joi, 8 august 2013
sâmbătă, 27 iulie 2013
E vorba tot de Lorelei...
"Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi ca sa ajung pana la tine,as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate,dandu-ti ultima ei picatura.
"De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi ca sa ajung pana la tine,cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele,aducandu-ti-o sa-i inchzi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea-si mi-am tras pasii inapoi ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusit pe subt ferestele casei tale,cum canta copii italieni pe strazile oraselor noastre,in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteraneeni.
Cant cu inima intinsa subt cer,ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum.Ascultati voi toti bucuria si durerea mea."
"De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi ca sa ajung pana la tine,cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele,aducandu-ti-o sa-i inchzi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea-si mi-am tras pasii inapoi ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusit pe subt ferestele casei tale,cum canta copii italieni pe strazile oraselor noastre,in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteraneeni.
Cant cu inima intinsa subt cer,ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum.Ascultati voi toti bucuria si durerea mea."
luni, 8 iulie 2013
Fragment din noul roman pe care tocmai l-am inceput...
N-as fi crezut niciodata ca fericirea si
linistea se afla exact acolo unde spune toata lumea....adica in cautarea iubirii. Mereu am crezut ca dragostea este
ceva maret, covarsitor si urias, ca apare in viata ta ca un uragan si
devasteaza totul, fara putinta de intoarcere, si ca atunci cand ai cunoscut-o, nu
vei mai fi niciodata persoana care ai fost. Nu mi-am inchipuit ca dragostea
poate fi ceva simplu si firesc ca lumina soarelui, care se strecoara incetul cu incetul in viata ta, si te face sa
vezi lumea in culori dulci, potolite si
firesti. Insa da, daca incerci sa renunti la ea, dragostea te lasa fara aerul
existentei si da, nu poti sa mai fii acela care ai fost candva. E adevarat ceea
ce au scris poetii lumii, pot sa confirm.
Nu, nu se poate trai in afara dragostei.
E ca si cum ai fi orb, in fata culorilor
incredibile ale apusului.
E ca si cum ai avea inainte un ospat imbelsugat, insa tu alegi sa
mananci paine cu apa.
duminică, 7 iulie 2013
Purtam niste masti
Ne prefacem prea mult ca suntem fericiti, ca ne distram, ca suntem ocupati
ca avem joburi extrem de solicitante sau probleme vitale de rezolvat, ne
prefacem ca suntem materialisti si ca
alergam dupa averi, cand de fapt suntem
incredibil de singuri si avem o unica nevoie disperata, bolnava,
sfasietoare: sa ne iubeasca si pe noi
cineva. Suntem actori mai buni sau mai prosti pe scena proprii noastre vieti, si
ne chinuim din rasputeri sa jucam toate comediile si dramele posibile,
cand singurul rol care ni s-ar potrivi
in mod natural ar fi: iubirea.
duminică, 30 iunie 2013
miercuri, 26 iunie 2013
Scrisoare pentru intrebari adanci
Calatorie in lumea de dincolo
Vasile Cudalbu, Formula AS
“Ceea ce va voi povesti s-a intamplat in urma cu 12 ani, in primavara
anului 1987. Pe vremea aceea eram ceva mai tanar si apreciam mai mult
invataturile lui Marx, Engels si Lenin. Vrand sa lucrez in strainatate, trebuia
– dupa procedura- sa fac un examen medical care sa ateste faptul ca eram apt pt
munca.
Era o dimineata de sfarsit de mai si ma aflam,
increzator in viitorul meu, intr-un cabinet din Bucuresti, unde trebuia sa-mi
fac analizele. Infirmiera care imi recolta sange a umplut 5 eprubete, motivand
ca avea nevoie sa faca mai multe analize. Ceea ce m-a surprins, avand in vedere
ca in alte circumstante similare erau nevoie doar de 3 eprubete de sange. Cum
era o zi normala de lucru, trebuia sa ma intorc la serviciu. Am iesit in hol, am facut cativa pasi, si dintr-odata am inceput sa ametesc. Vederea
mi s-a incetosat, am inceput sa vad stelute galbene, totul a inceput sa se
invarteasca cu mine. Am inceput sa aud un zgomot care se amplifica din ce in ce
mai mult, asemeni zgomotului produs de instrumentele chirurgicale in cuva in
care sunt sterilizate. Zgomotul crestea in intensitate, ca si cum un avion se
pregatea de decolare. In scurt timp, m-am simtit absorbit intr-un vartej si am inceput sa ma
misc, ca atras de un aspirator foarte puternic, printr- un tunel foarte intunecat. Dupa o vreme, am inceput sa
disting o mica lumina care devenea din ce in ce mai mare, pana am iesit din
tunel. In acel moment, forta care ma atragea a disparut, am iesit din tunel si
am inceput sa plutesc pe un cer senin, de o frumusete de nespus.
Pluteam in acel cer atat de frumos
si am inceput sa ma minunez de starea mea de spirit: ma simteam complet
relaxat. Mi-era bine. Am inceput sa caut un punct de referinta, si privirea imi
fu atrasa de Soare, care ma invaluia cu o lumina nepamanteasca. Era un soare
nespus de frumos. Lumina sa era complet diferita de ceea ce vedem pe pamant, in
zilele senine. Era fantastica, de un galben auriu, mult mai intensa, si ma
inconjura cu o iubire fara limite, o iubire mult mai puternica decat ceea ce
putem noi simti pe pamant. Cred ca ceea
ce cunoastem noi aici ca iubire ar trebui sa fie intensificat cel putin de o
mie de ori pentru a reda o palida imagine a acelei iubiri nepamantesti. Cand am
inteles ca starea mea de bine venea de la acel Soare, m-am intrebat, evident,
ce se intampla? Unde ma aflu ? este realitate sau vis ?
