luni, 31 ianuarie 2011

Acum stiu


> "Acum stiu! Stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.
> Acum stiu, am aflat si eu... "
>
> Nicolae Steinhardt

duminică, 30 ianuarie 2011

Despre Teatru


(Imi place si ma reconforteaza faptul ca nu citeste nimeni acest blog; astfel, imi pot lamuri gandurile fara a ma teme ca vor placea sau nu,ca vor fi sau nu judecate, si le pot constitui ca un fel de mult-visat jurnal pentru mine)


Pentru mine teatrul a fost mereu ceva extrem de curios. Ca un fel de fluture din panza colorata, cusut pe haina vietii(uneori mai cenusie sau nu). De ce e nevoie de un fluture pe haina vietii? Pentru decor? Pentru orgoliu? De ce e nevoie de teatru? De ce au simtit oamenii nevoia sa-l inventeze? Pentru ce? Sa mai dai si bani ca sa vezi...ce? niste paiate maimutarindu-se, ori incercand sa afirme niste adevaruri ciudate si alienante, cum am vazut intr-o piesa despre o calugarita care a avut un copil nu se stie cu cine si l-a omorat...si a innebunit...asta ce ar vrea sa insemne, eu ce ar trebui sa invat de aici?Cand am ajuns in Bucuresti, prima data am dat fuga la Opera si la teatru. Daca opera cat de cat m-a atins prin frumusetea muzicii si maiestria unor artisti, teatrul nu numai ca m-a lasat rece, dar mi-a provocat chiar dezgust si acel sentiment de "nu ma mai duc sa-mi mai pierd vremea si banii cu astfel de absurditati". Asta a fost prima mea impresie. Si apoi au trecut...sa fie vreo 3 ani sau mai mult?Timp in care mi-am vazut de facultate, joburi, amicitii, preocupari materiale si altele.

Pana intr-o zi cand am decis ca mai vreau sa mai fac si altceva in afara jobului si am gasit pe internet un curs de televiziune. Scria acolo ca poti invata printre altele sa fii actor de telenovele. Cum asta era un vis ascuns de-al meu de mica, m-am inscris. Si aici, printre altele, am dat peste....actorul Marius Manole, care tinea un curs de Teatru.Care nu avea nici in clin nici in maneca cu ceea ce se intampla la acea scoala sau cu ce mai vazusem eu si stiam a fi teatru. Nu am frecventat decat foarte putin, datorita unor imprejurari atat de ordin interior cat si exterior. Dar mi-a ramas o intrebare. Mi-a ramas ca un ghimpe undeva, intrebarea:ce e cu acest Marius Manole, si ce fel de teatru face el? Asa ca dupa un timp, m-am dus la cate spectacole am gasit cu el. Si pot spune ca pana la urma lumea teatrului nu mi-a mai fost straina si inaccesibila, dimpotriva, mi-a devenit familiara si luminoasa. Asa cum mi-am imaginat de mica, asa cum stiam undeva in adancul sufletului ca trebuie sa fie. O lume calda, o lume plina de emotie, o lume unde te luminezi. La piese precum"Livada de visini" si "Avalansa", am simtit ca teatrul este uman. Ca trebuie sa trezeasca in noi umanul, sa-l accentueze,sa-l lumineze. Sa ne puna in fata unei problematici si sa ne ofere intrebari, solutii. Sa ne arate cat de colorata si frumoasa e viata. Sa ne arate ca putem si noi sa fim eroi.Si ca viata nu trebuie sa fie neaparat cenusie si uniforma si lipsita de sens- ca viata poate fi calda, frumoasa, libera, mereu noua, interesanta, plina de dragoste. Da, mie teatrul mi-a aratat ca imi pot imbogati viata. Ca pot sa iubesc, ca mai stiu sa plang, de bucurie. Credeam ca numai de suferinta si din disperare se plange-dar iata ca se poate plange si de bucurie, si de prea plin, si de prea multa dragoste care-ti umple sufletul.

Ma uit la poze de actori care mi-s dragi. Le ascult si le citesc interviurile. Sunt oameni atat de firesti, de normali am putea spune. Oameni pe care nici nu i-ai observa, daca nu ai sti cine sunt. Dar pe scena, e incredibil cat de mult se transforma, cat de nobili si de frumosi devin. Dintr-odata, devin oamenii cei mai frumosi mai destepti si mai iluminati din momentul acela. Pentru mine, actorii care ne-au mai ramas sunt ultimii sfinti ai zilelor noastre.Ultimii mucenici ai frumosului. Imi vine sa ma inclin in fata lor, imi vine sa le fac o plecaciune. La aplauze, imi vine mie sa fac plecaciuni.Noi, publicul ar trebui sa-i aplaudam si sa ne aplecam in fata lor, nu ei. Pentru ca ne daruiesc atat de mult, sacrificandu-se atat de mult. Poate nu mananca sau nu au unde sta, ca sa faca aceasta meserie, sa ne daruiasca noua ceva, noua care abia ne miscam fundurile din pat la birou si de la birou in vreun bar, si avem de toate si nu stim ce marca de haine sau de masini sa ne mai luam si unde sa ne mai petrecem vacantele. Ei sunt oamenii mari ai zilelor noastre, cei ce ne-au mai ramas, tocmai pentru ca se supun de buna voie unor sacrificii nu stim noi cat de mari,si nu doar de ordin material, ca sa ne ofere ceva. Ceva adevarat, ceva care nu se duce si nu se consuma, ceva generator de lumina si dragoste si umanism in sufletele noastre de atazi obisnuite sa taca si sa consume. Eu am un serviciu ca sa-mi asigur subzistenta- ei sunt actori nu pentru bani, ci ca sa daruiasca si sa ne imbogateasca pe noi.

