Refuz

 

   De foarte multe ori am avut senzatia, de fapt sentimentul acut ca refuz sa mai fiu. Ca nu mai vreau sa mai fiu. Nu asa, nu aici. In acel "aici" in care ma aflam. Am stiut ca trebuie sa schimb. Stiam ca nu eram eu. Cu groaza. Nu am fost niciodata o curajoasa. Cand imi dau seama ca e ceva in neregula la mine, ma sperii si neg, si fug. Fug in masti  sau in exterior, in oameni cu care nu prea am nimic de impartit.Care nu ma vad. Oameni care vorbesc  si pentru mine. Care cand ma privesc se vad, se vor, se inchipuie tot pe ei. Imi place asa, sa stau sa ii ascult, sa le observ amagirile, in fond- visarile. Si sa spun ceea ce stiu ca ar vrea sa auda. Asta ca sa nu ma ascult pe mine, sa fug de mine.
Si din cauza acestei lasitati, am ajuns sa nu mai am oameni care sa ma vada cu adevarat...care sa vrea sa ma vada. Nu prea mai sunt. Poate nici nu ii las in preajma mea.Poate ca ma inspaimanta ceea ce ar putea sa vada, daca ar da cortina la o parte. Nu stiu daca e urat sau frumos....bine sau rau, dar cand adulmec prezenta vreunui seaman, o iau la goana cu 150 la ora. Parca inadins simt nevoia sa iau o distanta, cu sufletul tremurand, si sa ma intorc apoi spre acela cu mirare si circumspectie, ca si cum departarea de catva timp m-ar ajuta sa il observ mai bine,  sa incerc sa deslusesc ca printr-o lupa daca este un veritabil “ca mine”  sau ma insala doar obosit, simtul observatiei.



Din ce in ce mai acut cu anii, refuz sa fiu robot. Refuz viata de robot. Asta ma inspaimanta. Din ce o sa-mi castig existenta, atunci? Mereu m-a inspaimantat intrebarea asta, atarnanda ca o spada deasupra capului.Cu ce o sa-mi duc traiul? Aceasta panica m-a impins sa ma duc si sa fiu robot. Si ma rog, mai e ceva...mai sunt multe. 
Ma gandesc ca, daca o scriu, poate aceasta panica se mai duce. O fi cu siguranta pierdere de vreme....Dar macar e autentica. Macar nu mai sunt robot in fata unui robot, printre alti roboti.
Daca scriu catre un zid si nu ma aude si nu ma vede nimeni- macar fac ceva autentic, din inima mea , macar o sap, vad si eu ce mai iese din ea.

Mi-e groaza de refuz. Si totusi, fiinta mea vad ca tot tanjeste. Mi-e groaza de schimbare. Sa fii un robotel e asa de sigur, de cuminte si de caldut si de comod si de bine. E bine la suprafata. Sa fii robotel iti permite sa cumperi mancare buna si haine in pas cu moda de la mall, sa stai la caldurica impreuna cu iubitul robotel si sa te uiti la filmele de plastic special facute pentru ca roboteii sa uite pentru 2 ore ce sunt si ce fel de viata de robotei  au.Si din ce sunt facuti pe dinauntru.

Probabil exagerez si viata asta mi se aplica numai mie. (Oare?)

Mi-e frica de refuz. Si totusi, ce sa fac. Parca imi vine sa las apele sale amare sa ma duca...nu stiu unde. Spre ceva care se cheama mine insami si libertatea de a fi pur si simplu asa cum am chef. Dincolo de clisee si de "robotism". Scuza? habar n-am, o fi. Posibil.