In acel moment, Soarele a
inceput sa comunice cu mine, mi-a spus
sa am incredere in el, mi-a demonstrat ca ma cunoaste, ca stie cine sunt
si multe alte lucruri, de neexprimat in cuvinte. Toate acestea ma surprinsera
mult si am cerut mai multe explicatii. Atunci, fiindca se pare ca nu prea avea
timp sa-mi explice totul pe indelete, m-a invitat sa-l vad pe dinauntru, ceea
ce la inceput m-a speriat, insa dupa ce am primit asigurari ca nu era nici un
pericol, am acceptat sa-i fac o vizita. Intr-o fractiune de secunda, cu o
viteza fantastica, m-am deplasat din locul unde ma aflam si am intrat in Sfera
de Lumina, care dintr-odata deveni imensa. Nu mica mi-a fost mirarea cand am
constatat ca ma aflam intr-un univers cu totul nou, de o frumusete fantastica,
cu lucruri, peisaje si fiinte fantastice, ceva cu totul si cu totul minunat,
nemaiintalnit pe pamant.
In clipa cand am vrut sa
inteleg ce mi se intampla, mintea mea s-a dilatat la infinit si am stiut
absolut totul, cea mai inalta stiinta care se afla acolo, stiinta Universului,
a Cosmosului, toate limbile oamenilor, ale pasarilor si animalelor, si inca
multe altele. In acel moment am trait o bucurie nemarginita, caci stiam absolut
totul. Intelegeam cu bucurie ca in tot Cosmosul si in toate Universurile exista
o armonie absoluta, ca nimic nu este intamplator, ci totul se afla in ordinea
cea mai perfecta, pana in cel mai mic detaliu. Am realizat ca acele fiinte care
traiau in Sfera de Lumina, minunate, nespus de iubitoare, inteligente si
intelepte peste inchipuirea mea, erau foarte harnice si indeplineau din iubire
si cu iubire tot ceea ce Fiinta de Lumina le cerea sa faca. In acel univers,
acele fiinte minunate nu stateau niciodata. Cred ca cel mai mare chin ar fi
fost pentru ele sa li se ceara sa nu faca nimic- va puteti imagina asa
ceva ?
Cand am inteles cu adevarat unde ma aflam, bucuria mea
fu fara margini. Insa nu a durat mult, fiindca Fiinta de Lumina(desi n-o puteam vedea, vocea
sa ma insotea peste tot) imi spuse ca era suficient ceea ce vazusem acolo si ca
era timpul sa ma intorc pe Pamant. In acel moment am vazut si Pamantul la
orizont. Era foarte urat. O planeta albastra ca cerneala, fara nici o emisie de
lumina, de dragoste….Din Sfera de Lumina vedeam pamantul si percepeam numai
lucruri urate : dorinta nemasurata de putere, rautate, cruzime, lasitate,
ura, minciuna, ipocrizie, vanitate, certuri si neintelegeri de tot felul.
Atunci deodata am devenit disperat si am intrebat de ce trebuia sa ma intorc pe
pamant, unde este asa de urat ?
vocea care ma insotea mi-a spus cu dragoste ca nu eram pregatit sa traiesc in
sfera de lumina, si pentru a-mi demonstra adevarul afirmatiilor sale, ma duse
intr-un loc asemanator cu un cinema, unde incepu sa desfasoare filmul vietii
mele de pana atunci. Eu ma vedeam tridimensional, ca pe o scena, si totul era
foarte viu si real, adica ma vedeam pe mine insumi inconjurat de oamenii cu
care intrasem in contact in diverse ipostaze ale vietii mele, si care, dupa
criteriile Fiintei de Lumina, demonstrau ca nu eram indeajuns de pregatit
pentru a-mi urma viata in Sfera de Lumina.
Atunci, ca un nou-nascut, am inceput sa ma plang si sa ma rog sa nu fiu
trimis inapoi pe pamant, unde era asa de urat. Cu aceeasi dragoste, am fost
rugat sa ma intorc pe pamant, pentru ca nu-mi implinisem menirea in aceasta
viata pamanteasca.Eu am continuat sa protestez si atunci Fiinta de Lumina m-a
proiectat intr-o ploaie de curcubeu intr-un loc exotic foarte frumos,
spunandu-mi ca oricum nu-mi era posibil sa traiesc in Sfera de Lumina, dar daca
voiam, puteam sa traiesc in acel peisaj luxuriant. La inceput m-am bucurat de
noua mea conditie, dar apoi m-am razgandit si am vrut sa ma reintorc pe pamant, pentru a termina ceea ce aveam de
facut. Fiinta de Lumina m-a incurajat, cu dragoste, sa ma intorc pe pamant si
sa incerc cat mai mult sa fiu asemeni acelor fiinte minunate pe care le vazusem
acolo, pentru a ma putea intoarce cat mai repede cu putinta. La plecare, mi-a
poruncit sa uit tot ceea ce cunoscusem acolo. M-am intors prin acelasi tunel,
de deasupra ma vedeam inert, intins pe mozaicul din hol, inconjurat de mai
multe persoane care se agitau in jurul meu. Mi-am recapatat suflul vital in
bratele asistentei care, cand am deschis ochii, m-a intrebat ingrijorata ce mi
se intamplase. In tot acest interval,
viata mea nu-si incetase nici o secunda firul evenimentelor. Le-Am suras tuturor si
le-am spus jovial ca nu mi se intamplase nimic si ca totul era in ordine.
