marți, 30 august 2011

"Daca e dificil sa traiesti, este inca si mai dificil sa-ti explici viata.

Cand tacerea s-a stabilit intr-o casa, e greu sa o faci sa iasa; cu cat un lucru are mai multa importanta, cu atat parca vrei sa-l treci mai mult sub tacere. Ai spune ca e o masa de materie inghetata, tot mai dura si mai compacta: sub ea viata continua; dar nu se simte. Orice liniste e facuta din cuvinte care s-au tacut.

Munca noastra reprezinta un moment de existenta pe care noi deja am depasit-o in momentul in care scriem.

Viata e mai complexa decat toate posibilele definitii; imaginile simplificate risca mereu vulgaritatea.

Eu nu ma schimbasem; doar evenimentele se interpusesera intre intre mine si propria-mi natura; eram cel care fusesem dintotdeauna, poate putin mai profund decat altadata, fiindca pe masura ce se prabusesc una dupa alta iluziile si convingerile, ne cunoastem mai bine fiinta. Atatea eforturi si atata bunavointa sfarseau prin a ma regasi exact asa cum eram odinioara.

Sufletul omenesc este mai lent decat noi;este mereu putin in urma fata de viata noastra din prezent."

Marguerite Yourcenar, Alexis
Cele  mai frumoase lucruri se afla in cele mai ascunse locuri.

luni, 29 august 2011

In cautarea iubirii

Stiu ca nu sunt si poate nu voi fi niciodata o persoana cu adevarat inteligenta si valoroasa. Am adanc inradacinat acest complex-  nu voi putea vreodata sa ofer ceva frumos, ceva nobil.
Nu e nicio tragedie in asta.
Dar
Undeva in mine este adanc inradacinata nevoia de a ma placea pe mine insami. Nevoia de a ma uita inauntru si de a vedea cald, lumina.Nevoia de a ma uita in urma si de a-mi spune: am facut the right thing. Adica am urmat impulsurile sufletului.
 Nu am reusit mai niciodata, adica de la o anumita varsta totul a alunecat cumva pe alaturi, pe langa drum. Nu am gasit raspunsul. Voiam sa ma "fac" scriitoare, insa cumva parca nu e menirea mea. Nu ma regasesc pe de-a-ntregul. Voiam sa fiu actrita, dar parca nu am gasit resurse si motivatii suficiente. Voiam , vreau sa fac muzica...Insa mai presus de toate, mi s-a spus: cauta iubirea. Asta m-a paralizat intr-un fel, desi am incercat incerc sa ma supun. Am ajuns singura,intr-o mare multime de sunete si de oameni, cautand ceva: iubirea. Am renuntat la toate aspiratiile omenesti: de glorie si de implinire. Cautand, adesea in van, iubirea. Insa trebuie multa multa rabdare, ca sa o gasesti. Enorm de multa toleranta. Exista inca, iubirea, am mai gasit firimituri pe ici pe colo. Ce e mai ciudat e ca primesc exact ceea ce dau : trebuie sa dau foarte mult, trebuie sa dau totul ca sa primesc totul.
Stii ce e cel mai greu de invins, in fata ei? frica. Pe mine una ma paralizeaza. Incremenesc de frica in fata iubirii: frica de suferinta? De a-mi arata vulnerabilitatea? De a arata fetele diamantului meu cuiva care nu ar intelege? De imoralitate?Habar nu am exact. Daca as putea sti dinainte: cutare sau cutare imi va zambi la momentul X. Nu trebuie sa imi scot tepii protectiv, trebuie sa imi pregatesc un zambet. Nu trebuie sa-mi feresc arogant privirea, trebuie sa imi deschid inima. Ah, daca as fi prevenita dinainte despre momentul X...ce bine ar fi. Dar nu. Lectia vine cand mai putin te astepti, si esti inca mic si nepregatit. Si mereu te ia prin surprindere ca in prima zi, si mereu alegi raspunsul gresit.
  Ma uit la oameni in jur si ma minunez. Toata lupta lor e pentru bani, toata goana este dupa bani. Nici nu fac nimic cu ei, ii pun "sub saltea" ori ii folosesc sa vaneze alti bani. Si asa le trece viata. Ii vezi uneori cum merg tristi cu capul in jos, abatuti ca si cum nu le intinde nimeni o cana de apa din afectiune sincera. Si totusi, acesti oameni sunt atat de firesti. In lupta lor, in ceea ce stiu ei, in patratelul lor de viata si de lucruri pe care stiu ca trebuie sa le faca, sunt cat de cat ok. Nu par a avea framantari interioare filozofice. Stiu care le e drumul, si-l accepta firesc.
  Eu de ce meditez atat asupra drumului? De ce nu pot fi egoista si redusa in mod natural?De ce nu pot vana doar bani fara nicio remuscare, crezand ca asta e valoarea fundamentala? Fiindca nu ma face fericita si fiindca am descoperit si alte valori care ma fac?
  Vanez fara convingere niste mici averi. Ca sa dobandesc, mai bine-zis sa-mi creez pe urma peste vreo doi ani niste mari bucurii. Cred ca am inteles ca nimic nu-mi prea vine daca nu imi creez singura, macar premisele ca sa vina. Vanez niste mici averi ca sa fiu libera sa implinesc ce mi s-a spus sa caut: iubirea.
Ma intreb daca in fond oamenii nu vaneaza banii ca sa dobandeasca iubirea, asadar ca sa fie liberi.



