Atunci cand munca nu are de fapt valoare

Sunt exact contrariul a ceea ce mi-am dorit: o masina, un instrument folositor intr-un angrenaj mai mare care aduce castig real altora, nu si mie. Nu sunt apreciata ca persoana, ci ca robot. Daca maine mi-as rupe un brat si nu as mai putea functiona, as fi data la o parte fara niciun regret si inlocuita imediat.
 Asta inseamna sa muncesti, in zilele noastre. Nu ai nicio satisfactie personala, nicio bucurie. Totul ca sa capeti cateva bucati de hartie care sa-ti umple burta si sa iti asigure un acoperis deasupra capului.

Ei bine, eu lupt ca sa fiu independenta, lupt ca sa nu mai insemn numai un robotel fiindca nu sunt un robotel. Sunt o fiinta umana, o Persoana, cu lucruri de spus, de simtit si de impartasit cu altii.
Nu reusesc sa fac munca de robot- pur si simplu nu sunt eu. Nu reusesc sa ma bucur cand seful imi spune ca fac lucrurile bine, fiindca mi-as dori sa existe o relatie de prietenie, de cunoastere si intr-ajutorare reciproca. Este probabil o utopie, uneori asa ceva chiar se intampla, am trait si intr-un colectiv unde relatiile sefi-angajati se transformau in relatii de prietenie si poate chiar de rudenie.
   Nu stiu ce tot incerc eu sa spun aici cu vorbe multe... Probabil faptul ca vreau sa insemn ceva pentru cineva doar prin mine insami, prin persoana care sunt, prin caracteristicile mele interioare. Nu fiindca sunt frumoasa fizic sau rezolv nus ce probleme sau reusesc acolo unde altii dau gres, sau sunt organizata si ma fac placuta de client etc etc etc. Ci pur si simplu, fiindca sunt un Om.
   Dar cui sa I-o spui. Fiecare are necazuri si probleme de rezolvat in orice moment, a munci si a avea familie de intretinut cam asta inseamna: necazuri si probleme, de multe ori. 
  Cine sa se opreasca sa schimbe doua vorbe si, de  exemplu, cu maturatorul de strada, care e si el un robotel public nebagat in seama. Indura poate frig si ploaie si vant si are un salariu de mizerie si curata murdaria tuturor fara ca nimeni sa-i adreseze vreodata  vreo vorba buna (poate doar din politete). Maturatorii de strada, femeile de serviciu ar trebui poate sa fie printre cei mai cinstiti oameni, si asta fiindca munca lor atat de grea si de chinuitoare este atat de indispensabila. Ei incearca sa inlature murdaria vizibila a lumii. Daca n-ar fi oameni care sa curate, sa frece ori  sa spele, lumea asta ar fi un tomberon permanent.
   Ok, iar am divagat ca de obicei.
   NU putem evita existenta oamenilor-robotei....munca insasi presupune robotizare, rutina. Insa dupa mintea mea, munca fara stabilirea unor relatii frumoase, de prietenie, este doar un act sec si impersonal si in fond, atat de obositor. NU suntem facuti sa fim niste robotei de dimineata pana seara si de seara pana dimineata: suntem finite umane, care trebuie sa reflectam, sa simtim, sa iubim si sa creem relatii puternice intre noi.