miercuri, 26 iunie 2013

Marea inimii mele

























Scrisoare pentru intrebari adanci


Calatorie in lumea de dincolo

Vasile Cudalbu, Formula AS

“Ceea ce va voi povesti s-a intamplat in urma cu 12 ani, in primavara anului 1987. Pe vremea aceea eram ceva mai tanar si apreciam mai mult invataturile lui Marx, Engels si Lenin. Vrand sa lucrez in strainatate, trebuia – dupa procedura- sa fac un examen medical care sa ateste faptul ca eram apt pt munca.
   Era o  dimineata de sfarsit de mai si ma aflam, increzator in viitorul meu, intr-un cabinet din Bucuresti, unde trebuia sa-mi fac analizele. Infirmiera care imi recolta sange a umplut 5 eprubete, motivand ca avea nevoie sa faca mai multe analize. Ceea ce m-a surprins, avand in vedere ca in alte circumstante similare erau nevoie doar de 3 eprubete de sange. Cum era o zi normala de lucru, trebuia sa ma intorc la serviciu. Am iesit in hol, am facut cativa pasi,  si dintr-odata am inceput sa ametesc. Vederea mi s-a incetosat, am inceput sa vad stelute galbene, totul a inceput sa se invarteasca cu mine. Am inceput sa aud un zgomot care se amplifica din ce in ce mai mult, asemeni zgomotului produs de instrumentele chirurgicale in cuva in care sunt sterilizate. Zgomotul crestea in intensitate, ca si cum un avion se pregatea de decolare. In scurt timp, m-am simtit absorbit intr-un vartej si am inceput sa ma misc, ca atras de un aspirator foarte puternic, printr- un tunel foarte  intunecat. Dupa o vreme, am inceput sa disting o mica lumina care devenea din ce in ce mai mare, pana am iesit din tunel. In acel moment, forta care ma atragea a disparut, am iesit din tunel si am inceput sa plutesc pe un cer senin, de o frumusete de nespus.
  Pluteam in acel cer atat de frumos si am inceput sa ma minunez de starea mea de spirit: ma simteam complet relaxat. Mi-era bine. Am inceput sa caut un punct de referinta, si privirea imi fu atrasa de Soare, care ma invaluia cu o lumina nepamanteasca. Era un soare nespus de frumos. Lumina sa era complet diferita de ceea ce vedem pe pamant, in zilele senine. Era fantastica, de un galben auriu, mult mai intensa, si ma inconjura cu o iubire fara limite, o iubire mult mai puternica decat ceea ce putem noi simti pe  pamant. Cred ca ceea ce cunoastem noi aici ca iubire ar trebui sa fie intensificat cel putin de o mie de ori pentru a reda o palida imagine a acelei iubiri nepamantesti. Cand am inteles ca starea mea de bine venea de la acel Soare, m-am intrebat, evident, ce se intampla? Unde ma aflu ? este realitate sau vis ?
      In acel moment, Soarele a inceput sa comunice cu mine, mi-a spus  sa am incredere in el, mi-a demonstrat ca ma cunoaste, ca stie cine sunt si multe alte lucruri, de neexprimat in cuvinte. Toate acestea ma surprinsera mult si am cerut mai multe explicatii. Atunci, fiindca se pare ca nu prea avea timp sa-mi explice totul pe indelete, m-a invitat sa-l vad pe dinauntru, ceea ce la inceput m-a speriat, insa dupa ce am primit asigurari ca nu era nici un pericol, am acceptat sa-i fac o vizita. Intr-o fractiune de secunda, cu o viteza fantastica, m-am deplasat din locul unde ma aflam si am intrat in Sfera de Lumina, care dintr-odata deveni imensa. Nu mica mi-a fost mirarea cand am constatat ca ma aflam intr-un univers cu totul nou, de o frumusete fantastica, cu lucruri, peisaje si fiinte fantastice, ceva cu totul si cu totul minunat, nemaiintalnit pe pamant.
        In clipa cand am vrut sa inteleg ce mi se intampla, mintea mea s-a dilatat la infinit si am stiut absolut totul, cea mai inalta stiinta care se afla acolo, stiinta Universului, a Cosmosului, toate limbile oamenilor, ale pasarilor si animalelor, si inca multe altele. In acel moment am trait o bucurie nemarginita, caci stiam absolut totul. Intelegeam cu bucurie ca in tot Cosmosul si in toate Universurile exista o armonie absoluta, ca nimic nu este intamplator, ci totul se afla in ordinea cea mai perfecta, pana in cel mai mic detaliu. Am realizat ca acele fiinte care traiau in Sfera de Lumina, minunate, nespus de iubitoare, inteligente si intelepte peste inchipuirea mea, erau foarte harnice si indeplineau din iubire si cu iubire tot ceea ce Fiinta de Lumina le cerea sa faca. In acel univers, acele fiinte minunate nu stateau niciodata. Cred ca cel mai mare chin ar fi fost pentru ele sa li se ceara sa nu faca nimic- va puteti imagina asa ceva ?