Ma uit la poze de actori dragi.Sunt fericita ca am nimerit in acelasi timp cu ei.In aceeasi viata, ca ni s-au intersectat pentru cateva clipe drumurile. Ca am reusit sa-i vad, sa respir acelasi aer cu ei, sa particip la aceasta magie a teatrului. Magie aproape inexplicabila, si totusi-perfect omeneasca.O magie calda, vie. Si mie daca imi dai un spatiu si un public- il pot transforma in teatru, ma pot transforma in actor. Este una din magiile cele mai firesti, cred, si cred ca oricine poate fi la un moment-dat actor.

Ma uit la pozele lor. Sunt atat de simpli, de firesti acolo, pe scena, Ar putea fi oricine in locul lor, si totusi sunt ei. Sunt luminosi, ca si cum ar fi acasa. Sunt asa firesti.Stiu ca nu pot exprima in cuvinte tot ceea ce mi-au daruit pentru ca teatrul este atat de viu, incat se traieste doar acolo, in locul si timpul acela cat dureaza spectacolul. Si totusi, trebuie sa spun ceva: oricat de efemera se considera aceasta arta, ea ne ramane in suflet.Cred ca daca iti intra in sange "microbul" teatrului, nu te mai lasa.

Gasit pe vechea biserica Sf Paolo din Baltimora- 1692


Passa tranquillamente tra il rumore e la fretta, e ricorda quanta pace puo' esserci nel silenzio.

Finche e possibile senza doverti abbassare, sii in buoni rapporti con tutte le persone.

Di la verita con calma e chiarezza; e ascolta gli altri, anche i noiosi e gli ignoranti; anche loro hanno una storia da raccontare.

Evita le persone vulgari e agressive; esse oprimano lo spirito.Se ti paragoni agli altri, corri il rischio di far crescere in te orgoglio e acredine, perche sempre ci saranno persone piu in basso o piu in alto di te.

Gioisci dei tuoi risultati cosi come dei tuoi progetti.

Conserva l'interesse per il tuo lavoro, per quanto umile; e cio che realmente possiedi per cambiare le sorti del tempo.

Sii prudente nei tuoi affari, perche il mondo e pieno di tranelli. Ma cio non acciechi la tua capacita di distinguere la virtu; molte persone lottano per grandi ideali, e dovunque la vita e piena di eroismo.

Sii te stesso.Soprattutto non fingere negli affetti e neppure sii cinico riguardo all'amore;poiche a dispetto di tutte le aridita e disillusioni esso e perenne come l'erba.

Accetta benevolmente gli ammaestramenti che derivano dall'eta, lasciando con un sorriso sereno le cose della giovinezza.

Coltiva la forza dello spirito per difenderti contro l'improvvisa sfortuna.Ma non tormentarti con l'immaginazione. Molte paure nascono dalla stanchezza e dalla solitudine.Al di la di una disciplina morale, sii tranquillo con te stesso.Tu sei un figlio dell'universo, non meno degli alberi e delle stelle; tu hai diritto ad essere qui.E che ti sia chiaro o no,non vi e dubbio che l'universo ti si stia schiudendo come dovrebbe.

Percio sii in pace con Dio, comunque tu Lo concepisca, e qualunque siano le tue lotte e le tue aspirazioni, conserva la pace con la tua anima pur nella rumorosa confusione della vita .

Con tutti i suoi inganni, i lavori ingrati e i sogni infranti, e ancora un mondo stupendo.

Fai attenzione. Cerca di essere felice.

joi, 27 ianuarie 2011

Nu exista oameni mai frumosi ca romanii





Cred ca titlul spune tot....ce as mai putea scrie? Doar sa repet, la nesfarsit, cat sunt de frumosi, cat imi sunt de dragi romanii nostri. Am mai calatorit prin lume, dar nu am gasit nicaieri asa oameni, asa curati simpli frumosi cu sufletul luminat. Eu chiar cred ca suntem un popor minunat, oamenii "de rand", oamenii de fiecare zi. Sunt indragostita iremediabil de ei, abia astept sa ma intorc in Bucuresti si sa nu mai plec niciodata si sa ma dedic cumva bucuriei romanilor mei dragi. Sper din toata puterea sa nu ne invinga, cei ce vor sa ne urateasca si sa ne distruga. Sper tare mult sa ramanem frumosi, sa ne pastram fiinta si identitatea noastra asa cum e ea. Chiar daca poate nu prea mai stim istorie si geografie si cum se scrie corect romaneste, chiar daca nu ne mai aducem aminte cine au fost oamenii nostri mari, scriitorii nostri mari, cugetatorii nostri mari....Stiu ca e dureros, dar cam asa e. Si totusi, sper sa ne pastram sufletul, singurul care ni s-a transmis intact si frumos de la strabunii nostri dragi.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Nu suntem liberi (care ar trebui sa se intituleze: suntem liberi, insa habar nu avem)

Orice sentiment de libertate si de fericire de pe acest pamant e zadarnic. In fond, nu suntem liberi.Sunt momente...in care ne putem simti mai bine. In care putem avea iluzia starii de bine, iubirii, libertatii.Dar trec asa cum trece ploaia, asa cum trece soarele.In fond nu suntem liberi- mereu prizonieri a cate ceva.

Cel mai rau mi se pare prizonieratul atunci cand iubesti. Cand tii mult la un om, cand il intelegi si ai vrea sa-l vezi fericit,sa-i aduci o alinare. Dar nu poti, pentru ca multe lucruri va despart. Asta e cel mai groaznic prizonierat. Regula e sa te indragostesti de cine trebuie. Sa nu ridici capul decat spre cine se cuvine. Ceilalti nu merita o vorba buna.

Poate singura solutie e lupta. Indarjita. Sa stai drept si sa infrunti, sa incerci sa-ti pastrezi si sa-ti aperi demnitatea, in fata unor legi si reguli stupide.In fata rautatii.