miercuri, 24 august 2011

Frica este miezul dragostei

Ieri am descoperit aceasta simpla fraza, aiurea prin bloguri. Recunosc cu vinovatie ca nu mai stiu cui apartine...
Insa m-a socat .
Asa este, da, cel putin mie asa mi se intampla. Cand incep sa ma indragostesc, mi-e o frica de mor de acea persoana. Nu mai dorm noptile, nu mai sunt capabila de nimic altceva, de niciun gand, de nicio reala preocupare exterioara sau interioara. Fiinta imi e subjugata de "el", devine stapan pe mine inainte poate sa aiba habar. De aceea imi vine sa fug, sa ma ascund, un impuls mai puternic decat mine ma face sa-l resping, sa fug  sa fug. E o copilarie cu siguranta, dar...Mi-e frica. De toate schimbarile pe care le-ar putea provoca in mine, in viata mea. Mi-e frica de casatorie , de copii. Pe urma realizez ca frica e doar o prostie, dar pana trec de acest prag tremura inima ca o frunza aurie nesigur atarnata pe creanga in bataia vantului.
Pe langa frica, mai e si rusinea. Cand incepi sa te indragostesti, iti e rusine sa il privesti in ochi. De multe ori mi s-a parut a fi un sentiment analog adorarii unei icoane in biserica. O atingi cu sfiala , nu privesti decat rar in ochii sfantului respectiv, te apropii cu sovaiala si cu buze timide abia atingi sticla rece. Cred ca inceputul indragostirii contine multa sfintenie, mai bine-zis mult din adoratia pentru divinitate...Ce poate fi mai firesc, mai frumos?
Julieta

Fragment din Romeo si Julieta



Romeo: De pîngăreşte mîna-mi sfînta-ţi mînă
Să ierţi acestor buze ale mele               .;,
Doi pelerini ce-s ruşinaţi stăpînă
Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele.
 Julieta:  Nu, pelerine, mîna-ţi vină n-are,
Căci pelerinii mîinile de sfinţi
Le-ating şi ei, în loc de sărutare
Se-nchină şi-şi strîng mîinile fierbinţi.
 Romeo: Dar sfinţi şi pelerini n-au gură oare?
Julieta:   Da, pentru rugăciune, pelerine!
 Romeo: Ca să nu-mi schimbi credinţa-n disperare,-
Dă voie gurii focul să-şi aline.
 Julieta:   Stau nemişcaţi de-a pururi sfinţii, chiar
Atunci cînd rugăciunea o-mplinesc.
Romeo: O, sfîntă mea, stai liniştită dar,                  '
Să-mi curăţ vina, să mă-npărtăşesc
Şi-al gurii tale har la gura-mi vină! : '   [O sărută.]                       

duminică, 21 august 2011

Gabriel Liiceanu- Declaraţie de iubire



Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edi­ficiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consis­tenţa acestui edificiu, de mîna aceea de oameni — ei nu pot fi mulţi — pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne aju­tă să trecem prin viaţă. Fiecare om „face faţă" la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (in­diferent că ele sînt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celor­lalţi — covîrşitoare uneori! —, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oa­meni pe care îi iubim pînă la capăt.
Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai sub­til, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă.
Oamenii au căutat dintotdeauna să obţină o certitudine abso­lută în ordinea minţii, o propoziţie care să nu poată fi niciodată infirmată, o formă de adevăr absolut; de pildă, „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°". Ei bine, nevoia unei certitudini afective este şi mai crîncenă în noi. Există oare bucurie mai mare decît să găseşti corespondentul afectiv al propozi­ţiei de mai sus? Să ştii că există o constelaţie umană la care poţi oricînd să faci recurs?



o funcţie sau o conştiinţă nu pot fi iu­bite, oricît de formidabile ar fi ele. Felul acesta al cuiva de a se insinua în tine printr-o parte a lui — chipul, vocea, felul de a gîndi — nu face decît să-ţi deschidă fiinţa către momentul unor întîlniri viitoare, cînd ajungi să-1 cunoşti pe celălalt „în carne şi oase", abia atunci urrnînd ca relaţia ta cu el să se aşeze în adevă­rul ei.
Dar de cîte lucruri imponderabile, de cîte detalii, aparent nesemnificative, atîrnă reuşita unei întîlniri! De cele mai multe ori întîlnirea cu omul întreg fie se soldează cu o dezamăgire şi atunci ne închidem în faţa lui, fie acceptarea şi respingerea coexistă şi atunci nu facem decît să ne întredeschidem către el. Majo­ritatea relaţiilor noastre sînt relaţii de întredeschi-dere. 