         Cand am inteles cu adevarat unde ma aflam, bucuria mea fu fara margini. Insa nu a durat mult, fiindca Fiinta de Lumina(desi n-o puteam vedea, vocea sa ma insotea peste tot) imi spuse ca era suficient ceea ce vazusem acolo si ca era timpul sa ma intorc pe Pamant. In acel moment am vazut si Pamantul la orizont. Era foarte urat. O planeta albastra ca cerneala, fara nici o emisie de lumina, de dragoste….Din Sfera de Lumina vedeam pamantul si percepeam numai lucruri urate : dorinta nemasurata de putere, rautate, cruzime, lasitate, ura, minciuna, ipocrizie, vanitate, certuri si neintelegeri de tot felul. Atunci deodata am devenit disperat si am intrebat de ce trebuia sa ma intorc pe  pamant, unde este asa de urat ? vocea care ma insotea mi-a spus cu dragoste ca nu eram pregatit sa traiesc in sfera de lumina, si pentru a-mi demonstra adevarul afirmatiilor sale, ma duse intr-un loc asemanator cu un cinema, unde incepu sa desfasoare filmul vietii mele de pana atunci. Eu ma vedeam tridimensional, ca pe o scena, si totul era foarte viu si real, adica ma vedeam pe mine insumi inconjurat de oamenii cu care intrasem in contact in diverse ipostaze ale vietii mele, si care, dupa criteriile Fiintei de Lumina, demonstrau ca nu eram indeajuns de pregatit pentru a-mi urma viata in Sfera de Lumina.  Atunci, ca un nou-nascut, am inceput sa ma plang si sa ma rog sa nu fiu trimis inapoi pe pamant, unde era asa de urat. Cu aceeasi dragoste, am fost rugat sa ma intorc pe pamant, pentru ca nu-mi implinisem menirea in aceasta viata pamanteasca.Eu am continuat sa protestez si atunci Fiinta de Lumina m-a proiectat intr-o ploaie de curcubeu intr-un loc exotic foarte frumos, spunandu-mi ca oricum nu-mi era posibil sa traiesc in Sfera de Lumina, dar daca voiam, puteam sa traiesc in acel peisaj luxuriant. La inceput m-am bucurat de noua mea conditie, dar apoi m-am razgandit si am vrut sa ma reintorc pe  pamant, pentru a termina ceea ce aveam de facut. Fiinta de Lumina m-a incurajat, cu dragoste, sa ma intorc pe pamant si sa incerc cat mai mult sa fiu asemeni acelor fiinte minunate pe care le vazusem acolo, pentru a ma putea intoarce cat mai repede cu putinta. La plecare, mi-a poruncit sa uit tot ceea ce cunoscusem acolo. M-am intors prin acelasi tunel, de deasupra ma vedeam inert, intins pe mozaicul din hol, inconjurat de mai multe persoane care se agitau in jurul meu. Mi-am recapatat suflul vital in bratele asistentei care, cand am deschis ochii, m-a intrebat ingrijorata ce mi se intamplase. In tot acest interval, viata mea nu-si incetase nici o secunda firul evenimentelor. Le-Am suras tuturor si le-am spus jovial ca nu mi se intamplase nimic si ca totul era in ordine.

