe pământ, dar timpul încă nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu chemând pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricând. Iar despre Antihrist se mai poate scrie şi altfel. Amin.
vineri, 11 februarie 2011
Avem timp
de Octavian Paler- fragment
Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
La metrou
Am crescut in provincie. Din aceasta cauza, pana pe la 19 ani nu am vazut metroul.
Prima intalnire- in Bucuresti.
Si prima uluire: nu puteam sa cred ca atata multime de oameni pot sta nemiscati si mai ales...tacuti, pur si simplu ignorandu-se. Sa stai lipit sau la 1 cm unul de celalalt, si sa nu spui nimic, sa te faci ca nu existi, ca nu exista celalalt...sa ignori pur si simplu ...e ceva ce cu greu am invatat. Toata lumea devine brusc intelectuala, cu cate o carte in brate. Poate doar ca sa omoare plictiseala, de a sta intr-o mare de oameni si de a nu sufla o vorba. La inceput, ma asteptam ca totusi cineva o sa vina sa-mi vorbeasca, o sa ma bage cumva in seama...imi spuneam, plina de emotie: sa vezi cati ma vor agata acum in metrou! Sa vezi la cate spectacole si manifestari o sa asist....da' de unde. In 5 ani de cand ma tot plimb cu metroul, nimic, nimeni. Pur si simplu .... plictisitor .Straniu. Alienant, pentru cineva venit din provincie, obisnuit sa salute si sa cunoasca tot ce misca imprejur. Si tocmai cand eram de mult resemnata ca nimeni vreodata n-o sa-mi adreseze vreun cuvant in metrou, m-am trezit, socata...cu un tip dragut care ma intreaba nu-stiu-ce....era timid. Si arata bine.Parea ok. Clar voia sa lege o conversatie. Cred ca socul a fost prea mare.. de undeva din mine, nu stiu de unde, a reactionat...fata speriata...si indignata...ca cineva o "agata" in metrou. Am reactionat brusc, violent. El s-a retras speriat.Reactie normala de om -de -treaba- cu -intentii- curate.
Asadar, am reactionat intocmai cum invatasem in ultimii 5 ani...ca in metrou nu se vorbeste, nu se leaga prietenii, in metrou esti strain si atat. In metrou nimeni nu are voie sa-ti intrerupa sirul gandurilor si sa-ti violeze intimitatea. In metrou esti ca si cum nu ar exista nimeni in jur.
Acum totul mi se pare firesc, m-am obisnuit. Dar mi-a ramas gandul la omul acela nevinovat, pe care poate l-am facut sa sufere intr-o zi, si care poate ar fi vindecat pentru totdeauna boala de a fi singur...la metrou si nu numai.
marți, 8 februarie 2011
Pace
Azi vreau sa ma las dusa de apele moi ale tacerii si ale soarelui.
Inchid ochii si ma las in voia lor. Alunec. Dormitez.
Azi ma duc spre soare cu incaperea inimii deschisa. Mi-am deschis larg ferestrele. Mult soare. Cat mai mult soare. Si culori. Vreau sa ma pictez pe dinauntru cu viu. Vreau sa se imprime acolo in inima imaginea copacilor, a muntilor, a marii. Si aerul..aerul acesta minunat, sublim, curat, aerul acesta pe care-l pot respira , vreau sa il tin inauntru cat mai mult.Vreau sa scot afara si sa scutur covorul sufletului: tot praful sa se duca .
Azi e soare afara si aici inauntru. Si lene. Daca as avea o barca m-as duce pe rau la vale, molatec, printre flori si salcii. Mi-as lua un motan si o vasla.. o palarie de soare si o bucata de ciocolata. Pe urma as vedea eu ce intamplari as mai nascoci.
Sunt convinsa ca de asta avem nevoie (si ne-ar fi de ajuns): un colt de cer si un colt de gradina.Un fluture, o floare, un mar. O barca, si o vasla. Sau poate doua.
luni, 31 ianuarie 2011
Acum stiu
> "Acum stiu! Stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.