înclin să cred că deschiderea înseamnă în primul rînd acea tonalitate afectivă care se naşte din desă-vîrşita concordanţă în evaluarea binelui şi răului şi, de aici, un anumit mod spontan de a coincide în rezolvarea situaţiilor importante ale vieţii. Deschi­derea se produce atunci cînd le serieux de la vie este trăit de doi oameni în acelaşi fel, cînd ştii de la bun început unde îl vei găsi — sau, dimpotrivă, unde nu-1 vei putea niciodată găsi — pe celălalt.
Să spunem însă că aceasta este doar temelia des­chiderii şi că deschiderea aceasta care înseamnă „a iubi" nu se desfăşoară doar pe registrul grav al vieţii. Nu se trăieşte fiecare clipă în gravitate şi de aceea o prietenie presupune deopotrivă un anumit cod al bucuriei extras din prelucrarea comică a lumii. Nu e uşor să obţii un asemenea cod. El presupune, iarăşi, o ajustare a punctelor de vedere asupra cîtorva lu­cruri esenţiale, căreia de astă dată trebuie să i se adauge şi o coincidenţă a gustului.

Gabriel Liiceanu- "Provocarea lui Noica"


Noica a apărut în viaţa publică din România ca o provocare. De la bun început, din anii '30, şi-a sfidat contemporanii, acuzîndu-i de analfabetism în pro­blema gospodăririi vieţii interioare. Avem în noi un principiu al ordinii şi ordonării — spiritul —, dar nu ştim sau nu vrem să-1 folosim. Omenirea ar putea fi reformată dacă schimbarea ar începe de la elemen­tul edificiului, de la calitatea cărămizii, aşadar de la edificarea individului. Sîntem încă sub-oameni, deşi, dacă am deprinde „dialectica infinită a spiritului"care ne locuieşte, am putea fi semizei. Cert este că viaţa nu poate fi trăită la întîmplare: bogăţia ei destrămătoare trebuie simplificată cu ajutorul unei idei. Ideea ordonatoare e arma de atac şi de apărare a spi­ritului ridicată în faţa vieţii care are tendinţa să ne îngroape în excesele ei.
Ştim cu toţii cum au evoluat aceste idei şi la ce au dus ele în anii '60-'70. într-o epocă de restrişte a istoriei, ele au dobîndit o dimensiune pragmatică şi au putut fi aplicate asemeni regulilor într-o confrerie. Au devenit, la propriu, salvatoare. 


Există o voluptate a culturii care, descoperi­tă, te face să te împlineşti ca om. Noica a avut prilejul să deschidă o şcoală de voluptate culturală şi să devină maestru în predarea ei. Deviza acestei şcoli a fost fără doar şi poate următoarea: „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii este cu pu­tinţă." Şi pentru că suprimarea infernului nu de­pindea de noi, în vreme ce obţinerea paradisului era o chestiune de antrenament şi voinţă personală, cen­trul vieţii — şi fericirea o dată cu el — se muta în spirit şi în cultivarea lui.

toţi tinerii sînt frumoşi — pentru că au în ei comoara posibilului

Cioran


„Conştiinţa e mai mult decît aşchia, ea este -pumnalul din carne..."