Pentru a incheia, fiindca tot ceea ce v-am povestit este adevarat, va voi povesti cateva lucruri pe care mi-a fost permis sa mi le amintesc.

 Timpul pe  care il traim este numai al nostru, al oamenilor. Tot ceea ce am vazut si am cunoscut in Sfera de lumina ar fi durat foarte mult aici, pe pamant, masurat in unitatile noastre pamantesti.
   In comparatie cu stiinta care exista in Sfera de Lumina, cea mai inalta stiinta a oamenilor este doar o galceava de copii prescolari si nimic mai mult.
   Absolut toata stiinta cu care ne mandrim ne vine din Sfera de Lumina. Oamenii au facut cea mai mare greseala a existentei lor atunci cand si-au permis sa desparta stiinta de religie, pentru ca  totul este un intreg, si daca nu se va avea in vedere reunirea ca un intreg, oamenii vor orbecai inca multa vreme in intuneric.
   Aici pe  pamant trebuie sa invatam sa iubim neconditionat, asa cum ne iubeste pe toti Fiinta de Lumina. Trebuie sa mai invatam stiinta despre compozitia lucrurilor si a proceselor naturale care au loc aici pe pamant, pentru ca totul sa aiba viata.
    Dupa abandonarea corpului uman, sufletul traieste o viata mult mai intensa : viata nu inceteaza niciodata sa existe. In Univers exista multe locuri unde putem trai si evolua, numai ca destinatia noastra viitoare o determinam aici, prin modul de viata pe care il adoptam aici pe  pamant.
     Cred ca Fiinta de Lumina este Creatorul nstru, Tatal nostru, care ne iubeste cu o dragoste imensa, o dragoste nepartinitoare, o dragoste pe care ne-o daruieste tuturor in mod egal. Ai incredere in dragostea Lui si de fiecare data cand te vei simti rau sau vei avea greutati, roaga-I-te cu sufletul senin, pentru ca El te iubeste si te va ajuta. Sa nu uiti asta niciodata !!!







luni, 24 iunie 2013

Iar dor...de data asta Bucurestii

N-am crezut niciodata ca-mi va fi asa de dor, dar iata-ma-s.

Prima incercare literara- Amintiri de calatorie

De fapt, este prima carte in care "apar" si eu un pic, cu o povestioara nastrusnica despre o calatorie aventuroasa la Paris...care de fapt e pe trei sferturi adevarata.  Cat de romantica e capitala Frantei, veti descoperi numai citind aici, hihi!

http://www.festinalenteedizioni.it/il-catalogo/item/17-ricordi-di-viaggio


Chiar daca are doar cateva pagini, ma face sa ma umflu in pene de orgoliu ca in sfarsit am publicat si eu ceva...haha

V-as da sa o cititi, dar deocamdata e in italiana.

Cine stie, poate un roman intreg in romaneste va voi putea da...soon...Astept si eu cu nerabdare sa mi se publice aventurile unei nastrusnice Roxi Martinez care intr-un fel e alter-ego-ul meu (unul din ele).  Mor de nerabdare sa o prezint, pe ea si aventurile ei, lumii intregi!

V-am pupat cu drag.
J.

duminică, 23 iunie 2013

Draga RiRi

Cum am inca probleme cu internetul si nu reusesc sa scriucomentarii, o sa iti tot dedic postari:)
Ma bucura si ma onoreaza faptul ca ma urmaresti in continuare...desi am atat de putin timp de stat pe net in perioada aceasta, si mai ales aici pe blog nu am prea mare inspiratie...Sau as avea dar mi-e ca strig ca lupii sub clar de luna si nu ma baga in seama nimeni...
 Tu insa esti cu adevarat cea mai fidela cititoare a mea.