Simt ca atatea si atatea reguli si tabu-uri sunt pur si simplu stupide. Fara ele am fi mai liberi, dar ni le creem singuri, ca sa ne legam in lanturi si mai tare. II judecam pe ceilalti intruna, si abia asteptam sa le punem lanturi de gat. Suntem rai, meschini, egoisti. Nu putem sa-i lasam pe ceilalti in pace sa-si traiasca viata.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Buna dimineata, calatorule




Te intampin cu o usoara aroma de cafea si cu zambet larg.
Mi-am deschis spre tine cerul - iata-l, albastru ca nemarginitul. Si am trimis razele soarelui sa-ti bata la geam. Sa-ti alinte lenes carliontii de pe frunte, si sa te ademeneasca afara din casa.

Daca te afli la birou-sau in drum spre- in masina , autobuz sau metrou, as vrea sa-ti imaginezi ca esti pe un camp imens, primavara. Ca ti-ai uitat costumul, cravata acasa, si ai facut pana la masina, pe care ai abandonat-o langa un copac. Acum mergi pe camp, e un soare minunat, si cald, si frumos, si verde , simti mirosul primaverii cum te cuprinde , ai vrea sa alergi, sa zburzi, sa cuprinzi in brate tot cerul si tot pamantul. Esti liber. Din loc in loc, intalnesti cate un taran, va dati binete. Din loc in loc- un copac,un pom, un cires,un cal, un fluture auriu. Un lan de porumb.Esti liber asa cum n-ai fost vreodata, esti fericit.Ce-ti mai lipseste? Nu stii spre ce te indrepti, ratacesti, de dragul de a rataci fara tinta. Esti relaxat si totul miroase a cald,a bine. Esti in siguranta, ocrotit. Ceva sau cineva tine totul in maini.Ceva sau cineva imprastie dragoste, soare peste campuri. Nici nu te intrebi cine sau de ce. Te lasi invaluit. Timpul si-a pierdut sensul. Gravitatia. Inima ti se umple de recunostinta. Este bine. E asa cum ar trebui sa fie.Simti ca te eliberezi pe dinauntru, faci loc soarelui si primaverii. Acum, stralucesti. Asa ar trebui sa fie, asa ar trebui mereu.

Buna dimineata, calatorule.Bine ai venit.Sper sa-ti fie cald, bine si frumos popasul.

luni, 10 ianuarie 2011

Identitatea noastra





Ce legatura avem cu noi?


Eu cred ca Iubirea ne aduce aproape de noi...cand e cineva care ne-o spune si ne-o arata, atunci suntem firesti, intr-o relatie cu noi insine.Intr-o relatie de iubire. Suntem firesti, nu ne mai punem intrebarea, nu ne mai gandim, si totul e frumos, si totul curge. Si totul e ca pe o insula unde suntem noi, iubirea, stelele si marea...

Pana la urma, poate ca nu avem nicio identitate, decat una de iubire.Ce poate fi mai simplu si mai adevarat, mai intim omenesc decat iubirea? Cand renunti la orice incrancenare, atunci ea vine ca prin farmec, totul devine simplu si firesc, iar viata curge.

Insula de foc





Pana la urma, am inteles: nu scriu pentru altii. Scriu pentru mine. Poate ca in fond am ceva de spus, cat de mic. Trebuie sa invat sa accept niste adevaruri, niste lucruri. Trebuie sa mi le clarific cumva. O fi si scrisul o terapie.Il ador, il iubesc, scrisul e una dintre formele cele mai pure si imateriale de a exprima ce ai pe dinauntru.

Si am mai inteles ceva: scriu fiindca vreau sa creez ceva imaterial, cald, fierbinte. Vreau sa fie o insula facuta nu din roci, vreau sa fie din focul sufletului meu. Atat cat este. Si s-ar putea sa mai vreau ceva, ceva mai mult. Poate ca vreau arta. Poate ca vreau frumusete. Culori, sunete si muzica. Si bucurie, multa bucurie, dupa suferinta. Si adevar. Si sinceritate. Si puritate. Daca ar fi o insula asa, ne-am duce acolo toti. Dar sa nu uitam ca insula e chiar inauntrul nostru. Si cine stie-poate o putem transforma in planeta, stea, univers...

Refuz


 
   De foarte multe ori am avut senzatia, de fapt sentimentul acut ca refuz sa mai fiu. Ca nu mai vreau sa mai fiu. Nu asa, nu aici. In acel "aici" in care ma aflam. Am stiut ca trebuie sa schimb. Stiam ca nu eram eu. Cu groaza. Nu am fost niciodata o curajoasa. Cand imi dau seama ca e ceva in neregula la mine, ma sperii si neg, si fug. Fug in masti  sau in exterior, in oameni cu care nu prea am nimic de impartit.Care nu ma vad. Oameni care vorbesc  si pentru mine. Care cand ma privesc se vad, se vor, se inchipuie tot pe ei. Imi place asa, sa stau sa ii ascult, sa le observ amagirile, in fond- visarile. Si sa spun ceea ce stiu ca ar vrea sa auda. Asta ca sa nu ma ascult pe mine, sa fug de mine.
Si din cauza acestei lasitati, am ajuns sa nu mai am oameni care sa ma vada cu adevarat...care sa vrea sa ma vada. Nu prea mai sunt. Poate nici nu ii las in preajma mea.Poate ca ma inspaimanta ceea ce ar putea sa vada, daca ar da cortina la o parte. Nu stiu daca e urat sau frumos....bine sau rau, dar cand adulmec prezenta vreunui seaman, o iau la goana cu 150 la ora. Parca inadins simt nevoia sa iau o distanta, cu sufletul tremurand, si sa ma intorc apoi spre acela cu mirare si circumspectie, ca si cum departarea de catva timp m-ar ajuta sa il observ mai bine,  sa incerc sa deslusesc ca printr-o lupa daca este un veritabil “ca mine”  sau ma insala doar obosit, simtul observatiei.