> Acum stiu, am aflat si eu... "
>
> Nicolae Steinhardt
duminică, 30 ianuarie 2011
Despre Teatru
(Imi place si ma reconforteaza faptul ca nu citeste nimeni acest blog; astfel, imi pot lamuri gandurile fara a ma teme ca vor placea sau nu,ca vor fi sau nu judecate, si le pot constitui ca un fel de mult-visat jurnal pentru mine)
Pentru mine teatrul a fost mereu ceva extrem de curios. Ca un fel de fluture din panza colorata, cusut pe haina vietii(uneori mai cenusie sau nu). De ce e nevoie de un fluture pe haina vietii? Pentru decor? Pentru orgoliu? De ce e nevoie de teatru? De ce au simtit oamenii nevoia sa-l inventeze? Pentru ce? Sa mai dai si bani ca sa vezi...ce? niste paiate maimutarindu-se, ori incercand sa afirme niste adevaruri ciudate si alienante, cum am vazut intr-o piesa despre o calugarita care a avut un copil nu se stie cu cine si l-a omorat...si a innebunit...asta ce ar vrea sa insemne, eu ce ar trebui sa invat de aici?Cand am ajuns in Bucuresti, prima data am dat fuga la Opera si la teatru. Daca opera cat de cat m-a atins prin frumusetea muzicii si maiestria unor artisti, teatrul nu numai ca m-a lasat rece, dar mi-a provocat chiar dezgust si acel sentiment de "nu ma mai duc sa-mi mai pierd vremea si banii cu astfel de absurditati". Asta a fost prima mea impresie. Si apoi au trecut...sa fie vreo 3 ani sau mai mult?Timp in care mi-am vazut de facultate, joburi, amicitii, preocupari materiale si altele.
Pana intr-o zi cand am decis ca mai vreau sa mai fac si altceva in afara jobului si am gasit pe internet un curs de televiziune. Scria acolo ca poti invata printre altele sa fii actor de telenovele. Cum asta era un vis ascuns de-al meu de mica, m-am inscris. Si aici, printre altele, am dat peste....actorul Marius Manole, care tinea un curs de Teatru.Care nu avea nici in clin nici in maneca cu ceea ce se intampla la acea scoala sau cu ce mai vazusem eu si stiam a fi teatru. Nu am frecventat decat foarte putin, datorita unor imprejurari atat de ordin interior cat si exterior. Dar mi-a ramas o intrebare. Mi-a ramas ca un ghimpe undeva, intrebarea:ce e cu acest Marius Manole, si ce fel de teatru face el? Asa ca dupa un timp, m-am dus la cate spectacole am gasit cu el. Si pot spune ca pana la urma lumea teatrului nu mi-a mai fost straina si inaccesibila, dimpotriva, mi-a devenit familiara si luminoasa. Asa cum mi-am imaginat de mica, asa cum stiam undeva in adancul sufletului ca trebuie sa fie. O lume calda, o lume plina de emotie, o lume unde te luminezi. La piese precum"Livada de visini" si "Avalansa", am simtit ca teatrul este uman. Ca trebuie sa trezeasca in noi umanul, sa-l accentueze,sa-l lumineze. Sa ne puna in fata unei problematici si sa ne ofere intrebari, solutii. Sa ne arate cat de colorata si frumoasa e viata. Sa ne arate ca putem si noi sa fim eroi.Si ca viata nu trebuie sa fie neaparat cenusie si uniforma si lipsita de sens- ca viata poate fi calda, frumoasa, libera, mereu noua, interesanta, plina de dragoste. Da, mie teatrul mi-a aratat ca imi pot imbogati viata. Ca pot sa iubesc, ca mai stiu sa plang, de bucurie. Credeam ca numai de suferinta si din disperare se plange-dar iata ca se poate plange si de bucurie, si de prea plin, si de prea multa dragoste care-ti umple sufletul.