vineri, 19 august 2011

De ce am fost trimisa

In clipa asta, mi se pare ca stiu raspunsul: ah da, in clipa asta cred ca am fost trimisa aici  nu numai pentru a ma bucura de toate frumusetile si bunatatile din acest univers inchis...Ci am fost poate nascuta pentru a-mi descoperi si exprima fiinta la nivelul cel mai ascuns si mai luminos totodata .
Am fost trimisa aici pentru a gasi ceea ce a fost pus in mine:
Acel tip de pulbere de stea
Acel tip de rezonanta a Universului
Acel tip anume, specific si pe care nu-l mai are nicio alta stea decat aceasta indesata in adancul fiintei mele, in rarunchii mei de sange de carne si de aer, incat uneori mi se pare ca nu mai incape si se zbate sa iasa.Nebuna stea, ceva-ul meu si numai al meu care simte ca trebuie sa fie, caci altfel nu poate fi.
Da, simt ca am fost trimisa (si) pentru un ceva caruia mi-e greu sa-i dau nume...si care parca devine totusi mai tangibil, mai putin imposibil cand incerc aici sa-l definesc.
 Ma privesc des in oglinda, adanc pe chipul , in ochii mei incercand sa ma cunosc, sperand ca in verdele clar , pe albul pielii intinse voi gasi unele semne despre apa sufletului meu si despre tulburarile sale. Dar nu intrezaresc nimic- chipul meu e al unei tinere curate si atat, respira o incredibila normalitate. Parca nu as fi trait decat 16 ani- varsta la care abia mijeste o Julieta, o Lorelei...Ah suflete amar , lumina mea de luna, unde-mi esti, in ce carte de povesti te-ai ascuns, cu ce maini cu ce degete sa te apuc sa te pipai cu gingasie si cu teama, in ce vas sa te pun in asa fel incat sa nu te ofilesti si sa ma bucuri, sa nu ma  lasi, sa nu te duci, sa imi infloresti fiinta, casa, viata, posibilitatile, anii, bucuriile, tristetile, dezamagirile?Suflete, am nevoie sa te las liber, am nevoie tare, mai tare ca aerul de aici care se cheama aer insa nu e decat cu numele.
Ce au facut amintirile din inconstientul si din imaginarul meu, ce- cartile? Ce floare a imbobocit in mine, si eu habar nu am avut?Ce pasare, ce copac intins spre stele, ce stea?
Cum sa-i dau drumul?
In care cer?
Uneori mi se pare ca hartia, ecranul sunt indeajuns de albe, de curate ca sa dau drumul copacului meu ...Alteori, parca nici hartia nici ecranul nu sunt de ajuns, mi-ar trebui parca mai degraba  sufletul altcuiva, asa ca din povesti :curat, limpede , lucios , fosnitor si placut mirositor,  ca suprafata unui lac cu lebede din vis. Si muzica, si muzica e uneori o suprafata pe care pot sa mi te eliberez, copac plin de milioane de stele fosninde ca greierii in noptile alea atat de pline de ceva atat de misterios pe nume vara.

Draga biata unica stea   din inima  fosnitoare, stai cuminte stai linistita, va veni si vremea ta, poate este deja sau poate nu va fi niciodata.


S

Gand

Actul de a scrie
e ca atunci cand partea  invizibila a fiintei
se apleaca in afara de sine
si inmuindu-se in cerneala, isi lasa pe hartie
amprenta colorata, plina de umbre, deformata, chinuita, uneori plansa , de atatea ori numai pe jumatate sau pe sfert spusa
amprenta aceea imbibata in cerneala ca in  lumina de luna
 Astfel dupa parerea mea se nasc cuvintele
uneori atat de miraculoase, calde  , ascunse intre pagini mucegaite  uitate( caci traim in secolul vitezei si al nimicurilor de tot felul) incat da, par a fi picuri tainici de lumina de luna, timid strecurati intre file, aproape cerand iertare pentru (cu)tremuratorul drept de a fi  in "lumea fioroasa de sub ceresc".

Cuvintele  sunt zbaterile sufletului (uneori atunci cand ar vrea sa -si sparga carcasa infama de carne si sa se intoarca in cerul de unde s-a desprins aici pe planeta de gheata absoluta):albe, curate, cer eternitate fiindca tesute dintr-o materie eterna, intangibila, inexplicabila si uneori mult mai dureroasa in frumusetea ei.
Si din aceasta nevoie inexplicabila de a-si revendica dreptul la suflet, de a trai prin si in-sufletul sau, omul a inventat Scrisul.
Iertare daca nu am spus aici fireste, nimic nou.

Uneori ma intreb, imi imaginez, visez: cum ar arata viata, daca ar fi facuta exclusiv din cuvinte?Daca fiecare zi ar fi pagina unei carti, spre exemplu avand numele "Lorelei"?

O alta Julieta


joi, 18 august 2011

ucenicie in..geometrie antica

stii, eu cred ca iubire este atunci cand jumatatea goala, sangeranda, posaca, fara speranta si fara viitor a fiintei mele intalneste jumatatea goala, sangeranda, posaca , fara speranta si fara viitor a fiintei tale

atunci se intampla ceva de ordinul magiei incredibile si necercetate stiintific a fortelor cosmice, si jumatate goala peste jumatate goala rezulta o sfera  grea nemuritoare incarcata de sensuri si de lumina densa de luna

desi nu, nu e asta de fapt, de fapt altceva voiam sa zic, dar mai e pana sa dezgrop toate papirusurile sa-ti dezvalui totul ah, multe multe mai sunt

Sangereaza amurgul ca o inima

Mi-e asa de dor de tine, se rupe in fiecare zi ceva aici inauntru.
Numai o anumita melodie poate exprima inima mea de copil ramas copil.
Si totusi nnu e nimic, nimic...vantul si luna se oglindesc in continuare perfect geometric peste marea ca un lac de aur si argint.
Maine voi reveni, prieten parasit. As vrea sa-mi aplec aici sufletul, sa scrijelesc, sa se incrusteze adanc cuvintele, pana la tipat. Pescarusi innebuniti de frumusetea lumii se rotesc in amurg, despre care nu li se ingaduie sa urle .
Ah iubitule, dragule, sufletule, in-mine si asupra de mine, in ce colt de lume, printre care cuvinte pitit, printre care stele...?