Din ce in ce mai acut cu anii, refuz sa fiu robot. Refuz viata de robot. Asta ma inspaimanta. Din ce o sa-mi castig existenta, atunci? Mereu m-a inspaimantat intrebarea asta, atarnanda ca o spada deasupra capului.Cu ce o sa-mi duc traiul? Aceasta panica m-a impins sa ma duc si sa fiu robot. Si ma rog, mai e ceva...mai sunt multe. 
Ma gandesc ca, daca o scriu, poate aceasta panica se mai duce. O fi cu siguranta pierdere de vreme....Dar macar e autentica. Macar nu mai sunt robot in fata unui robot, printre alti roboti.
Daca scriu catre un zid si nu ma aude si nu ma vede nimeni- macar fac ceva autentic, din inima mea , macar o sap, vad si eu ce mai iese din ea.

Mi-e groaza de refuz. Si totusi, fiinta mea vad ca tot tanjeste. Mi-e groaza de schimbare. Sa fii un robotel e asa de sigur, de cuminte si de caldut si de comod si de bine. E bine la suprafata. Sa fii robotel iti permite sa cumperi mancare buna si haine in pas cu moda de la mall, sa stai la caldurica impreuna cu iubitul robotel si sa te uiti la filmele de plastic special facute pentru ca roboteii sa uite pentru 2 ore ce sunt si ce fel de viata de robotei  au.Si din ce sunt facuti pe dinauntru.

Probabil exagerez si viata asta mi se aplica numai mie. (Oare?)

Mi-e frica de refuz. Si totusi, ce sa fac. Parca imi vine sa las apele sale amare sa ma duca...nu stiu unde. Spre ceva care se cheama mine insami si libertatea de a fi pur si simplu asa cum am chef. Dincolo de clisee si de "robotism". Scuza? habar n-am, o fi. Posibil.

Culoarea inimii Episodul 6 :Culoarea inimii



A doua zi dimineata, Alex se trezi, cu un sentiment de asteptare fericita. Inima ii batea, inexplicabil, ca si cum ceva minunat urma sa se intample. Alaturi de ea, Coralia dormea inca. Se vede ca avea nevoie sa-si reface puterile, sa uite intamplarile trecute care-I chinuisera inima si trupul.
-Mami, mami, n-a venit nimeni?
-Ba da, iubita mea…a venit Mosul….ia uita-te putin sub brad. Mi se pare ca i-a adus ceva chiar si Coraliei! Mie oricum, mi-a adus-o pe ea, dragul de Mos…
Alex se duse sub bradut si gasi doua cutii mari, pe care le duse Coraliei, trezind-o. Doua papusi le zambeau vesel si colorat.Insa Alex o abandona repede pe a ei si fugi la mama.
-Nimic, nimic altceva, mami, n-a mai venit nimeni?
-Pai draga mea…tortul nostru de Craciun….
-NU, mami…nu tortul…altcineva…
Mama o lua in brate si tocmai cand se pregatea sa o consoleze, auzi soneria.Se mira:
-Colindatori?! Asa devreme?
Alex alerga intr-un suflet, cu o bucurie imensa, la usa. Simtea ca pluteste, ca se sufoca de emotie. Simtea ca lumea urma sa se prabuseasca si sa invie iar.
-Tati!!!!! Tati, ai venit!! Te-a trimis Mosul, dragutul de el!!!A primit scrisoarea! Te-a trimis de la Pol!!
Intr-adevar, in usa statea nimeni altul decat …tatal lui Alex…si al Coraliei, bineinteles.
- Da, draga mea, chiar eu, zise si o lua in brate. Am ajuns…sper ca nu prea tarziu, adauga el spre sotia sa, care-l privea muta, nevenindu-I sa-si creada ochilor.
Parintii se imbratisara, mama fetelor aproape lesina putin de emotie. Ce mai, era intr-adevar Craciunul in familia lui Alex.
Fetita isi lua surioara de mana si se grabira sa-l asculte pe tatal lor, care povesti cate pareri de rau avusese si cum ar fi vrut sa se intoarca, si cat de dor ii fusese de ele. Si cum intr-o seara, la televizor, daduse intamplator peste o emisiune pentru copii, si se gandise la iubita lui Alex…si cum deodata, si-a auzit numele, si si-a dat seama ca era vorba de o scrisoare primita de la Mos Craciun, din partea fetitei lui….cum il podidise plansul, cand si-a dat seama in momentul acela cat de mult il iubea fetita lui, si cat de multi l voia acasa….Cum se hotarase instant ca acolo ii este locul, acasa, la fetele lui…

Urma apoi prezentarea Coraliei…de data aceasta fu randul mamei sa planga spunandu-I cum o gasise Alex, pe jumatate inghetata si moarta de foame…cum era mana Domnului, fiindca de ani de zile se chinuia politia s-o gaseasca,…si Domnul le-o adusese acasa, tot in Ajunul Craciunului, in care o pierdusera….Si ziua continua la fel, printre lacrimi, imbratisari si povesti….si era tare cald, tare tare cald in familia lui Alex…atmosfera de sarbatoare abia incepea, si avea sa continuie pentru foarte multi ani, si cine stie…poate ca sarbatoarea nu avea sa se sfarseasca niciodata.

Iar Alex, cu ochii afara, la fulgii care acopereau incet lumea, auzi parca un clinchet vesel de clopotei , stiu de la cine era, si ii trimise in gand o calda multumire pentru ca ii intregise familia de Craciun. Si inima ei era imensa si usoara, si jucausa, ca fulgii de afara…si stiu, intelese instant, ca inima era rosie, fiindca asta e culoarea lui Mos Craciun. Ca inima e de fapt facuta din aceeasi materie cu Mos Craciun…si cine stie, poate ca la nasterea fiecaruia din noi, chiar Mosul e cel care vine in taina si ne daruieste o inimioara, rosie ca a lui, sa ne amintim din cand in cand ca el exista, si sa-l pastram acolo viu si cald mereu….