Ma uit la poze de actori care mi-s dragi. Le ascult si le citesc interviurile. Sunt oameni atat de firesti, de normali am putea spune. Oameni pe care nici nu i-ai observa, daca nu ai sti cine sunt. Dar pe scena, e incredibil cat de mult se transforma, cat de nobili si de frumosi devin. Dintr-odata, devin oamenii cei mai frumosi mai destepti si mai iluminati din momentul acela. Pentru mine, actorii care ne-au mai ramas sunt ultimii sfinti ai zilelor noastre.Ultimii mucenici ai frumosului. Imi vine sa ma inclin in fata lor, imi vine sa le fac o plecaciune. La aplauze, imi vine mie sa fac plecaciuni.Noi, publicul ar trebui sa-i aplaudam si sa ne aplecam in fata lor, nu ei. Pentru ca ne daruiesc atat de mult, sacrificandu-se atat de mult. Poate nu mananca sau nu au unde sta, ca sa faca aceasta meserie, sa ne daruiasca noua ceva, noua care abia ne miscam fundurile din pat la birou si de la birou in vreun bar, si avem de toate si nu stim ce marca de haine sau de masini sa ne mai luam si unde sa ne mai petrecem vacantele. Ei sunt oamenii mari ai zilelor noastre, cei ce ne-au mai ramas, tocmai pentru ca se supun de buna voie unor sacrificii nu stim noi cat de mari,si nu doar de ordin material, ca sa ne ofere ceva. Ceva adevarat, ceva care nu se duce si nu se consuma, ceva generator de lumina si dragoste si umanism in sufletele noastre de atazi obisnuite sa taca si sa consume. Eu am un serviciu ca sa-mi asigur subzistenta- ei sunt actori nu pentru bani, ci ca sa daruiasca si sa ne imbogateasca pe noi.
Ma uit la poze de actori dragi.Sunt fericita ca am nimerit in acelasi timp cu ei.In aceeasi viata, ca ni s-au intersectat pentru cateva clipe drumurile. Ca am reusit sa-i vad, sa respir acelasi aer cu ei, sa particip la aceasta magie a teatrului. Magie aproape inexplicabila, si totusi-perfect omeneasca.O magie calda, vie. Si mie daca imi dai un spatiu si un public- il pot transforma in teatru, ma pot transforma in actor. Este una din magiile cele mai firesti, cred, si cred ca oricine poate fi la un moment-dat actor.
Ma uit la pozele lor. Sunt atat de simpli, de firesti acolo, pe scena, Ar putea fi oricine in locul lor, si totusi sunt ei. Sunt luminosi, ca si cum ar fi acasa. Sunt asa firesti.Stiu ca nu pot exprima in cuvinte tot ceea ce mi-au daruit pentru ca teatrul este atat de viu, incat se traieste doar acolo, in locul si timpul acela cat dureaza spectacolul. Si totusi, trebuie sa spun ceva: oricat de efemera se considera aceasta arta, ea ne ramane in suflet.Cred ca daca iti intra in sange "microbul" teatrului, nu te mai lasa.
Gasit pe vechea biserica Sf Paolo din Baltimora- 1692
Passa tranquillamente tra il rumore e la fretta, e ricorda quanta pace puo' esserci nel silenzio.
Finche e possibile senza doverti abbassare, sii in buoni rapporti con tutte le persone.
Di la verita con calma e chiarezza; e ascolta gli altri, anche i noiosi e gli ignoranti; anche loro hanno una storia da raccontare.
Evita le persone vulgari e agressive; esse oprimano lo spirito.Se ti paragoni agli altri, corri il rischio di far crescere in te orgoglio e acredine, perche sempre ci saranno persone piu in basso o piu in alto di te.
Gioisci dei tuoi risultati cosi come dei tuoi progetti.
Conserva l'interesse per il tuo lavoro, per quanto umile; e cio che realmente possiedi per cambiare le sorti del tempo.