Bine-a zis poetul, suflete suflete, planeta indepartata , pe care mi-ar fi placut sa traiesc, sa visez si sa mor, de o infinitate de ori ,pana la ultima picatura, celula atom de sange din ceresc

Da stiu- ti-am zis de nenumarate ori si as vrea sa-ti tot zic pana te plictisesc te exasperez si o sa vrei sa te smulgi de mine, dar ce sa fac asta mi-s eu, dorul din mine sunt toata un dor, cum ii e dor amurgului de soare de-si intinde vaietele sangerii peste tot cerul ca o inima umflata pana la refuz si sparta de atata singuratate

duminică, 7 august 2011

Oriana Fallaci- "Lettera a un bambino mai nato"- Scrisoare catre un copil nenascut

"Firul ce separa inteligenta de prostie este unul atat de subtil, iti vei da seama.Cand se rupe, cele doua se amesteca precum dragostea si ura, viata si moartea, fie ca esti femeie sau barbat."

"In fond, curajul inseamna optimism. Eu nu eram optimista fiindca nu eram curajoasa".

"Durerea este sarea vietii si fara ea am fi inumani"

"Durerea nu este sarea vietii. Sarea vietii e fericirea, si fericirea exista: consista in a o cauta."

"La ce foloseste sa zbori ca un pescarus in azur daca nu se nasc alti pescarusi care vor naste altii si altii pentru a zbura in azurul cerului?"

sâmbătă, 6 august 2011

Scrisoare catre Doamna C

  M-am gandit de multa vreme sa va scriu...Gandul ramane inca suspendat intre timiditate , teama ca nu voi putea exprima suficient tot ce este in inima mea, si constiinta faptului ca probabil nu veti citi aceste randuri niciodata. Ca nu voi putea spune asa cum trebuie, dupa toti acesti ani de cand nu ne-am mai vazut, cat de mult inca va iubesc. Ar trebui mai intai sa ma gandesc mult, sa-mi strang puterile sufletului...sa las amintirile sa curga, sa se reverse ca un rau intr-o delta, dupa atata vreme...Cat a trecut?Aproximativ zece ani...

  M-am surprins azi-noapte ca v-am visat. Din nou. M-am trezit brusc si cand am realizat cum este viata mea prezenta, am inchis ochii strans dureros, vrand aproape cu disperare sa fiu din nou in vremea lipsita de griji a liceului.

  Trebuie sa recunosc ca de foarte multa vreme mi-am dorit sa va trimit o scrisoare. Un e-mail. Nu am gasit insa nicaieri nicio adresa. Ramaneti asa cum v-am perceput mereu: inaccesibila, in lumea dumneavoastra de o noblete spirituala fara margini. Ma simteam mereu la orele dvs ca un calator in ploaie, in fata  portii unui castel cu turle inalte si atat de pline de lumina, incat imi piere curajul sa bat...

Ati fost profesoara mea de limba romana, da....

Nu va voi uita niciodata: micuta de statura si firava, cu niste ochi care au strans in ei tot cerul, toata marea, spre a ni le darui. Parca aproape prea firava in trup, pentru uriasa bogatie interioara pe care o adapostiti, constient sau nu.
Nici macar o fotografie nu am, as pune-o aici sa fiu sigura ca-mi amintesc...

 Astazi e asa de greu fara prezenta dumneavoastra ca o mama ocrotitoare, plina de inspiratie.
 Astazi cand am de infruntat furtuni grele si nesiguranta unui adapost, ma intreb  ce v-as spune oare, daca ne-am intalni fata in fata. As reusi sa exprim ceva din sufletul meu, ori as ramane ca  altadata, muta de admiratie ca in fata unei zeite?

 Sunt atat de obosita, in fiecare zi. Ma consum atat de mult pentru  lucrurile marunte si nu acord prioritate dragostei de oameni, acelor fapte si clipe ce raman. Nu acord prioritate la timpul potrivit. Poate dintr-o timiditate sau teama absurda,...sau poate din orgoliu, sau poate e altceva. Ori  pur si simplu nu-mi pasa indeajuns si nu sunt indeajuns de recunoscatoare.Iar apoi raman cu vina, cu remuscarea pe suflet. Trebuie sa invat ca lucrurile se exprima la momentul potrivit, nu mai tarziu, nu peste 10 ani, cand persoanele in cauza nu vor mai citi.