Si-am incalecat pe-o sa....

Culoarea inimii Episodul 5: Mos Craciun (chiar) exista



Ajunsera acasa la Alex.
-Mami, mami, uite pe cine am gasit pe strada!O cheama Coralia.Am gasit-o pe drum spre biserica. O atacasera o multime de copii rai, si erau s-o ingroape in zapada, cica sa o faca omul lor de zapada….sper sa nu le aduca Mosul nimic, ba dimpotriva, sa raceasca toti sa stea la pat sa nu simta deloc Craciunul!
Mama se sperie vazand mogaldeata inghetata.
-Alex, hai repede, scoate-I hainele, eu ma duc sad au drumul la apa. Trebuie neaparat sa faca baie, apoi ii facem o frectie, ii dam pastile…trebuie sa o salvam, sa nu raceasca!
Zis si facut. Intr-o jumatate de ora, Coralia era spalata, frectionata, imbracata gros, mancata si indopata cu pastile.
Ii dadura sa manance si se mirara de cat de multe putea inghiti. Se vedea ca nu mai mancase cine stie de cand.
Incercara sa o intrebe cate ceva despre ea, despre familia ei daca avea, insa fetita parea amutita. Nu mai era inghetata dar tot mai tremura usor, si nu vorbea deloc, doar se uita la ele cu ochi mari si speriati ca o caprioara.
-Hai, s-o punem sa se culce, dupa aceea poate isi mai revine.
-Ok mami.
Mama o lua pe Coralia de manuta si o duse in patul cel mare, unde dormea ea cu Alex. In timp ce o culca, o privea atent. I se parea foarte cunoscuta. Avea ochii mari, asemanatori cu…si par buclat de culoarea abanosului, exact ca si….nu-I veni sa creada. Inima incepu sa-I bata nebuneste. Nu se putea! Alerga intr-un suflet la sertarasul cu poze, acolo unde…cu maini tremurande deschise albumul cu fetita ei…cu fetitele ei…scoase poza, la care nu se mai uitase de ani…intr-adevar, asemanarea era izbitoare. Alerga in bucatarie si incepu sa se roage. Lacrimi ii siroiau pe obraji. Coralia! Coralia! Doamne, le si chema la fel! Cum de nu se gandise imediat? CORALIA!

O chema repede pe Alex si ii spuse tot.
- Alex? Alex! O mai tii minte pe…Coralia? Stii ca ti-am povestit de ea?
- Da, mami, vrei sa spui..surioara mea pierduta? In seara de Craciun?
- -Da…..mai tii minte ce ti-am povestit?
- -Ca ai iesit cu ea, dupa paine…ca era un frig si un intuneric…si nu mai gaseati niciun magazine deschis fiindca era Ajunul…si apoi,…. Niste barbati v-au atacat, tu te-ai aparat, dar dupa cateva clipe nu ia mai stiut unde e Coralia, fiindca disparuse, o luasera oamenii aceia..
- -Doamne Dumnezeule Alex, tu…nu vezi….tie nu ti se pare….uita-te la poza!
Alex privi chipul senin si buclat.Asemanarea era intr-adevar izbitoare.
-mami! Dar e …e Coralia noastra, adica…mami, crezi ca e posibil?
Mama ei tremura si plangea. O imbratisa strans.
-Da , iubirea mea draga si scumpa, da, se poate sa fie chiar ea…Dumnezeu mi-a adus-o inapoi….tot asa, in Ajunul Craciunului. Dumnezeu m-a ascultat..mi-a ascultat ruga….mi-a adus-o inapoi….ea trebuie sa fie…ai zis ca cersea in curtea bisericii? Doamne, mititica….sarmana de ea….copilul meu drag, copila mea….lumina mea….Alex, cand se trezeste o intrebam…tot…poate stie , poate ne spune…poate…oare vorbeste?

Trecura doua ore. Cand se trezi, Coralia parea un pic mai intremata. Luase putina culoare in obraji.
Mama lui Alex o imbratisa. Nu incetase din plans.
-Draga mea, comoara mea…ia spune, de unde vii tu, a cui esti tu? Hai, vorbeste putin cu mama ta, haide, spune, de unde vii, ai parinti, ai casa?
-Dda…ingaima Coralia. Vin de la marginea orasului. Stam acolo mai multi….femei, barbate, copii…tigani….eu cersesc aproape zilnic prin oras….
-Doamne Dumnezeule! Exclama mama, ingrozita. Cersesti! Cersesti! Iubirea mea, ajunsa cersetoare prin Bucuresti! Batjocura tuturor! Doamne, mare esti, si adanc ne-ai pedepsit pacatele!
-Da…cersesc de mica…stiu ca am avut o mami…care era buna,asa ca dumneata, dar intr-o seara am pierdut-o…de atunci n-a mai venit mos Craciun la mine…
Mama o strangea tot mai tare si se ineca de plans.Tremura si nu putea decat sa ingaime: lumina mea, comoara mea, mi te-a adus inapoi dumnezeu, s-a indurate de noi…a plecat sotul meu, si te-ai intors tu…iubirea mea, scumpa mea, ai venit tu, sa ne alini sufletul si isnguratatea…doamne, cat ai suferit, copilita mea…
Alex ingenunchease si ea langa ele, si le imbratisa.
-Vezi Coralia, am zis eu ca esti surioara mea! Imi pareai tare cunoscuta! Ce bine ca i-am promis lui Mos Craciun sa fac fapte bune…as ate-am adus acasa, si te-a cunoscut mama! Acum vom fi o familie mare si fericita, mai ales cand o sa vina si tati…
-Nu, iubita mea, ma tem ca tati nu mai vine….mama ei o imbratisa si plansera impreuna, intre fericire si tristete, pana seara. Seara de Craciun.