Pentru a incheia, fiindca tot ceea ce v-am povestit este adevarat, va voi
povesti cateva lucruri pe care mi-a fost permis sa mi le amintesc.
Timpul pe care il traim este numai al nostru, al
oamenilor. Tot ceea ce am vazut si am cunoscut in Sfera de lumina ar fi durat
foarte mult aici, pe pamant, masurat in unitatile noastre pamantesti.
In comparatie cu stiinta care
exista in Sfera de Lumina, cea mai inalta stiinta a oamenilor este doar o galceava
de copii prescolari si nimic mai mult.
Absolut toata stiinta cu care ne
mandrim ne vine din Sfera de Lumina. Oamenii au facut cea mai mare greseala a
existentei lor atunci cand si-au permis sa desparta stiinta de religie, pentru
ca totul este un intreg, si daca nu se
va avea in vedere reunirea ca un intreg, oamenii vor orbecai inca multa vreme
in intuneric.
Aici pe pamant trebuie sa invatam sa iubim neconditionat,
asa cum ne iubeste pe toti Fiinta de Lumina. Trebuie sa mai invatam stiinta
despre compozitia lucrurilor si a proceselor naturale care au loc aici pe
pamant, pentru ca totul sa aiba viata.
Dupa abandonarea corpului uman,
sufletul traieste o viata mult mai intensa : viata nu inceteaza niciodata
sa existe. In Univers exista multe locuri unde putem trai si evolua, numai ca
destinatia noastra viitoare o determinam aici, prin modul de viata pe care il
adoptam aici pe pamant.
Cred ca Fiinta de Lumina este
Creatorul nstru, Tatal nostru, care ne iubeste cu o dragoste imensa, o dragoste
nepartinitoare, o dragoste pe care ne-o daruieste tuturor in mod egal. Ai
incredere in dragostea Lui si de fiecare data cand te vei simti rau sau vei
avea greutati, roaga-I-te cu sufletul senin, pentru ca El te iubeste si te va
ajuta. Sa nu uiti asta niciodata !!!
luni, 24 iunie 2013
Prima incercare literara- Amintiri de calatorie
De fapt, este prima carte in care "apar" si eu un pic, cu o povestioara nastrusnica despre o calatorie aventuroasa la Paris...care de fapt e pe trei sferturi adevarata. Cat de romantica e capitala Frantei, veti descoperi numai citind aici, hihi!
http://www.festinalenteedizioni.it/il-catalogo/item/17-ricordi-di-viaggio
Chiar daca are doar cateva pagini, ma face sa ma umflu in pene de orgoliu ca in sfarsit am publicat si eu ceva...haha
V-as da sa o cititi, dar deocamdata e in italiana.
Cine stie, poate un roman intreg in romaneste va voi putea da...soon...Astept si eu cu nerabdare sa mi se publice aventurile unei nastrusnice Roxi Martinez care intr-un fel e alter-ego-ul meu (unul din ele). Mor de nerabdare sa o prezint, pe ea si aventurile ei, lumii intregi!
V-am pupat cu drag.
J.
http://www.festinalenteedizioni.it/il-catalogo/item/17-ricordi-di-viaggio
Chiar daca are doar cateva pagini, ma face sa ma umflu in pene de orgoliu ca in sfarsit am publicat si eu ceva...haha
V-as da sa o cititi, dar deocamdata e in italiana.
Cine stie, poate un roman intreg in romaneste va voi putea da...soon...Astept si eu cu nerabdare sa mi se publice aventurile unei nastrusnice Roxi Martinez care intr-un fel e alter-ego-ul meu (unul din ele). Mor de nerabdare sa o prezint, pe ea si aventurile ei, lumii intregi!
V-am pupat cu drag.
J.
duminică, 23 iunie 2013
Draga RiRi
Cum am inca probleme cu internetul si nu reusesc sa scriucomentarii, o sa iti tot dedic postari:)
Ma bucura si ma onoreaza faptul ca ma urmaresti in continuare...desi am atat de putin timp de stat pe net in perioada aceasta, si mai ales aici pe blog nu am prea mare inspiratie...Sau as avea dar mi-e ca strig ca lupii sub clar de luna si nu ma baga in seama nimeni...
Tu insa esti cu adevarat cea mai fidela cititoare a mea.
Sa stii ca iti inteleg singuratatea, fiecare dintre noi e singur in felul sau, cred ca e parte din conditia noastra aici pe pamant. Eu una am avut o perioada buna cand am suferit ingrozitor de singuratate, m-am disperat, am plans, m-am tulburat si m-am chircit in mine insami, am si luptat contra ei, am incercat sa ies sa-mi fac prieteni, sa fiu parte din lume, numai sa nu raman seara singura intre 4 pereti. Si pana la urma, dupa o perioada de angoasa, nu stiu sincer cum s-a facut dar parca pur si simplu m-am linistit. Am inceput sa simt ca toata disperarea mea trece, ca se vindeca de la sine si ca sufletul se resemneaza intr-un fel, dulce- amarui, cu singuratatea. Si incepusem aproape sa ma simt bine cu ea, sa o duc ca pe un tovaras care de-acum incolo facea parte din viata mea si era o stare de fapt.
Eu cred ca pana la urma singuratatea nu e asa de rea...da, te face sa treci prin mari suferinte interioare si zbucium, insa pe urma te regasesti mai adevarat, mai tu insuti si apoi ai timp pt tine, ai timp sa faci o multime de lucruri pe care inainte nu le puteai face.