Sa stii ca iti inteleg singuratatea, fiecare dintre noi e singur in felul sau, cred ca e parte din conditia noastra aici pe pamant. Eu una am avut o perioada buna cand am suferit ingrozitor de singuratate, m-am disperat, am plans, m-am tulburat si m-am chircit in mine insami, am si luptat contra ei, am incercat sa ies sa-mi fac prieteni, sa fiu parte din lume, numai sa nu raman seara singura intre 4 pereti. Si pana la urma, dupa o perioada de angoasa, nu stiu sincer cum s-a facut dar parca pur si simplu m-am linistit. Am inceput sa simt ca toata disperarea mea trece, ca se vindeca de la sine si ca sufletul se resemneaza intr-un fel, dulce- amarui, cu singuratatea. Si incepusem aproape sa ma simt bine cu ea, sa o duc ca pe un tovaras care de-acum incolo facea parte din viata mea si era o stare de fapt.
   Eu cred ca pana la urma singuratatea nu e asa de rea...da, te face sa treci prin mari suferinte interioare si zbucium, insa pe urma te regasesti mai adevarat, mai tu insuti si apoi ai timp pt tine, ai timp sa faci o multime de lucruri pe care inainte nu le puteai face.
  Sufletul are nevoie si de singuratate...ca sa se regaseasca, sa se reculeaga. Si uite, poate ca nu esti religioasa, dar sufletul are nevoie de singuratate ca sa-L regaseasca si pe Dumnezeu. Iar acest gol din noi pe care-l resimtim fiecare eu cred ca poate fi umplut numai de El. Incearca sa te rogi...asa cum poti, si ai credinta ca El ne asculta. Crede-ma, chiar asa este. Incearca sa-I spui tot ceea ce ai pe suflet...este singurul prieten adevarat care nu ne judeca si ne intelege si iubeste asa cum suntem.
   Dumnezeu e alaturi de fiecare din noi, iar daca mai citesti zilnic si un acatist al Sf Nectarie...in curand o sa simti cum viata ta devine mai luminata, mai frumoasa, mai senina. Incearca.
   Te pup si eu cu cel mai mare drag, iti doresc ca Domnul sa iti ilumineze sufletul si viata firesc, pas dupa pas, zi dupa zi.
  Si uite, ca sa iti mai descreteasca fruntea ti-as trimite romanul meu a carei publicare iminenta o astept, daca vrei lasa-mi adresa de e-mail (il am doar in format digital).
 

marți, 18 iunie 2013

Raza mea de soare

Nu ma mai opresc din ascultat melodia asta atat de simpla, compusa de dragul de dragul de Laurentiu Duta...Voua va place?
Dac-ar fi sa plec, ai veni si tu
Dac-as pierde tot, m-ai urma sau nu
Vreau sa ma trezesc cu tine-n fiecare zi,
Ca sa-ti spun ca tu esti, doar tu esti
Raza mea de soare, soare
 

sâmbătă, 15 iunie 2013

cand

Cand oare, cand oare cand
voi trai numai pentru sufletul meu?
Stiu ca timpul nu are valoare...ca un an sau douazeci petrecuti intr-un lagar al simtirii e totuna...
si totusi
abia astept sa vina vremea aceea
cand voi trai numai si numai pentru un cantec vechi de luna noua...

Atunci cand munca nu are de fapt valoare

Sunt exact contrariul a ceea ce mi-am dorit: o masina, un instrument folositor intr-un angrenaj mai mare care aduce castig real altora, nu si mie. Nu sunt apreciata ca persoana, ci ca robot. Daca maine mi-as rupe un brat si nu as mai putea functiona, as fi data la o parte fara niciun regret si inlocuita imediat.
 Asta inseamna sa muncesti, in zilele noastre. Nu ai nicio satisfactie personala, nicio bucurie. Totul ca sa capeti cateva bucati de hartie care sa-ti umple burta si sa iti asigure un acoperis deasupra capului.