Culoarea inimii Episodul 4: Omul de zapada


Cand Alex se intoarse in curtea bisericii, fetita cea ciudata disparuse.
Pacat..isi spuse ea. Ii adusese o multime de prajituri, si cozonac cald abia scos de mama din cuptor.
Ce sa faca? Se intoarse spre casa, gandindu-se cu parere de rau la tot efortul depus si la fetita cu ochii cerului…se intreba pe unde s-o fi aciuat acum ca incepea sa se intunece…daca avea o casa calda si o familie acum ca se apropia ajunul Craciunului. Cand deodata pe drum, vazu vreo 6-7 copii cam de seama ei, jucandu-se si tipand.
Erau foarte agitati in jurul a ceva ce parea o mogaldeata pe jumatate ingropata in zapada. Se apropie si putu sa le auda vocile:
- Gata, acum te vom ingropa!
- O sa fii omul nostru de zapada!
- O sa te zidim de vie in zapada, pe urma vom dansa in jurul tau si apoi Mos Craciun va veni la noi, si ii vom putea povesti fiecare ce ne dorim sa ne aduca… Iar pe tine te va lua la Polul Nord, si te va transforma in munte de zapada..
- Sau o sa te transforme intr-o vrajitoare mica si urata si o sa te inchida in cea mai urata inchisoare de la Pol…
Alex se apropie speriata si se uita mai bine la mogaldeata care se zbatea in zapada…I se paru cunoscuta si isi dadu seama imediat ca era vorba de fetita intalnita in curtea bisericii. Era ingrozita si se zbatea sub mainile rele ale copiilor, si mai ales sub amenintarile lor.
-Stati!
La auzul vocii ei, copiii se oprira surprinsi.
-Tu cine mai esti?
-Eu sunt…eu sunt….sora ei! Da!
-Haha, ce minciuna, cum adica sora ei? Am gasit-o aici singura cersind!
-Ba nu-I adevarat, ne jucam amandoua, de-a …printesa si cersetoarea, si de asta ea e imbracata asa saracacios…acum lasati-o in pace, lasati-o sa plece! Hai Coralia, vino cu mine! Daca nu-I dati drumul imediat, il chem pe tati imediat, si va arata el om de zapada…railor si uratilor, sa va fie rusine sa ingropati in zapada un copil ca si voi! Acum uitati-va ce degerata e, poate sa moara din cauza voastra!
Uluita, Coralia se uita la ea cu ochii ei ca cerul si nu putea sa-si creada ochilor. Se lasa moale in mainile lui Alex care o trase dupa ea, eliberand-o de gloata copiilor uluiti si redusi la tacere.
- Hai Coralia, vino cu mine, sa fugim de prostii astia. CE zici, vii pana la noi, sa te incalzesti? Esti plina de zapada, cred ca ai si in urechi!
Coralia amutise, nu putea sa ingaime nimic, tremura din tot corpul si dintii ii clantaneau de frig. Era pe jumatate degerata.
Alex o trase dupa ea, ii lua mainile, incercand sa le incalzeasca.
-Ce rautati! Sa –si bata joc de un copil mic si neajutorat…Vino Coralia, sa ne grabim, altfel poti sa racesti rau, si nu-l vei mai putea primi pe Mos Craciun cum se cuvine! Mergem la mine, sa faci o baie fierbinte sis a-ti imprumut cateva haine .Mosul trebuie sa te gaseasca intr-o stare convenabila!

Culoarea inimii Episodul 3: Intalnirea




Pe drum spre casa, Alex medita la ceea ce spunea toata lumea: ca sa iti aduca Mosul ce iti doresti, trebuie sa fii foarte cuminte, sa faci fapte bune. Sa fii un model pentru toti copiii. Ea era destul de cuminte, o ajuta mereu pe mama, isi facea toate lectiile si lua numai note mari, invatase imediat sa scrie si sa citeasca…Dar poate ca toate astea nu erau de ajuns. Poate era nevoie de ceva special, cu totul deosebit, ceva ce alti copii nu fac, incat sa o vada Mosul si sa o rasplateasca….
In timp ce-si framanta astfel mintea, se apropia de biserica. Incepuse sa ninga cu fulgi mari si rari, parca ingerasii isi scuturau aripile peste cer. Era foarte liniste. Alex voia sa intre putin sa se gandeasca. Intrand pe poarta bisericii, auzi deodata parca ireal, un glascior:
- Mi-e foame.
Crezu ca nu a auzit bine. Se opri.
-Mi-e foame. Ai ceva sa mananc? Ceva mic…
In stanga ei, statea o fetita. Imbracata tare saracacios si nu prea gros. Cam de aceeasi inaltime, cu ochi mari, de culoarea cerului. Acei ochi o oprira. Parca-I aminteau de cineva. Parca-I trezeau o amintire. Erau tare frumosi si familiari, veneau parca de undeva din visele ei.
- Nu stiu daca mi-a mai ramas ceva….scotoci prin gentuta de la scoala, si gasi desertul pe care nu avusese timp sa-l manance, fiindca se dusese la posta.
- Poftim. Doar atat am.
- Saru’mana. Fetita lua prajitura si o inghiti intr-o clipita.
- Mama, dar tie chiar ti-e foameeeeeeeee
- Pai da.
- Nu ai o mami sa-ti faca mancare si prajituri? A mea e super!
- Pai nu prea.
- Cum vine asta, se mira Alex. Apropo, cum te cheama?
- Coralia.
- Coralia? Ce frumos. Parca ar fi nume de ren al Mosului.
- Ce ren?? Ren????
- Nu stii ce-I ala un ren? Care trage la sania lui Mos Craciun!
- Aa, pai nu exista Mos Craciun. Iar reni, nu stiu ce e aia. Nu mai ai nimic de mancare?
- Cum, nu stii ce e aia? Si , desigur ca exista Mosul…doar ca e mai complicat….o sa-ti explic. Si nu, nu mai am, imi pare rau. Fetita aceea ce parea atat de matura si flamanda o speria. Ar fi vrut sa plece, sa fuga, dar isi aminti ca trebuia sa faca multe fapte bune. Asa ca ii spuse:
- Uite, acum nu mai am, dar ma duc sa mai aduc. Mai am acasa multe, iar mama face si placinta cu dovleac din aceea buna care se topeste pe limba. Fata palida a Coraliei spunea cat de foame ii era si cum ar fi inghitit-o pe ea cu totul, asa ca Alex o lua la goana, strigandu-i:
- Sa nu pleci, ca ma intorc cam intr-o ora!! Inima ii batea de emotia ca va face o fapta foarte buna hranind un copil flamand, si in acelasi timp, ii va povesti totul despre Mos Craciun si unde locuieste el, si cum vine la copiii foarte cuminti. Cine stie, poate pana la urma o va ajuta, astfel incat Mosul sa vina si la ea. Poate o va convinge sa-I scrie si ea Mosului…