  Ce-as putea sa va spun azi...ca imi lipsiti? Ca mi-as fi dorit sa fim prietene? Ca atunci acasa la dvs cand am stat la povesti, cand v-ati deschis sufletul- am ramas atat de fascinata de personalitatea, de lumea dvs. interioara, incat m-am speriat asemeni furnicii care a intalnit in drum un Om, si am fugit? Stiu ca apoi ati cautat afectiunea mea, ca aveati nevoie de ea dar  m-am ascuns sub masca unui chip indiferent, neindurator, nu stiu nici eu bine de ce. Poate fiindca am simtit:lutul nu se poate amesteca cu lumina. Ce-as fi putut fi, decat un mut, umil, redus la tacere admirator la atata frumusete? Stiu ca mi-ati spus atunci , cu regret in glas si in ochi: varsta adolescentei este aceea in care ne judecam dascalii prea aspru, da. Din masca mea rece ati inteles ca va criticam- nu s-a vazut  timiditatea  si sufletul marit din dosul ei. Pe atunci nu cunosteam legea tolerantei, nu mi se predase lectia iubirii neconditionate. Eram da, un critic mult prea aspru pentru anii mei  cruzi, sau credeam ca asa trebuie sa fiu, si nu stiam nu aflasem ca trebuie sa invat sa nasc si sa-mi arat sentimentele de iubire si de apreciere fata de cei din jur. Ca oamenii au nevoie de apreciere si de afectiune, ca de critica si cruzime si raceala e prea plina lumea...Daca as fi reactionat altfel, astazi probabil aceste cuvinte nu ar fi ramas in neant ci ar fi stralucit sub ochii dvs si -maiestuos- pe un perete de liceu de provincie, spre cinstea si onoarea cuiva care inainte de a fi dascal a fost Om si a incercat sa ne arate si noua ca indaratul profesiei pe care o avem trebuie sa incercam mai intai de toate sa fim oameni sau Oameni, dupa putinta.

 Imi e dor astazi de diminetile ploioase cand ne citeati poezii de Bacovia sau cate o povestire din Sadoveanu. Si pe care le detestam atunci ca fiind prea plictisitoare. Insa erau magice. Stiati sa realizati in jurul dvs o magie speciala sub vraja careia ramaneam cu totii fara cuvinte, cu inimile prinse tesute intre ele ca intr-o subtila  si nevazuta panza de paianjen. Tin minte apoi cum va irita mutenia noastra, cand trebuia sa aducem comentarii (inutile de altfel, dupa ceva citit de dvs). Nu stiati si nu stiam nici noi bine,  simteam inconstient ca in fata adancii magii ce se desprindea din fiinta dvs trebuia sa ramanem tacuti ca la o rugaciune in biserica.
Sau cand realizam activitati extrascolare. Cand , prin intermediul discutiilor avute , am invatat pentru prima oara sa ma uit cu adevarat inauntrul meu ...Datorita orelor de literatura, s-a deschis in mine acel ochi urias care m-a facut sa simt ca exista in fiinta noastra si in lume alte lucruri decat bani si materialism si tot ceea ce este normal si viata de fiecare zi care totusi nu ne satisface aproape niciodata. Acel ochi urias pe care daca l-as fi urmat, m-as fi desprins de lume si de toate ale ei , in cautarea unui drum ascuns care sunt sigura ca li se arata foarte putinor oameni. Acel ochi urias care aproape ca m-a facut sa vreau sa renunt la toate cele ale lumii acesteia... sa vreau atat de mult sa caut drumul meu ascuns .

  Tin minte cat m-a marcat faptul ca visul dvs. fusese acela de a fi actrita. Intotdeauna mi-ati parut prea mare (spiritual vorbind) pentru lumea aceea uniforma si patrata a bancilor de scoala. Nu ati avut curaj, tocmai fiindca intuiati ca acel ceva dinauntrul dvs era prea mare. Mereu ne temem de aceste uriase furtuni ingropate adanc in noi, ale caror rafale izbucnesc uneori la suprafata. Ne e teama ca ne-ar destabiliza si ne-ar putea duce undeva pe un tarm rece si necunoscut unde nu am mai regasi drumul inapoi spre un pamant sigur. Am auzit ca Amy Winehouse a ajuns dependenta de droguri fiindca nu a putut face fata imensitatii talentului sau.
 Imi parea atat de rau, zi de zi ora de ora asistam neputincioasa la o drama si la o lupta interioara caci trebuia in fiecare clipa sa va invingeti pornirile: erati ca o pasare rara, cu aripi prea lungi si prea inalte pentru colivia in care trebuia sa traiasca, si care s-ar putea numi: viata, scoala, casnicie. Pareati  facuta pentru zbor, pentru libertate.Aproape ca as fi putut vedea fereastra deschizandu-se ca prin farmec si pe dvs luandu-va zborul spre cer, spre azurul din care faceati parte , prea curat pentru lumea noastra monotona de pamant.