Sufletul are nevoie si de singuratate...ca sa se regaseasca, sa se reculeaga. Si uite, poate ca nu esti religioasa, dar sufletul are nevoie de singuratate ca sa-L regaseasca si pe Dumnezeu. Iar acest gol din noi pe care-l resimtim fiecare eu cred ca poate fi umplut numai de El. Incearca sa te rogi...asa cum poti, si ai credinta ca El ne asculta. Crede-ma, chiar asa este. Incearca sa-I spui tot ceea ce ai pe suflet...este singurul prieten adevarat care nu ne judeca si ne intelege si iubeste asa cum suntem.
Dumnezeu e alaturi de fiecare din noi, iar daca mai citesti zilnic si un acatist al Sf Nectarie...in curand o sa simti cum viata ta devine mai luminata, mai frumoasa, mai senina. Incearca.
Te pup si eu cu cel mai mare drag, iti doresc ca Domnul sa iti ilumineze sufletul si viata firesc, pas dupa pas, zi dupa zi.
Si uite, ca sa iti mai descreteasca fruntea ti-as trimite romanul meu a carei publicare iminenta o astept, daca vrei lasa-mi adresa de e-mail (il am doar in format digital).
Ma bucura si ma onoreaza faptul ca ma urmaresti in continuare...desi am atat de putin timp de stat pe net in perioada aceasta, si mai ales aici pe blog nu am prea mare inspiratie...Sau as avea dar mi-e ca strig ca lupii sub clar de luna si nu ma baga in seama nimeni...
Tu insa esti cu adevarat cea mai fidela cititoare a mea.
Sa stii ca iti inteleg singuratatea, fiecare dintre noi e singur in felul sau, cred ca e parte din conditia noastra aici pe pamant. Eu una am avut o perioada buna cand am suferit ingrozitor de singuratate, m-am disperat, am plans, m-am tulburat si m-am chircit in mine insami, am si luptat contra ei, am incercat sa ies sa-mi fac prieteni, sa fiu parte din lume, numai sa nu raman seara singura intre 4 pereti. Si pana la urma, dupa o perioada de angoasa, nu stiu sincer cum s-a facut dar parca pur si simplu m-am linistit. Am inceput sa simt ca toata disperarea mea trece, ca se vindeca de la sine si ca sufletul se resemneaza intr-un fel, dulce- amarui, cu singuratatea. Si incepusem aproape sa ma simt bine cu ea, sa o duc ca pe un tovaras care de-acum incolo facea parte din viata mea si era o stare de fapt.
Eu cred ca pana la urma singuratatea nu e asa de rea...da, te face sa treci prin mari suferinte interioare si zbucium, insa pe urma te regasesti mai adevarat, mai tu insuti si apoi ai timp pt tine, ai timp sa faci o multime de lucruri pe care inainte nu le puteai face.
Sufletul are nevoie si de singuratate...ca sa se regaseasca, sa se reculeaga. Si uite, poate ca nu esti religioasa, dar sufletul are nevoie de singuratate ca sa-L regaseasca si pe Dumnezeu. Iar acest gol din noi pe care-l resimtim fiecare eu cred ca poate fi umplut numai de El. Incearca sa te rogi...asa cum poti, si ai credinta ca El ne asculta. Crede-ma, chiar asa este. Incearca sa-I spui tot ceea ce ai pe suflet...este singurul prieten adevarat care nu ne judeca si ne intelege si iubeste asa cum suntem.
Dumnezeu e alaturi de fiecare din noi, iar daca mai citesti zilnic si un acatist al Sf Nectarie...in curand o sa simti cum viata ta devine mai luminata, mai frumoasa, mai senina. Incearca.
Te pup si eu cu cel mai mare drag, iti doresc ca Domnul sa iti ilumineze sufletul si viata firesc, pas dupa pas, zi dupa zi.
Si uite, ca sa iti mai descreteasca fruntea ti-as trimite romanul meu a carei publicare iminenta o astept, daca vrei lasa-mi adresa de e-mail (il am doar in format digital).
marți, 18 iunie 2013
Raza mea de soare
Nu ma mai opresc din ascultat melodia asta atat de simpla, compusa de dragul de dragul de Laurentiu Duta...Voua va place?
sâmbătă, 15 iunie 2013
cand
Cand oare, cand oare cand
voi trai numai pentru sufletul meu?
Stiu ca timpul nu are valoare...ca un an sau douazeci petrecuti intr-un lagar al simtirii e totuna...
si totusi
abia astept sa vina vremea aceea
cand voi trai numai si numai pentru un cantec vechi de luna noua...
voi trai numai pentru sufletul meu?
Stiu ca timpul nu are valoare...ca un an sau douazeci petrecuti intr-un lagar al simtirii e totuna...
si totusi
abia astept sa vina vremea aceea
cand voi trai numai si numai pentru un cantec vechi de luna noua...
Atunci cand munca nu are de fapt valoare
Sunt exact contrariul a ceea ce mi-am dorit: o masina, un instrument folositor intr-un angrenaj mai mare care aduce castig real altora, nu si mie. Nu sunt apreciata ca persoana, ci ca robot. Daca maine mi-as rupe un brat si nu as mai putea functiona, as fi data la o parte fara niciun regret si inlocuita imediat.
Asta inseamna sa muncesti, in zilele noastre. Nu ai nicio satisfactie personala, nicio bucurie. Totul ca sa capeti cateva bucati de hartie care sa-ti umple burta si sa iti asigure un acoperis deasupra capului.