Culoarea inimii Episodul 2: Cu gandul la Mos Craciun


A doua zi, Alex se grabi mai devreme spre scoala. Abia isi manca fursecurile si o zbughi, fara sa-I dea prea multe explicatii mamei. La piept, pe sub haina, ascundea scrisoarea cea pretioasa.
In pauza cea mare, se duse intr-un suflet la posta. Cumpara timbre si puse scrisoarea in cutia postala, cu inima stransa. Apoi incepu sa sara in sus de bucurie :peste cateva zile, Mosul urma sa o primeasca si poate, daca ea va fi foarte cuminte, ii va aduce exact ceea ce isi doreste!!!!
La scoala, nu prea se putu concentra, si pentru prima data la ora de desen dadu gres, incat invatatoarea se mira:
-Ce-I cu tine, copile? Cum se face , azi parca esti cu capul in nori! La ce te gandesti?
Alex zambi.Desi parea aspra, doamna era prietena ei, pentru ca invata bine, scria deja de mana si desena mai frumos decat toti ceilalti copii.
- Nu stiu, doamna, ma gandesc…la Mos Craciun..
- Ei, asta e. Pai si ce, crezi ca o sa-ti aduca multe cadouri?
- Da….nu stiu daca multe…
- Bine, bine, hai sa vedem cum il desenam noi pe Mosul….Doamna o saruta pe capsor si o stranse la piept, gandindu-se la mama fetitei si la cat de bogat avea sa fie Mos Craciun pentru ea anul acela, cand ramasesera doar ele doua.
Ziua trecu si Alex isi simtea inima fericita.Se gandea la ce spusesera mama si doamna invatatoare: rosu-culoarea inimii…Inima ei parca era facuta din aur topit, mai vie si mai agitata ca niciodata, ii batea sa-I sparga pieptul, mai ales cand se gandea la scrisoare si la Mosul..

Culoarea inimii- Poveste de Craciun Episodul 1- O scrisoare catre Mosul


Episodul 1- O scrisoare catre Mosul

-Mami, ce culoare are inima noastra?
-Of, Alex, ce intrebari mai pui. Stii bine ca e rosie, fiindca e plina de sange, tot sangele din noi se pompeaza spre inima.Nu va invata nimic la scoala?
Alexandra privea ganditoare la fulgii mari cazand lin , aproape acoperind fereastra si reflectandu-se in ochii ei mari. Nu putea sa-si imagineze cum sa fie inima ei rosie.Nu avea sens. Ea nu era fetita cu par negru, cu ochi ca apa, cu piele ca neaua de afara?
- Pai, doamna invatatoare nu mi-a raspuns la intrebare.M-a privit lung si mi-a spus ca deocamdata nu am cum sa inteleg, dar cand voi fi mare lucrurile vor fi altfel. Mi-a zis ca acum trebuie sa ma joc si sa incerc sa ma imprietenesc cu cat mai multi copii de seama mea. Si sa desenez cat pot eu de frumos, sa citesc povesti…
- Foarte bine, asa si trebuie, spuse mama absenta, ocupata cu pregatirea cinei. Haide, nu te mai gandi atat si ajuta-ma sa pun masa.
- Mami, tata nu vine nici azi sa manance cu noi?
Mama ei tresari, se intrerupse cateva clipe, apoi isi relua treburile fortat.
-Stii bine ca are treburi, de cate ori sa-ti spun?
-De cate saptamani n-a mai venit? Parca as vrea sa vina…
-Draguta mea, hai sa nu ne mai gandim.Ti-am zis ca e plecat tare departe, si s-ar putea pana la sfarsitul anului sa nu il vedem.
-Dar nu e drept, mami….de ce nu mi-a spus nimic? De ce a plecat asa, si mie nu mi-a spus, si de ce nu ne telefoneaza?
-Fiindca e foarte ocupat si fiindca e foarte scump sa telefoneze de la Paris….asta ti-am zis de multe ori, de ce ma intrebi mereu?? hai, te rog, ajuta-ma sa pun masa, si fii cuminte.
-Bine, mami….