Sii prudente nei tuoi affari, perche il mondo e pieno di tranelli. Ma cio non acciechi la tua capacita di distinguere la virtu; molte persone lottano per grandi ideali, e dovunque la vita e piena di eroismo.
Sii te stesso.Soprattutto non fingere negli affetti e neppure sii cinico riguardo all'amore;poiche a dispetto di tutte le aridita e disillusioni esso e perenne come l'erba.
Accetta benevolmente gli ammaestramenti che derivano dall'eta, lasciando con un sorriso sereno le cose della giovinezza.
Coltiva la forza dello spirito per difenderti contro l'improvvisa sfortuna.Ma non tormentarti con l'immaginazione. Molte paure nascono dalla stanchezza e dalla solitudine.Al di la di una disciplina morale, sii tranquillo con te stesso.Tu sei un figlio dell'universo, non meno degli alberi e delle stelle; tu hai diritto ad essere qui.E che ti sia chiaro o no,non vi e dubbio che l'universo ti si stia schiudendo come dovrebbe.
Percio sii in pace con Dio, comunque tu Lo concepisca, e qualunque siano le tue lotte e le tue aspirazioni, conserva la pace con la tua anima pur nella rumorosa confusione della vita .
Con tutti i suoi inganni, i lavori ingrati e i sogni infranti, e ancora un mondo stupendo.
Fai attenzione. Cerca di essere felice.
joi, 27 ianuarie 2011
Nu exista oameni mai frumosi ca romanii
Cred ca titlul spune tot....ce as mai putea scrie? Doar sa repet, la nesfarsit, cat sunt de frumosi, cat imi sunt de dragi romanii nostri. Am mai calatorit prin lume, dar nu am gasit nicaieri asa oameni, asa curati simpli frumosi cu sufletul luminat. Eu chiar cred ca suntem un popor minunat, oamenii "de rand", oamenii de fiecare zi. Sunt indragostita iremediabil de ei, abia astept sa ma intorc in Bucuresti si sa nu mai plec niciodata si sa ma dedic cumva bucuriei romanilor mei dragi. Sper din toata puterea sa nu ne invinga, cei ce vor sa ne urateasca si sa ne distruga. Sper tare mult sa ramanem frumosi, sa ne pastram fiinta si identitatea noastra asa cum e ea. Chiar daca poate nu prea mai stim istorie si geografie si cum se scrie corect romaneste, chiar daca nu ne mai aducem aminte cine au fost oamenii nostri mari, scriitorii nostri mari, cugetatorii nostri mari....Stiu ca e dureros, dar cam asa e. Si totusi, sper sa ne pastram sufletul, singurul care ni s-a transmis intact si frumos de la strabunii nostri dragi.
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Nu suntem liberi (care ar trebui sa se intituleze: suntem liberi, insa habar nu avem)
Orice sentiment de libertate si de fericire de pe acest pamant e zadarnic. In fond, nu suntem liberi.Sunt momente...in care ne putem simti mai bine. In care putem avea iluzia starii de bine, iubirii, libertatii.Dar trec asa cum trece ploaia, asa cum trece soarele.In fond nu suntem liberi- mereu prizonieri a cate ceva.
Cel mai rau mi se pare prizonieratul atunci cand iubesti. Cand tii mult la un om, cand il intelegi si ai vrea sa-l vezi fericit,sa-i aduci o alinare. Dar nu poti, pentru ca multe lucruri va despart. Asta e cel mai groaznic prizonierat. Regula e sa te indragostesti de cine trebuie. Sa nu ridici capul decat spre cine se cuvine. Ceilalti nu merita o vorba buna.
Poate singura solutie e lupta. Indarjita. Sa stai drept si sa infrunti, sa incerci sa-ti pastrezi si sa-ti aperi demnitatea, in fata unor legi si reguli stupide.In fata rautatii.