Ei bine, eu lupt ca sa fiu independenta, lupt ca sa nu mai insemn numai un robotel fiindca nu sunt un robotel. Sunt o fiinta umana, o Persoana, cu lucruri de spus, de simtit si de impartasit cu altii.
Nu reusesc sa fac munca de robot- pur si simplu nu sunt eu. Nu reusesc sa ma bucur cand seful imi spune ca fac lucrurile bine, fiindca mi-as dori sa existe o relatie de prietenie, de cunoastere si intr-ajutorare reciproca. Este probabil o utopie, uneori asa ceva chiar se intampla, am trait si intr-un colectiv unde relatiile sefi-angajati se transformau in relatii de prietenie si poate chiar de rudenie.
Nu stiu ce tot incerc eu sa spun aici cu vorbe multe... Probabil faptul ca vreau sa insemn ceva pentru cineva doar prin mine insami, prin persoana care sunt, prin caracteristicile mele interioare. Nu fiindca sunt frumoasa fizic sau rezolv nus ce probleme sau reusesc acolo unde altii dau gres, sau sunt organizata si ma fac placuta de client etc etc etc. Ci pur si simplu, fiindca sunt un Om.
Dar cui sa I-o spui. Fiecare are necazuri si probleme de rezolvat in orice moment, a munci si a avea familie de intretinut cam asta inseamna: necazuri si probleme, de multe ori.
Cine sa se opreasca sa schimbe doua vorbe si, de exemplu, cu maturatorul de strada, care e si el un robotel public nebagat in seama. Indura poate frig si ploaie si vant si are un salariu de mizerie si curata murdaria tuturor fara ca nimeni sa-i adreseze vreodata vreo vorba buna (poate doar din politete). Maturatorii de strada, femeile de serviciu ar trebui poate sa fie printre cei mai cinstiti oameni, si asta fiindca munca lor atat de grea si de chinuitoare este atat de indispensabila. Ei incearca sa inlature murdaria vizibila a lumii. Daca n-ar fi oameni care sa curate, sa frece ori sa spele, lumea asta ar fi un tomberon permanent.
Ok, iar am divagat ca de obicei.
NU putem evita existenta oamenilor-robotei....munca insasi presupune robotizare, rutina. Insa dupa mintea mea, munca fara stabilirea unor relatii frumoase, de prietenie, este doar un act sec si impersonal si in fond, atat de obositor. NU suntem facuti sa fim niste robotei de dimineata pana seara si de seara pana dimineata: suntem finite umane, care trebuie sa reflectam, sa simtim, sa iubim si sa creem relatii puternice intre noi.
Asta inseamna sa muncesti, in zilele noastre. Nu ai nicio satisfactie personala, nicio bucurie. Totul ca sa capeti cateva bucati de hartie care sa-ti umple burta si sa iti asigure un acoperis deasupra capului.
Ei bine, eu lupt ca sa fiu independenta, lupt ca sa nu mai insemn numai un robotel fiindca nu sunt un robotel. Sunt o fiinta umana, o Persoana, cu lucruri de spus, de simtit si de impartasit cu altii.
Nu reusesc sa fac munca de robot- pur si simplu nu sunt eu. Nu reusesc sa ma bucur cand seful imi spune ca fac lucrurile bine, fiindca mi-as dori sa existe o relatie de prietenie, de cunoastere si intr-ajutorare reciproca. Este probabil o utopie, uneori asa ceva chiar se intampla, am trait si intr-un colectiv unde relatiile sefi-angajati se transformau in relatii de prietenie si poate chiar de rudenie.
Nu stiu ce tot incerc eu sa spun aici cu vorbe multe... Probabil faptul ca vreau sa insemn ceva pentru cineva doar prin mine insami, prin persoana care sunt, prin caracteristicile mele interioare. Nu fiindca sunt frumoasa fizic sau rezolv nus ce probleme sau reusesc acolo unde altii dau gres, sau sunt organizata si ma fac placuta de client etc etc etc. Ci pur si simplu, fiindca sunt un Om.
Dar cui sa I-o spui. Fiecare are necazuri si probleme de rezolvat in orice moment, a munci si a avea familie de intretinut cam asta inseamna: necazuri si probleme, de multe ori.
Cine sa se opreasca sa schimbe doua vorbe si, de exemplu, cu maturatorul de strada, care e si el un robotel public nebagat in seama. Indura poate frig si ploaie si vant si are un salariu de mizerie si curata murdaria tuturor fara ca nimeni sa-i adreseze vreodata vreo vorba buna (poate doar din politete). Maturatorii de strada, femeile de serviciu ar trebui poate sa fie printre cei mai cinstiti oameni, si asta fiindca munca lor atat de grea si de chinuitoare este atat de indispensabila. Ei incearca sa inlature murdaria vizibila a lumii. Daca n-ar fi oameni care sa curate, sa frece ori sa spele, lumea asta ar fi un tomberon permanent.
Ok, iar am divagat ca de obicei.
NU putem evita existenta oamenilor-robotei....munca insasi presupune robotizare, rutina. Insa dupa mintea mea, munca fara stabilirea unor relatii frumoase, de prietenie, este doar un act sec si impersonal si in fond, atat de obositor. NU suntem facuti sa fim niste robotei de dimineata pana seara si de seara pana dimineata: suntem finite umane, care trebuie sa reflectam, sa simtim, sa iubim si sa creem relatii puternice intre noi.
marți, 11 iunie 2013
"M-am saturat sa tot pierd persoane dragi"
Am o prietena care mi-a zis chiar asa. Si m-a durut pentru ea.
Cum sa o ajut?