Mai tarziu, inainte de culcare, Alex privea tot pe fereastra, imaginandu-si ca vede chipul tatalui ei conturat de fulgii de nea.
II lua din sertar poza, privi iar pe geam, si incepu sa-I deseneze chipul pe sticla…mai intai ovalul mare, parul buclat, apoi ochii, sprancenele, nasul, gura, mustatile….ce mustati mari, avea…ca ale lui Mos Craciun…si glasul cum si-l amintea parca tot al Mosului era…si statura, si tot.Ce mult ar fi vrut sa-I vada pe amandoi, si ce dor ii era…Vazuse la televizor o emisiune despre Mosul. Si acolo se spunea si unde locuieste si cum arata palatal lui, si totul, cum era, si activitatile zilnice ale Mosului. Multi copii spuneau ca nu exista. Nici Alex nu credea ca exista in realitatea pamanteasca. Dar ceva in inima ei ii spunea ca el e undeva dincolo de pamant, ca se uita de acolo la toti copiii, si ca o data pe an, in noaptea de Craciun, coboara ca prin farmec cu sania lui trasa de reni si intr-o singura noapte face inconjurul globului, lasand la fiecare copil ce I se cuvine, in functie de cat fusese de cuminte.
- Da, nu exista Mos Craciun…oricum, ce ar avea de facut, un an intreg? E si firesc ca nu vine si ca nu-l vede nimeni. Un an intreg nici macar nu ninge. Si apoi, el are nevoie sa pregateasca toate jucariile in secret, in liniste. Cum ar fi, daca toata lumea l-ar deranja incontinuu si i-ar lua interviuri, l-ar invita la emisiuni, etc? N-ar mai avea timp pentru nimic, bietul de el.
Ei bine, eu cred. Cred in tine, Mosule, si mai cred ca daca iti scriu, o sa-mi raspunzi.
Infrigurata, Alex se repezi la sertar si scoase o hartiuta pe care isi notase precis adresa Mosului, asa cum o auzise la televizor. Doamna de acolo spusese clar: Mosul va raspunde tuturor copiilor care vor scrie. Televiziunea se va ocupa sa Ii trimita lui personal toate scrisorile. Lua apoi o coala mare de hartie, asa cum vazuse la mama cand ii scrie celei mai bune prietene. Si incepu scrisoarea catre Mosul. Abia ce ispravi, ca o lua somnul. Ceea ce visa nu mai stim, pentru ca visele copiilor sunt protejate de ingeri si duse intr-o lume unde nu au acces muritorii de rand….

duminică, 9 ianuarie 2011

N-as Putea Scrie Fara Majuscule

Nu as putea scrie anumite cuvinte fara majuscula. Cum ar fi numele oamenilor care-mi sunt dragi.Sau poate doar inceputul de propozitie.
Mi s-ar parea lipsa de respect. Lipsa de plecaciune.Pana si in scris, trebuie sa avem o plecaciune, o umilinta. Sa aratam ce respectam si ce iubim. Cine stie-poate chiar de asta au fost inventate majusculele...

Introducere




Intr-o buna zi, te trezesti la 5 dimineata si nu mai poti dormi. Afara ploua, simti prezenta marii. Vin gandurile. Si acea bucurie imensa liberatoare sa stii ca poti scrie. Sa deschizi in sfarsit calculatorul. Sa crezi ca se va gasi cineva care sa primeasca, sa imbratiseze aceasta pasare maiastra eliberata din colivie….se vor afla poate oameni, care vor auzi bataia de aripi de la fereastra lor….si poate vor deschide larg fereastra, mirati si curiosi, vor deschide fereastra, cu drag si prietenie, ca in intampinarea unui calator infrigurat.
Am descoperit ca in tara mea sunt oameni cu un suflet. Cu o nevoie de ceva mai mult.De cultura. De frumos si de bun, ca sa parafrazez. Oameni pentru care lucrurile materiale, oricat de banal ar suna, nu sunt cele mai importante, de fapt nu inseamna mai nimic. Oameni pentru care bucuria si arta de a trai sunt de la sine intelese. Oameni pentru care singura respiratie e a sufletului.Si cu cat sunt mai saraci in afara, cu atat mai vie arde flacara dinauntru.Ii pot numara pe degetele de la o mana. De fiecare data cand i-am intalnit, minunarea si plecaciunea sufletului in fata lor a fost atat de mare, incat m-am facut mica. M-am simtit nedemna , neterminata, nici macar inceputa. Si m-am dat la o parte din calea lor, nu cumva sa ii impovareze fiinta mea cea prea grea, prea atarnata de pamant. Dar nu pot sa nu regret ca nu-I am aproape..macar sufleteste. Imi pare asa de rau ca nu pot sa incerc sa ii rog sa fim uniti…dar ei sunt prea mari. Sunt prea mari, si frumosi, ma intreb cu groaza- ce sa caut eu printre ei. Cu ce i-ar putea interesa fiinta mea cea lalaie.
Insa gandul de a avea un blog ma salveaza un pic. Macar asa pot sa sper, intr-un ungher al mintii si al sufletului, ca Ei vor da intr-o zi, absolut intamplator, peste aceste scrisori…si vor fi curiosi.Poate intr-o buna zi, navigand absolut intamplator pe internet, vor da peste blogul meu…as vrea sa ma gaseasca asa cum in viata reala nu m-ar putea gasi. Asa cum ar gasi chipul ascuns al Lunii… As vrea sa ma gaseasca si sa nu ma mai piarda.
Nici macar nu stiu ce voi scrie aici…stiu doar ca limba romaneasca este de departe singura in care as putea scrie si exprima ceva…stiu ca scriu din tot sufletul, pentru acei oameni minunati care ma vor citi si carora aceste insiruiri ciudate de cuvinte le vor vorbi, ii vor incalzi cumva. Stiu ca asemenea oameni voi gasi numai in limba mea, si nici nu ma intereseaza sa caut in alta parte. Nu am alta forma de expresie, nu am alt mod de a-I intalni. Dar sper foarte mult ca ei vor veni, si ca vor ramane. De aceea, le multumesc foarte frumos, inca de pe cum.