Ei bine, eu lupt ca sa fiu independenta, lupt ca sa nu mai insemn numai un robotel fiindca nu sunt un robotel. Sunt o fiinta umana, o Persoana, cu lucruri de spus, de simtit si de impartasit cu altii.
Nu reusesc sa fac munca de robot- pur si simplu nu sunt eu. Nu reusesc sa ma bucur cand seful imi spune ca fac lucrurile bine, fiindca mi-as dori sa existe o relatie de prietenie, de cunoastere si intr-ajutorare reciproca. Este probabil o utopie, uneori asa ceva chiar se intampla, am trait si intr-un colectiv unde relatiile sefi-angajati se transformau in relatii de prietenie si poate chiar de rudenie.
   Nu stiu ce tot incerc eu sa spun aici cu vorbe multe... Probabil faptul ca vreau sa insemn ceva pentru cineva doar prin mine insami, prin persoana care sunt, prin caracteristicile mele interioare. Nu fiindca sunt frumoasa fizic sau rezolv nus ce probleme sau reusesc acolo unde altii dau gres, sau sunt organizata si ma fac placuta de client etc etc etc. Ci pur si simplu, fiindca sunt un Om.
   Dar cui sa I-o spui. Fiecare are necazuri si probleme de rezolvat in orice moment, a munci si a avea familie de intretinut cam asta inseamna: necazuri si probleme, de multe ori. 
  Cine sa se opreasca sa schimbe doua vorbe si, de  exemplu, cu maturatorul de strada, care e si el un robotel public nebagat in seama. Indura poate frig si ploaie si vant si are un salariu de mizerie si curata murdaria tuturor fara ca nimeni sa-i adreseze vreodata  vreo vorba buna (poate doar din politete). Maturatorii de strada, femeile de serviciu ar trebui poate sa fie printre cei mai cinstiti oameni, si asta fiindca munca lor atat de grea si de chinuitoare este atat de indispensabila. Ei incearca sa inlature murdaria vizibila a lumii. Daca n-ar fi oameni care sa curate, sa frece ori  sa spele, lumea asta ar fi un tomberon permanent.
   Ok, iar am divagat ca de obicei.
   NU putem evita existenta oamenilor-robotei....munca insasi presupune robotizare, rutina. Insa dupa mintea mea, munca fara stabilirea unor relatii frumoase, de prietenie, este doar un act sec si impersonal si in fond, atat de obositor. NU suntem facuti sa fim niste robotei de dimineata pana seara si de seara pana dimineata: suntem finite umane, care trebuie sa reflectam, sa simtim, sa iubim si sa creem relatii puternice intre noi.
 

marți, 11 iunie 2013

"M-am saturat sa tot pierd persoane dragi"

Am o prietena care mi-a zis chiar asa. Si m-a durut pentru ea.
Cum sa o ajut?
I-a spus ca....experienta mea e ca oamenii nu te parasesc decat daca tu ii parasesti mai intai. intr-un fel sau altul. Si ca de obicei ni se raspunde cu aceeasi moneda, primim exact ceea ce dam.
Ce cauta ceilalti la noi? Poate ca nu se observa cu ochiul liber, poate sunt eu o idealista, insa cred ca tot ceea ce au nevoie oamenii e afectiune sincera, intelegere, o mana intinsa chiar in pofida lor, chiar atunci cand ne intorc spatele sau arunca in noi cu o piatra. Iubire neconditionata, asa se cheama, si de asta avem nevoie toti oamenii de pe aceasta planeta.
Eheiii dar cat e de greu, cat sacrificiu de sine si cata munca incontinuu cu tine insuti...
Eu cred ca asta e Solutia- daca vrei ca oamenii sa nu te mai paraseasca, iubeste-i sincer, pana la sacrificiu, pana la capat.Iubeste-i dezinteresat, nu din egoism. Iubeste-i fiindca asta e legea vietii, nu mai barfi, nu fi carcotas si inlatura chiar si cel mai mic gand negative impotriva oamenilor. Trebuie sa invatam sa ne infrangem cat mai mult egoismul specific firii. Fii acolo cand prietenii tai au nevoie, lasa-i sa inteleaga ca pot conta pe tine. Daca ai un iubit, nu-l sufoca, nu-i otravi viata- lasa de la tine, fa eforturi sa traiti in armonie si el va percepe, iti va intelege efortul sincer,  si inconstient va incerca sa faca la fel.
  Nimeni nu poate intoarce spatele unei prietenii sincere. E complicat poate...dar eu cred ca e singura cale care ne poate aduce o viata armonioasa.