I-a spus ca....experienta mea e ca oamenii nu te parasesc decat daca tu ii parasesti mai intai. intr-un fel sau altul. Si ca de obicei ni se raspunde cu aceeasi moneda, primim exact ceea ce dam.
Ce cauta ceilalti la noi? Poate ca nu se observa cu ochiul liber, poate sunt eu o idealista, insa cred ca tot ceea ce au nevoie oamenii e afectiune sincera, intelegere, o mana intinsa chiar in pofida lor, chiar atunci cand ne intorc spatele sau arunca in noi cu o piatra. Iubire neconditionata, asa se cheama, si de asta avem nevoie toti oamenii de pe aceasta planeta.
Eheiii dar cat e de greu, cat sacrificiu de sine si cata munca incontinuu cu tine insuti...
Eu cred ca asta e Solutia- daca vrei ca oamenii sa nu te mai paraseasca, iubeste-i sincer, pana la sacrificiu, pana la capat.Iubeste-i dezinteresat, nu din egoism. Iubeste-i fiindca asta e legea vietii, nu mai barfi, nu fi carcotas si inlatura chiar si cel mai mic gand negative impotriva oamenilor. Trebuie sa invatam sa ne infrangem cat mai mult egoismul specific firii. Fii acolo cand prietenii tai au nevoie, lasa-i sa inteleaga ca pot conta pe tine. Daca ai un iubit, nu-l sufoca, nu-i otravi viata- lasa de la tine, fa eforturi sa traiti in armonie si el va percepe, iti va intelege efortul sincer, si inconstient va incerca sa faca la fel.
Nimeni nu poate intoarce spatele unei prietenii sincere. E complicat poate...dar eu cred ca e singura cale care ne poate aduce o viata armonioasa.
Cum sa o ajut?
I-a spus ca....experienta mea e ca oamenii nu te parasesc decat daca tu ii parasesti mai intai. intr-un fel sau altul. Si ca de obicei ni se raspunde cu aceeasi moneda, primim exact ceea ce dam.
Ce cauta ceilalti la noi? Poate ca nu se observa cu ochiul liber, poate sunt eu o idealista, insa cred ca tot ceea ce au nevoie oamenii e afectiune sincera, intelegere, o mana intinsa chiar in pofida lor, chiar atunci cand ne intorc spatele sau arunca in noi cu o piatra. Iubire neconditionata, asa se cheama, si de asta avem nevoie toti oamenii de pe aceasta planeta.
Eheiii dar cat e de greu, cat sacrificiu de sine si cata munca incontinuu cu tine insuti...
Eu cred ca asta e Solutia- daca vrei ca oamenii sa nu te mai paraseasca, iubeste-i sincer, pana la sacrificiu, pana la capat.Iubeste-i dezinteresat, nu din egoism. Iubeste-i fiindca asta e legea vietii, nu mai barfi, nu fi carcotas si inlatura chiar si cel mai mic gand negative impotriva oamenilor. Trebuie sa invatam sa ne infrangem cat mai mult egoismul specific firii. Fii acolo cand prietenii tai au nevoie, lasa-i sa inteleaga ca pot conta pe tine. Daca ai un iubit, nu-l sufoca, nu-i otravi viata- lasa de la tine, fa eforturi sa traiti in armonie si el va percepe, iti va intelege efortul sincer, si inconstient va incerca sa faca la fel.
Nimeni nu poate intoarce spatele unei prietenii sincere. E complicat poate...dar eu cred ca e singura cale care ne poate aduce o viata armonioasa.
Cartea care v-a marcat
M-am gandit sa fac un mic concurs, asta in cazul in care va citi cineva aceasta postare: care este cartea care v-a impresionat sau marcat cel mai mult, si de ce?
Sunt curioasa care va fi cel mai interesant comentariu, si deoarece sunt in pana de idei, nu mai stiu ce sa mai citesc... Ce-mi recomandati? Ma atrage scriitorul rus Puskin, cred ca el e urmatorul pe lista mea, in timp ce Tolstoi sau Marquez m-au cam dezamagit (adica nu sunt ceea ce caut eu).
(In secret, visez la o carte gen "Lorelei" si mi-as dori sa n-o fi citit niciodata, ca sa pot s-o descopar abia acum...)
Sunt curioasa care va fi cel mai interesant comentariu, si deoarece sunt in pana de idei, nu mai stiu ce sa mai citesc... Ce-mi recomandati? Ma atrage scriitorul rus Puskin, cred ca el e urmatorul pe lista mea, in timp ce Tolstoi sau Marquez m-au cam dezamagit (adica nu sunt ceea ce caut eu).
(In secret, visez la o carte gen "Lorelei" si mi-as dori sa n-o fi citit niciodata, ca sa pot s-o descopar abia acum...)
Gand
Oriunde ma invart
pe internet, vad numai uratul, vulgarul. In muzica sau filme- nu mai vorbesc,
incat imi vine sa cred ca exista de-adevaratelea complotul cu Illuminati.
Mi-e dor de
frumos...de ceva atat de frumos, incat sa-mi dilate sufletul...de ceva atat de
umil si de modest ca primul ghiocel dupa o ninsoare grea. Mi-e dor de simplu,
de curat, de inocent...mi-e dor de profund. Mi-e dor de verticalitate si de
traire sincera. Mi-e dor de ideal. Mi-e dor de un vis si mi-e dor sa nu ma
rusinez sa-l impartasesc cuiva (si sa nu fie despre o masina ori o casa de lux). Mi-e dor
sa discut cu cineva caruia sa-i pese si de alte lucruri decat de ultima marca
de ochelari de soare sau ultima tehnica de bronzat la solar.