Simt ca atatea si atatea reguli si tabu-uri sunt pur si simplu stupide. Fara ele am fi mai liberi, dar ni le creem singuri, ca sa ne legam in lanturi si mai tare. II judecam pe ceilalti intruna, si abia asteptam sa le punem lanturi de gat. Suntem rai, meschini, egoisti. Nu putem sa-i lasam pe ceilalti in pace sa-si traiasca viata.
Cel mai rau mi se pare prizonieratul atunci cand iubesti. Cand tii mult la un om, cand il intelegi si ai vrea sa-l vezi fericit,sa-i aduci o alinare. Dar nu poti, pentru ca multe lucruri va despart. Asta e cel mai groaznic prizonierat. Regula e sa te indragostesti de cine trebuie. Sa nu ridici capul decat spre cine se cuvine. Ceilalti nu merita o vorba buna.
Poate singura solutie e lupta. Indarjita. Sa stai drept si sa infrunti, sa incerci sa-ti pastrezi si sa-ti aperi demnitatea, in fata unor legi si reguli stupide.In fata rautatii.
Simt ca atatea si atatea reguli si tabu-uri sunt pur si simplu stupide. Fara ele am fi mai liberi, dar ni le creem singuri, ca sa ne legam in lanturi si mai tare. II judecam pe ceilalti intruna, si abia asteptam sa le punem lanturi de gat. Suntem rai, meschini, egoisti. Nu putem sa-i lasam pe ceilalti in pace sa-si traiasca viata.
miercuri, 12 ianuarie 2011
Buna dimineata, calatorule
Te intampin cu o usoara aroma de cafea si cu zambet larg.
Mi-am deschis spre tine cerul - iata-l, albastru ca nemarginitul. Si am trimis razele soarelui sa-ti bata la geam. Sa-ti alinte lenes carliontii de pe frunte, si sa te ademeneasca afara din casa.
Daca te afli la birou-sau in drum spre- in masina , autobuz sau metrou, as vrea sa-ti imaginezi ca esti pe un camp imens, primavara. Ca ti-ai uitat costumul, cravata acasa, si ai facut pana la masina, pe care ai abandonat-o langa un copac. Acum mergi pe camp, e un soare minunat, si cald, si frumos, si verde , simti mirosul primaverii cum te cuprinde , ai vrea sa alergi, sa zburzi, sa cuprinzi in brate tot cerul si tot pamantul. Esti liber. Din loc in loc, intalnesti cate un taran, va dati binete. Din loc in loc- un copac,un pom, un cires,un cal, un fluture auriu. Un lan de porumb.Esti liber asa cum n-ai fost vreodata, esti fericit.Ce-ti mai lipseste? Nu stii spre ce te indrepti, ratacesti, de dragul de a rataci fara tinta. Esti relaxat si totul miroase a cald,a bine. Esti in siguranta, ocrotit. Ceva sau cineva tine totul in maini.Ceva sau cineva imprastie dragoste, soare peste campuri. Nici nu te intrebi cine sau de ce. Te lasi invaluit. Timpul si-a pierdut sensul. Gravitatia. Inima ti se umple de recunostinta. Este bine. E asa cum ar trebui sa fie.Simti ca te eliberezi pe dinauntru, faci loc soarelui si primaverii. Acum, stralucesti. Asa ar trebui sa fie, asa ar trebui mereu.
Buna dimineata, calatorule.Bine ai venit.Sper sa-ti fie cald, bine si frumos popasul.
luni, 10 ianuarie 2011
Identitatea noastra
Ce legatura avem cu noi?
Eu cred ca Iubirea ne aduce aproape de noi...cand e cineva care ne-o spune si ne-o arata, atunci suntem firesti, intr-o relatie cu noi insine.Intr-o relatie de iubire. Suntem firesti, nu ne mai punem intrebarea, nu ne mai gandim, si totul e frumos, si totul curge. Si totul e ca pe o insula unde suntem noi, iubirea, stelele si marea...
Pana la urma, poate ca nu avem nicio identitate, decat una de iubire.Ce poate fi mai simplu si mai adevarat, mai intim omenesc decat iubirea? Cand renunti la orice incrancenare, atunci ea vine ca prin farmec, totul devine simplu si firesc, iar viata curge.
