Introducere

Intr-o buna zi, te trezesti la 5 dimineata si nu mai poti dormi. Afara ploua, simti prezenta marii. Vin gandurile. Si acea bucurie imensa liberatoare sa stii ca poti scrie. Sa deschizi in sfarsit calculatorul. Sa crezi ca se va gasi cineva care sa primeasca, sa imbratiseze aceasta pasare maiastra eliberata din colivie….se vor afla poate oameni, care vor auzi bataia de aripi de la fereastra lor….si poate vor deschide larg fereastra, mirati si curiosi, vor deschide fereastra, cu drag si prietenie, ca in intampinarea unui calator infrigurat.
Am descoperit ca in tara mea sunt oameni cu un suflet. Cu o nevoie de ceva mai mult.De cultura. De frumos si de bun, ca sa parafrazez. Oameni pentru care lucrurile materiale, oricat de banal ar suna, nu sunt cele mai importante, de fapt nu inseamna mai nimic. Oameni pentru care bucuria si arta de a trai sunt de la sine intelese. Oameni pentru care singura respiratie e a sufletului.Si cu cat sunt mai saraci in afara, cu atat mai vie arde flacara dinauntru.Ii pot numara pe degetele de la o mana. De fiecare data cand i-am intalnit, minunarea si plecaciunea sufletului in fata lor a fost atat de mare, incat m-am facut mica. M-am simtit nedemna , neterminata, nici macar inceputa. Si m-am dat la o parte din calea lor, nu cumva sa ii impovareze fiinta mea cea prea grea, prea atarnata de pamant. Dar nu pot sa nu regret ca nu-I am aproape..macar sufleteste. Imi pare asa de rau ca nu pot sa incerc sa ii rog sa fim uniti…dar ei sunt prea mari. Sunt prea mari, si frumosi, ma intreb cu groaza- ce sa caut eu printre ei. Cu ce i-ar putea interesa fiinta mea cea lalaie.
Insa gandul de a avea un blog ma salveaza un pic. Macar asa pot sa sper, intr-un ungher al mintii si al sufletului, ca Ei vor da intr-o zi, absolut intamplator, peste aceste scrisori…si vor fi curiosi.Poate intr-o buna zi, navigand absolut intamplator pe internet, vor da peste blogul meu…as vrea sa ma gaseasca asa cum in viata reala nu m-ar putea gasi. Asa cum ar gasi chipul ascuns al Lunii… As vrea sa ma gaseasca si sa nu ma mai piarda.
Nici macar nu stiu ce voi scrie aici…stiu doar ca limba romaneasca este de departe singura in care as putea scrie si exprima ceva…stiu ca scriu din tot sufletul, pentru acei oameni minunati care ma vor citi si carora aceste insiruiri ciudate de cuvinte le vor vorbi, ii vor incalzi cumva. Stiu ca asemenea oameni voi gasi numai in limba mea, si nici nu ma intereseaza sa caut in alta parte. Nu am alta forma de expresie, nu am alt mod de a-I intalni. Dar sper foarte mult ca ei vor veni, si ca vor ramane. De aceea, le multumesc foarte frumos, inca de pe cum.