Mi-e dor sa-mi dau intalnire cu un baiat si
sa nu ma intrebe daca vreau o “relatie fara obligatii” (cat de penibil).
De asta cred ca mi-e cel mai dor: de un
prieten caruia sa-i marturisesc si cele mai nastrusnice ganduri, iar el sa
inteleaga, sa fie pe aceeasi lungime de unda. Uneori am impresia ca daca incerc
sa vorbesc si despre altceva decat bani si joburi mai bune, sunt inclusa in
categoria “ciudata” ori “plictisitoare”. Mi-e dor de oameni mai profunzi, mai
cititi decat mine...mai seriosi, cu principii morale. (sunt sigura ca nu au
disparut deloc). Mi-e dor sa nu mai citesc ca Antonia e un mare model pt
adolescenti (og my Gosh!). Mi-e dor sa
nu mai vad toate fatucile cat mai debracate peste tot, si tot felul de reclame
cat mai desantate.MI-e dor sa nu mai fiu vazuta drept o persoana “curioasa”
daca inca ma mai chinuiesc sa citesc cate ceva, si mi-e dor sa nu mai fiu
nevoita sa citesc in metrou. Mi-e dor de un colt al meu unde sa citesc, si de
un altul unde sa ma rog. Da, mi-e dor sa ma rog, mi-e un dor nebun de biserica,
de un preot bun si intelept, si de genunchii mei spasiti care tremura in ruga
spre iertare. Mi-e dor sa ma simt un om curat, si sa stiu ca alaturi de mine
sunt alti mii si milioane de oameni poate mai curati la sulfet decat mine. Mi-e
dor sa apartin unui popor, unei limbi, unei credinte autentice. Mi-e dor sa aud lumea zicand: cui ii pasa ca e criza, noi avem credinta, avem spiritualitatea si cultura noastra, avem un suflet tare si putem rezista oricaror invazii din afara asa cum am facut de mii de ani.
Mi-e dor sa visez in
limba mea, si sa nu ma stie nimeni si totusi sa se reflecte undeva pe chipul,
in ochii, in atitudinea mea ca exista o viata interioara. Mi-e dor sa o fac pe
misterioasa si sa se invarta in jurul meu cineva care sa moara de dorinta sa ma
descopere, chiar daca poate nu va reusi niciodata. Mi-e dor de toate acele
lucruri care nu se pot numi in cuvinte, dar care alcatuiesc o viata interioara,
de mii de ori mai pretioasa si mai frumoasa decat cea din afara.
Mi-e dor sa nu
mai fac compromisuri si sa stau numai eu cu mine daca asta-mi ajunge. Mi-e dor
sa-mi fie bine si frumos cu mine insami. Mi-e dor de o carte cu adevarat
frumoasa.Si de un prieten, ma repet, de un prieten.
Mi-e dor sa nu
stiu ce inseamna frica de a trai si de a lupta .
Cartile copilariei
Multumesc celor cateva cititoare ale blogului acestuia unde intru atat de rar, din lipsa de timp ...Momentan nu pot raspunde comentariilor, sper sa o pot face curand.
Draga Ry, te salut cu dor, iti urmaresc postarile insa conexiunea mea la internet e acum extreme de slaba si nu reusesc sa mai comentez...uffa.
Intre timp, fiindca mi-am adus aminte de "Lorelei" si "La Medeleni", voiam sa mai scriu despre alte doua carti care efectiv mi-au marcat copilaria. Este vorba despre "Pe aripile vantului " si "Ciresarii". Cine oare nu le-a citit? Eu sper ca mai toata lumea! Mie una mi s-ar parea de neconceput adolescenta fara asemenea titluri.
Cred ca daca n-as fi urmarit aventurile lui Scarlett si nu m-as fi identificat cu ea, daca n-as fi analizat alegerile facute de ea, daca nu I-as fi insotit pe Ciresari prin palpitantele lor misiuni de a face sa triumfe binele, justitia si frumosul, viata mea interioara de copil ar fi fost mult mai saraca.
Aceste carti si-au pus amprenta atat de mult asupra mea incat iata-ma chiar si acum, dupa aproape 20 de ani, cand incerc si eu sa devin romanciera, imi dau seama ca romanul meu incearca intr-un fel sa-i regaseasca pe Ciresari, pe Scarlett, aventurile acelea copilaresti si pline de inocenta, si acel nu-stiu-ce dincolo de vreme care se poate numi, cred, SUFLET.
Citesc tot timpul ...ascult tot felul de muzica... incerc sa regasesc acel suflu curat, neumbrit de crize existentiale, de frica de a trai...Si nu mai reusesc. Nu mai regasesc in productiile de astazi razele aurii ale celor de altadata. Poate ca eu m-am schimbat nu stiu, dar parca altfel mi s-ar parea sa citesc "Ciresarii " astazi in plina criza economica, in era internetului, a jocurilor, a telefoanelor de ultim racnet etc. etc.
Pe atunci erau doar Tv-ul si cartile, de e-book-uri nici pomeneala. Cred cu tarie ca am fost extrem de norocoasa ca inca am "prins" era cartilor de hartie, cand citeam pur si simplu in pat sau pe un scaun, fara sa fac nimic altceva, fara vreo alta grija. Citeam aceleasi carti de zeci de ori fara sa ma plictisesc, regasind cu drag aceiasi prieteni de o mare curatenie si de o inalta noblete sufleteasca, asa cum in realitate nu prea am intalnit.
