Desăvârşire

„Intrăm în Creştinism de mici, tare de mici, prin botez. Atunci ni se inoculează creştinismul. Atunci suntem născuţi a doua oară din apă şi din Duh - Botezul; atunci suntem miruiţi pe frunte, pe ochi, pe obraz, pe gură, pe gât, pe umeri, pe mâini, pe glezne, cu a doua Taină creştină - Sf. Mir; atunci primim şi a treia taină - în ordinea în care ni se dau - Sf. Împărtăşanie cu Domnul Hristos.Şi trec anii, pruncul se face copil, tânăr, student, asistent... Şi vin împrejurări neprevăzute, spontane, care trezesc străfunduri, sau fac apel la străfunduri, cu care încă nu făcusem cunoştinţă. Aceste împrejurări pot declanşa adevărate crize ale raţiunii sau ale conştiinţei. Nerezolvate la timp în lumina unei raţiuni supreme a existenţei, pot duce la dezechilibru, la sinucidere, la nebunie, sau la o blazare care nu mai deosebeşte binele de rău, ceea ce tot un dezastru sufletesc este.

Atenţie! Suntem invitaţi de o nevăzută orânduire a lucrurilor, să facem apel, să aducem în sfera luminoasă a cunoştinţei şi resorturile latente ale fiinţei noastre, care, actualizate, depăşesc prin frumuseţe şi putere tot ce agonisisem până aci, şi, prin frumuseţea şi puterea lor intrinsecă, să ne redea liniştea şi echilibrul, pe care raţiunea noastră omenească - oricât ar fi de antrenată cu ştiinţa sau filosofia - nu le-ar putea restabili. În realitate împrejurările, oricât de curioase ar fi - şi poate cu atât mai mult - nu sunt decât excitanţii dinafară, care declanşează mecanismul nostru metafizic: creşterea noastră spirituală - devenim, practic şi real, conştienţi şi de cealaltă dimensiune a existenţei, al cărei umil suport biologic putem fi şi noi, cei în cauză. Avem o naştere şi o creştere biologică; e vârsta noastră inconştientă, iraţională, aproape iresponsabilă. Aci instinctelepăzesc ordinea şi viaţa în mod reflex - nu deliberat. Deliberarea, cu tot regretul, apare în urma forţelor oarbe ale naturii, care ele ne iau în primire, din primul ceas al vieţii. De aci şi multa neputinţă a raţiunii de a rândui ea o chivernisire mai bună a vieţii.

De aci şi rara dar nobila întrebare, pe care şi-o pun unii tineri în pragul vieţii: cu ce interpretare, cu ce destinaţie să o trăiesc? Ce am de făcut cu mine? Deci, dacă avem norocul ca însăşi raţiunea noastră să ne trezească spre resorturile metafizice ale spiritului nostru, aceasta se petrece printr-un act de smerenie a raţiunii, când îşi recunoaşte cinstit marginile, vicleniile şi incapacitatea sa de-a ne da prin ea sau prin noi înşine, pacea şi echilibrul în faţa forţelor răului şi a magiei haosului. Răul, nebunia şi haosul nu sunt literatură: sunt realităţi, care, uneori, izbesc frontal şi caută să înghită relativul tău echilibru. Vezi clar, uneori cu luciditate unică în viată, că dintr-asta numai Dumnezeu te poate scăpa. Iar pe Dumnezeu îl ai sădit, inoculat, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti un fiu al lui Dumnezeu, dar nu ştiai acest lucru, nu veniseşi în nicio împrejurare care să-ţi depăşească puterile naturale, iar Cineva din tine să facă totuşi împrejurarea necazului inofensivă. E clar că numai Dumnezeu e mai presus, adică e mai tare, decât orice rău, nebunie sau haos. Iar această putere, prin El, ne-a dat-o şi nouă. Ne-a dat, adică, puterea să fim fii ai lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e o forţă care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor. Aceasta o dovedesc marii tirani ai istoriei romanilor, care voiau să înăbuşe spectacular existenţa creştinismului, imaginând vreme de 300 de ani, cele mai cumplite morţi pentru creştini. Creştinii însă nu mureau spectacular, ci numai simplu, smerit: de sabie. Ba mai mult, faptul supravieţuirii în inimaginabile munci şi revenirea miraculoasă la sănătate, trezea în muncitorii păgâni o uimire care-i făcea să se mărturisească şi ei de partea lui Hristos, botezându-se pe loc, în propriul lor sânge: botezul muceniciei, care şi el conferă sfinţenia definitivă. În definitiv aceasta şi este finalitatea omului: creşterea sa în dimensiunile spirituale (conferite de jertfa înţeleasă - deci acceptată -), ale bărbatului desăvârşit Iisus Hristos. Deci desăvârşirea este finalitatea noastră - cu poruncă - dacă este cine să priceapă şi să se angajeze.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Rugă către Părintele Arsenie

Mă lasă, Părinte, acuma, să pun

Genunchii mei reci lângă-al tău Sfânt mormânt!

Duc patimi în trup, ispite în gând;

Îngăduie-mi, Sfinte, durerea s-o spun!

Dă-mi lacrimi să-mi plâng păcatele grele

Căci tare-am mâhnit pe Tatăl Ceresc

Cu vorbe, cu fapte, cu patimi ce cresc

În sufletu-mi trist şi plin cu durere.

Mă iartă, Părinte, căci mult am greşit!

Mi-e inima grea ca o stâncă de munte

Şi cum pot eu, Sfinte, s-o fac să asculte

Cuvântul Iubirii de tine rostit?

Spăla-voi altarul credinţei din suflet

De patimi, de griji, de nevoi, de-ntristări,

Sa piara degraba-ndoieli, intrebari

Si-n loc sa astern rugaciuni ca-ntr-un cantec.

O rugă fierbinte spre cer să se-nalţe,

Părinte, Tu poart-o spre Tatăl Ceresc;

Căci fără de-al tău ajutor îngeresc

Mi-e teamă ca fumul jertfelnic se-ntoarce.

Mă-ndrumă, Părinte, pe calea cea dreaptă!

Căci viaţa mea-i scurtă şi Tatăl va vrea

Ca-n ziua dreptăţii să-i pot şi eu da

Măcar lacrima de pe-obraz ne-ntinată. (Lucian Popescu)