Insula de foc
Pana la urma, am inteles: nu scriu pentru altii. Scriu pentru mine. Poate ca in fond am ceva de spus, cat de mic. Trebuie sa invat sa accept niste adevaruri, niste lucruri. Trebuie sa mi le clarific cumva. O fi si scrisul o terapie.Il ador, il iubesc, scrisul e una dintre formele cele mai pure si imateriale de a exprima ce ai pe dinauntru.
Si am mai inteles ceva: scriu fiindca vreau sa creez ceva imaterial, cald, fierbinte. Vreau sa fie o insula facuta nu din roci, vreau sa fie din focul sufletului meu. Atat cat este. Si s-ar putea sa mai vreau ceva, ceva mai mult. Poate ca vreau arta. Poate ca vreau frumusete. Culori, sunete si muzica. Si bucurie, multa bucurie, dupa suferinta. Si adevar. Si sinceritate. Si puritate. Daca ar fi o insula asa, ne-am duce acolo toti. Dar sa nu uitam ca insula e chiar inauntrul nostru. Si cine stie-poate o putem transforma in planeta, stea, univers...
Refuz
Si din cauza acestei lasitati, am ajuns sa nu mai am oameni care sa ma vada cu adevarat...care sa vrea sa ma vada. Nu prea mai sunt. Poate nici nu ii las in preajma mea.Poate ca ma inspaimanta ceea ce ar putea sa vada, daca ar da cortina la o parte. Nu stiu daca e urat sau frumos....bine sau rau, dar cand adulmec prezenta vreunui seaman, o iau la goana cu 150 la ora. Parca inadins simt nevoia sa iau o distanta, cu sufletul tremurand, si sa ma intorc apoi spre acela cu mirare si circumspectie, ca si cum departarea de catva timp m-ar ajuta sa il observ mai bine, sa incerc sa deslusesc ca printr-o lupa daca este un veritabil “ca mine” sau ma insala doar obosit, simtul observatiei.
Din ce in ce mai acut cu anii, refuz sa fiu robot. Refuz viata de robot. Asta ma inspaimanta. Din ce o sa-mi castig existenta, atunci? Mereu m-a inspaimantat intrebarea asta, atarnanda ca o spada deasupra capului.Cu ce o sa-mi duc traiul? Aceasta panica m-a impins sa ma duc si sa fiu robot. Si ma rog, mai e ceva...mai sunt multe.
Ma gandesc ca, daca o scriu, poate aceasta panica se mai duce. O fi cu siguranta pierdere de vreme....Dar macar e autentica. Macar nu mai sunt robot in fata unui robot, printre alti roboti.
Daca scriu catre un zid si nu ma aude si nu ma vede nimeni- macar fac ceva autentic, din inima mea , macar o sap, vad si eu ce mai iese din ea.
Mi-e groaza de refuz. Si totusi, fiinta mea vad ca tot tanjeste. Mi-e groaza de schimbare. Sa fii un robotel e asa de sigur, de cuminte si de caldut si de comod si de bine. E bine la suprafata. Sa fii robotel iti permite sa cumperi mancare buna si haine in pas cu moda de la mall, sa stai la caldurica impreuna cu iubitul robotel si sa te uiti la filmele de plastic special facute pentru ca roboteii sa uite pentru 2 ore ce sunt si ce fel de viata de robotei au.Si din ce sunt facuti pe dinauntru.
Probabil exagerez si viata asta mi se aplica numai mie. (Oare?)
Mi-e frica de refuz. Si totusi, ce sa fac. Parca imi vine sa las apele sale amare sa ma duca...nu stiu unde. Spre ceva care se cheama mine insami si libertatea de a fi pur si simplu asa cum am chef. Dincolo de clisee si de "robotism". Scuza? habar n-am, o fi. Posibil.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



