Cartea care v-a marcat

M-am gandit sa fac un mic concurs, asta in cazul in care va citi cineva aceasta postare: care este cartea care v-a impresionat sau marcat cel mai mult, si de ce?

Sunt curioasa care va fi cel mai interesant comentariu, si deoarece sunt in pana de idei, nu mai stiu ce sa mai citesc... Ce-mi recomandati? Ma atrage scriitorul rus Puskin, cred ca el e urmatorul pe lista mea, in timp ce Tolstoi sau Marquez m-au cam dezamagit (adica nu sunt ceea ce caut eu).

(In secret, visez la o carte gen "Lorelei" si mi-as dori sa n-o fi citit niciodata, ca sa pot s-o descopar abia acum...)

 

Gand


Oriunde ma invart pe internet, vad numai uratul, vulgarul. In muzica sau filme- nu mai vorbesc, incat imi vine sa cred ca exista de-adevaratelea complotul cu Illuminati.

Mi-e dor de frumos...de ceva atat de frumos, incat sa-mi dilate sufletul...de ceva atat de umil si de modest ca primul ghiocel dupa o ninsoare grea. Mi-e dor de simplu, de curat, de inocent...mi-e dor de profund. Mi-e dor de verticalitate si de traire sincera. Mi-e dor de ideal. Mi-e dor de un vis si mi-e dor sa nu ma rusinez sa-l impartasesc cuiva (si sa nu fie despre o masina ori o casa de lux). Mi-e dor sa discut cu cineva caruia sa-i pese si de alte lucruri decat de ultima marca de ochelari de soare sau ultima tehnica de bronzat la solar.

  Mi-e dor sa-mi dau intalnire cu un baiat si sa nu ma intrebe daca  vreau o “relatie fara obligatii” (cat de penibil).

   De asta cred ca mi-e cel mai dor: de un prieten caruia sa-i marturisesc si cele mai nastrusnice ganduri, iar el sa inteleaga, sa fie pe aceeasi lungime de unda. Uneori am impresia ca daca incerc sa vorbesc si despre altceva decat bani si joburi mai bune, sunt inclusa in categoria “ciudata” ori “plictisitoare”. Mi-e dor de oameni mai profunzi, mai cititi decat mine...mai seriosi, cu principii morale. (sunt sigura ca nu au disparut deloc). Mi-e dor sa nu mai citesc ca Antonia e un mare model pt adolescenti (og my Gosh!).    Mi-e dor sa nu mai vad toate fatucile cat mai debracate peste tot, si tot felul de reclame cat mai desantate.MI-e dor sa nu mai fiu vazuta drept o persoana “curioasa” daca inca ma mai chinuiesc sa citesc cate ceva, si mi-e dor sa nu mai fiu nevoita sa citesc in metrou. Mi-e dor de un colt al meu unde sa citesc, si de un altul unde sa ma rog. Da, mi-e dor sa ma rog, mi-e un dor nebun de biserica, de un preot bun si intelept, si de genunchii mei spasiti care tremura in ruga spre iertare. Mi-e dor sa ma simt un om curat, si sa stiu ca alaturi de mine sunt alti mii si milioane de oameni poate mai curati la sulfet decat mine. Mi-e dor sa apartin unui popor, unei limbi, unei credinte autentice. Mi-e dor sa aud lumea zicand: cui ii pasa ca e criza, noi avem credinta, avem spiritualitatea si cultura noastra, avem un suflet tare si putem rezista oricaror invazii din afara asa cum am facut de mii de ani.
Mi-e dor sa visez in limba mea, si sa nu ma stie nimeni si totusi sa se reflecte undeva pe chipul, in ochii, in atitudinea mea ca exista o viata interioara. Mi-e dor sa o fac pe misterioasa si sa se invarta in jurul meu cineva care sa moara de dorinta sa ma descopere, chiar daca poate nu va reusi niciodata. Mi-e dor de toate acele lucruri care nu se pot numi in cuvinte, dar care alcatuiesc o viata interioara, de mii de ori mai pretioasa si mai frumoasa decat cea din afara.