 Nu cred ca a fost intamplatoare intalnirea mea cu dvs dintre toate profesoarele de limba si literatura romana pe care le-as fi putut avea . Nu stiu de ce, intotdeauna m-am gandit astfel. Trebuia sa apara cineva care sa ma trezeasca.Sa-mi arate ca exista si altceva.
 Poate si eu ca si dvs. mi-am ratat zborul , am ajuns sa imi duc existenta in colivia propriei  vieti. Poate si eu am o pereche de aripi invizibile carora nu stiu sa le dau spatiu, sa rup zabrelele, sa-mi inalt aripile si sa le zbor. In schimb,  lustruiesc gratiile prizonieratului meu care oricat de greu de indurat este uneori  pare mai sigur , mai caldut decat un dureros zbor in necunoscut. M-am departat mult de mine insami, de teama sa nu redescopar ochiul acela urias deschis spre un cer adanc, interior, incredibil de curat si de albastru, ce nu are nimic de-a face cu lumea ci cu altceva, altceva atat de nedescris si de necuprins. Da se prea poate: lasitate.Teama de a ma ineca in fantana fara fund din fiinta mea.
  Uneori asa cred.

  Daca ne-am intalni si m-ati intreba cine sunt astazi, daca mi-am infaptuit visul si am ajuns actrita sau profesoara sau cineva respectabil, poate m-as incurca in cuvinte ca si atunci. As sopti cu umilinta: sunt mai putin, mult mai putin decat atunci...ori sunt aceeasi.Si mai mult decat atunci, sunt copil. Nu stiu daca am un destin de indeplinit...daca da, am fugit departe de povara sa insa ma cauta cu neincetare si intr-un sfarsit ma va judeca.. Mereu am crezut ca timpul este masura caracterelor cu adevarat tari . Nu trebuie sa judeci un om decat dupa moarte, dupa ce s-a incheiat si ultima secunda de viata in care ar mai fi putut realiza ceva frumos inaltator...Da, astazi sunt , cu voia mea, mai putin decat atunci. Mult mai putin.Fiindca am pierdut visele acelea marete, curajul si increderea ca fara doar si poate le voi realiza . Am invatat ce este banul si m-am lasat atrasa in mirajul sau mai mult sau mai putin inselator. Am invatat de la altii sa pun bogatia si stomacul inaintea drumului meu ascuns...Fiindca recunosc: am vrut sa invat despre lumea aceasta, fiindca de undeva mi s-a soptit ca trebuie sa invat sa iubesc lumea asta asa cum este ea...De aceea am incercat sa ma amestec printre oameni sa-i inteleg, sa le fiu sora, sa nu mai judec, sa nu mai lovesc, sa ma las lovita fara sa ripostez..si multe altele. Am incercat sa inteleg oamenii in loc sa ma inteleg pe mine.

 Astazi cand simt ca nu mai am loc nicaieri pe pamant si viata ma sufoca prin ciudatenia ei de nedescris pentru care nu ma simt pregatita, mi-ar fi atat de folos prezenta dvs. Ma intreb daca ati ramas la fel sau daca v-ati  schimbat. Ma intreb daca ochii dvs. scanteietori de vise in care se aduna parca toata frumusetea si intelepciunea lumii   si-au mai pierdut din tristete, din privirea  absenta prin obiecte si prin oameni.
  Stiu, nu o sa ajung niciodata la dvs, e doar un vis. Nu o sa va pot marturisi nimic din toate astea...Vor ramane niste biete vorbe fara folos  care nu vor incalzi pe nimeni intr-un straniu spatiu virtual. Unde cine stie daca cuvintele sunt tot cuvinte, nemaifiind scrijelite in truda mainii. Cuvintele azvarlite din zborul usor al tastelor- sunt oare la fel cu celelalte, cu truda izvorate din mainile atator scriitori din vechime?Timpul va sti sa spuna...

 Am invatat cu mirare, de cand eram tare mica, unul din ceea ce consider lucrurile fundamentale: cuvantul scris ramane. Si poate ca nu am fost niciodata buna la nimic altceva decat sa adulmec, sa incerc sa inteleg, sa iubesc cuvantul scris. Ceea ce nu piere.
  Iata de ce cuvantul scris mi-a parut si azi, aproape fara sa vreau, forma cea mai fireasca spre a exprima tot ceea ce v-am ramas demult datoare , draga minunata nedescrisa si adevarata Doamna Ciobanuc. Poate cuvantul scris este cel mai potrivit spre a marturisi in eternitate ceea ce nu am avut curajul sa va spun niciodata: v-am iubit foarte foarte mult, va mai iubesc si astazi si va voi iubi mereu si undeva ascuns in suflet am speranta , nadejdea ca ne vom reintalni. Undeva pe un fir subtire de Bacovia, in rai, acolo unde toate minunile sunt posibile si unde veti fi in sfarsit actrita, artista, inger pentru sufletul meu.




marți, 2 august 2011

Leapsa din partea Ryannei:)

Asadar...10 activitati preferate...
 Aproape ar trebui sa dau copy-paste la ceea ce ai scris pe blogul tau, draga Ry, o sa incerc sa le enumar la randul meu desi nu o voi putea face la fel de frumos ca tine:)

1. Sa ascult muzica si chiar sa cant;  sufletul meu e parca facut din muzica asa cum e trupul facut din apa; visul meu secret ar fi acela de a canta, sau in orice caz de a lucra in domeniul muzicii...
2. Sa ies cu prietenii- ador sa petrec timp cat mai mult cu oamenii dragi, sa sporovaim , sa radem , sa ne impartasim sufletele, tristetile bucuriile...
3. Sa scriu...sa incerc sa exprim cumva tot acest plin din adanc din  mine. Ceea ce nu e deloc usor...