Mi-am pierdut toti asa-zisii prieteni din copilarie din lumea reala- viata ne-a indepartat. Mereu pierd prieteni...asa incat incep sa ma intreb daca mai exista cu adevarat, Prieteni.
Insa pe Ciresari, pe Scarlett, pe Lorelei si chiar pe o Doamna T- niciodata, niciodata.
Draga Ry, te salut cu dor, iti urmaresc postarile insa conexiunea mea la internet e acum extreme de slaba si nu reusesc sa mai comentez...uffa.
Intre timp, fiindca mi-am adus aminte de "Lorelei" si "La Medeleni", voiam sa mai scriu despre alte doua carti care efectiv mi-au marcat copilaria. Este vorba despre "Pe aripile vantului " si "Ciresarii". Cine oare nu le-a citit? Eu sper ca mai toata lumea! Mie una mi s-ar parea de neconceput adolescenta fara asemenea titluri.
Cred ca daca n-as fi urmarit aventurile lui Scarlett si nu m-as fi identificat cu ea, daca n-as fi analizat alegerile facute de ea, daca nu I-as fi insotit pe Ciresari prin palpitantele lor misiuni de a face sa triumfe binele, justitia si frumosul, viata mea interioara de copil ar fi fost mult mai saraca.
Aceste carti si-au pus amprenta atat de mult asupra mea incat iata-ma chiar si acum, dupa aproape 20 de ani, cand incerc si eu sa devin romanciera, imi dau seama ca romanul meu incearca intr-un fel sa-i regaseasca pe Ciresari, pe Scarlett, aventurile acelea copilaresti si pline de inocenta, si acel nu-stiu-ce dincolo de vreme care se poate numi, cred, SUFLET.
Citesc tot timpul ...ascult tot felul de muzica... incerc sa regasesc acel suflu curat, neumbrit de crize existentiale, de frica de a trai...Si nu mai reusesc. Nu mai regasesc in productiile de astazi razele aurii ale celor de altadata. Poate ca eu m-am schimbat nu stiu, dar parca altfel mi s-ar parea sa citesc "Ciresarii " astazi in plina criza economica, in era internetului, a jocurilor, a telefoanelor de ultim racnet etc. etc.
Pe atunci erau doar Tv-ul si cartile, de e-book-uri nici pomeneala. Cred cu tarie ca am fost extrem de norocoasa ca inca am "prins" era cartilor de hartie, cand citeam pur si simplu in pat sau pe un scaun, fara sa fac nimic altceva, fara vreo alta grija. Citeam aceleasi carti de zeci de ori fara sa ma plictisesc, regasind cu drag aceiasi prieteni de o mare curatenie si de o inalta noblete sufleteasca, asa cum in realitate nu prea am intalnit.
Mi-am pierdut toti asa-zisii prieteni din copilarie din lumea reala- viata ne-a indepartat. Mereu pierd prieteni...asa incat incep sa ma intreb daca mai exista cu adevarat, Prieteni.
Insa pe Ciresari, pe Scarlett, pe Lorelei si chiar pe o Doamna T- niciodata, niciodata.
miercuri, 22 mai 2013
Cea mai frumoasa declaratie
“Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.”
“Totul ne desparte pe tine şi pe mine distanţa, oamenii,viaţa şi poate şi destinul.Ţi-aduci aminte?Ca să-l cunoască pe Cezar, Cleopatra însoţită de un singur credincios a trecut marea cu barca înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri până în palatul lui Cezar fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cezar.
Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea.Nu mă tem nici de zâmbetul tău.Deci nu mă tem de nimic.Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale:depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri.Amintirea ta nu are unde să mă afle.Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări răspântia lor.
Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus “cu-cu”.Dar sufletul meu şi-a pierdut glasul copilăriei.”
Ionel Teodoreanu, Lorelei
vineri, 12 aprilie 2013
Cele mai frumoase filme
Buna dragii mei, cei care vor mai poposi pe aici....Fiindca a venit primavara si un mare dor de dragoste si de natura, m-am gandit sa va impartasesc si voua doua dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vazut....In care e vorba despre lumina de nestins a dragostei care invinge totul, timpul, prejudecatile, boala, razboiul. Atunci cand te afli in pragul trecerii
din aceasta lume, descoperi ca viata si nu moartea este nesfarsita!
Va urez vizionare placuta si o primavara in care sa iesiti in natura si sa va bucurati pe deplin de iubire!
din aceasta lume, descoperi ca viata si nu moartea este nesfarsita!
Va urez vizionare placuta si o primavara in care sa iesiti in natura si sa va bucurati pe deplin de iubire!
luni, 25 martie 2013
Pagina mea pe Facebook
Buna dimineata tuturor celor care inca ma mai viziteaza!
Va anunt ca mi-am creat o noua pagina, de data aceasta pe Facebook, ca sa fiu si eu in pas cu moda si pentru a va tine la curent cu materialele pe care in curand le voi publica.
Pagina se numeste Roxana Soare, va invit cu drag la o ceasca de primavara plina cu zambete!
O zi cu soare!
Va anunt ca mi-am creat o noua pagina, de data aceasta pe Facebook, ca sa fiu si eu in pas cu moda si pentru a va tine la curent cu materialele pe care in curand le voi publica.
Pagina se numeste Roxana Soare, va invit cu drag la o ceasca de primavara plina cu zambete!
O zi cu soare!
sâmbătă, 9 martie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Dac-as pierde tot, m-ai urma sau nu
Vreau sa ma trezesc cu tine-n fiecare zi,
Ca sa-ti spun ca tu esti, doar tu esti
Raza mea de soare, soare