Mi-e dor sa nu mai fac compromisuri si sa stau numai eu cu mine daca asta-mi ajunge. Mi-e dor sa-mi fie bine si frumos cu mine insami. Mi-e dor de o carte cu adevarat frumoasa.Si de un prieten, ma repet, de un prieten.

Mi-e dor sa nu stiu ce inseamna frica de a trai si de a lupta .
 

Cartile copilariei

Multumesc celor cateva cititoare ale blogului acestuia unde intru atat de rar, din lipsa de timp ...Momentan nu pot raspunde comentariilor, sper sa o pot face curand.
  Draga Ry, te salut cu dor, iti urmaresc postarile insa conexiunea mea la internet e acum extreme de slaba si nu reusesc sa mai comentez...uffa.

Intre  timp, fiindca mi-am adus aminte de "Lorelei" si "La Medeleni", voiam sa mai scriu despre alte doua carti care efectiv mi-au marcat copilaria. Este vorba despre "Pe aripile vantului " si "Ciresarii". Cine oare nu le-a citit? Eu sper ca mai toata lumea! Mie una mi s-ar parea de neconceput adolescenta fara asemenea titluri.

Cred ca daca n-as fi urmarit aventurile lui Scarlett si nu m-as fi identificat cu ea, daca n-as fi analizat alegerile facute de ea, daca nu I-as fi insotit pe Ciresari prin palpitantele lor misiuni de a face sa triumfe binele, justitia si frumosul, viata mea interioara de copil ar fi fost mult mai saraca.

Aceste carti si-au pus amprenta atat de mult asupra mea incat iata-ma chiar si acum, dupa aproape 20 de ani, cand incerc si eu sa devin  romanciera, imi dau seama ca romanul meu incearca intr-un fel sa-i regaseasca pe Ciresari, pe Scarlett, aventurile acelea copilaresti si pline de inocenta, si acel nu-stiu-ce dincolo de vreme care se poate numi, cred, SUFLET.
  Citesc tot timpul ...ascult  tot felul de muzica... incerc sa regasesc acel suflu curat, neumbrit de crize existentiale, de frica de a trai...Si nu mai reusesc. Nu mai regasesc in productiile de astazi razele aurii ale celor de altadata. Poate ca eu m-am schimbat nu stiu, dar parca altfel mi s-ar parea sa citesc "Ciresarii " astazi in plina criza economica, in era internetului, a jocurilor, a telefoanelor de ultim racnet etc. etc.
  Pe atunci  erau doar Tv-ul si cartile, de e-book-uri nici pomeneala. Cred cu tarie ca am fost extrem de norocoasa ca inca am "prins" era cartilor de hartie, cand citeam pur si simplu in pat sau pe un scaun, fara sa fac nimic altceva, fara vreo alta grija. Citeam aceleasi carti de zeci de ori fara sa ma plictisesc, regasind cu drag aceiasi prieteni de o mare curatenie si de o inalta noblete sufleteasca, asa cum in realitate nu prea am intalnit.
 Mi-am pierdut toti asa-zisii prieteni din copilarie din lumea reala- viata ne-a indepartat. Mereu pierd prieteni...asa incat incep sa ma intreb daca mai exista  cu adevarat, Prieteni.
 Insa pe Ciresari, pe Scarlett, pe Lorelei si chiar pe o Doamna T- niciodata, niciodata.