4. Sa iubesc....si mai ales sa fiu iubita.



5. Sa citesc.


6. Sa vorbesc cu Dumnezeu- este simplu si miraculos, ati incercat?


7. Sa ajut pe cineva in orice fel- ma face sa ma simt atat de bine!



8. Sa ies la teatru , concerte, cinema, spectacole de orice fel. Viata mondena si boema mi se potriveste ca o manusa!


8. Sa calatoresc- evadand din aceeasi viata, imaginandu-mi  ce fel de om as fi fost daca as fi trait pe meleagurile respective...

9. Sa "colectionez" fotografii de pe net, asemeni celor pe care le vedeti pe acest site.

10. Sa tin un blog...si sa visez ca voi ajunge scriitoare:) 

M-as simti nesincera daca nu l-as adauga si pe nr 11, :  sa mananc dulciuri!!!(iata de ce cu siguranta m-as imprieteni cu Ryanna- ea le-ar pregati si eu le-as devora!!)

Va pup mult!!

PS: Plasez leapsa Invizibilului Ciocolatier:)



Fata cu flori

In asteptarea a ceva.
Nu faima. Nu neaparat bani.

Sufletul tanjeste mereu dupa ceva, inca de mic copil- ceva ce nu se regaseste nicaieri in jur. Nici in lumina soarelui nici in frumusetea naturii, a cerului, a copacilor si aproape nici macar in "miscatoarea marilor singuratate", asa cum parca spunea , demult intr-o alta viata, poetul.

 Sufletul sufera, aici.  De fapt, viata nu e viata e  tentativa de zbatere. Intr-o planeta- inchisoare. Intr-o planeta unde se traieste ca o masina printre masini. Sufletul vrea alta dimensiune. Sufletul vrea experiente cu adevarat umane.Sufletul vrea libertate si zambet adevarat si aventura plina de bucurie adevarata.
  Nu te incalzeste cu adevarat soarele pe chip, pe brate.  Am propriul soare inauntru. Dar ce pacat- nimeni nu are nevoie de caldura mea. Am soare mult de dat, insa nu am cui. Ce e mai paradoxal- simt ca toti oamenii au nevoie de acest tip de caldura, insa cand vrei sa le-o dai- nu o primesc, nu stiu sa o faca . Nu stim sa oferim, nu stim sa primim.
  Cel putin aici, pe planeta asta rece cu o mare atat de inutil de frumoasa.
  Spun si eu ca Paula Seling: Le monde est stone. Iar eu- fata cu flori din coltul strazii.




luni, 1 august 2011

Super - niciodata n-am vazut asa ceva

 http://www.youtube.com/watch_popup?v=GsTqmEeBKhw&vq=medium#t=41   

Şapte prostii zilnice


 
Sunt cel puţin şapte lucruri pe care le considerăm fireşti şi sănătoase în viaţa noastră şi care de fapt ne fac mai mult rău decât bine. Unul dintre ele este clătitul gurii cu apă după spălatul pe dinţi.
Medicii spun ca unele persoana nici macar nu au nevoie sa se spele zilnic 
De fapt, chiar îţi ruinează în timp sănătatea, scrie dailymail.co.uk, care a dus la doctor şapte dintre obiceiurile noastre cele mai sănătoase şi iată ce diagnostic a primit pentru ele:



1. Duşul zilnic. Poate face foarte mult rău, mai ales dacă e făcut cu apă fierbinte şi săpunuri tari. Cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu au nevoie de un duş zilnic, iar pielea poate fi distrusă de atâta ferventă spălare: fie se va usca şi va crăpa de uscăciune, căci duşul o lasă fără grăsimile ei prtectoare, fie o poate conduce la infecţii cutanate, cauzate de lipsa aceloraşi grăsimi protectoare. Sfat: dacă tot faci duş zilnic, măcar fă-l cu apă ceva mai rece.

2. Opt ore legate de somn. Mitul spune că face bine şi la frumuseţe, şi la sănătatea nervoasă. Da, dar asta nu înseamnă că dacă nu dormi opt ore legate faci ceva rău. Pe lângă faptul că oamenii peşterilor ar fi fost mâncaţi de vii noaptea dacă ar fi dormit tun opt ore, obiceiurile străbunilor noştri nu tocmai îndepăratţi arată că cele opt ore pot fi adunate din noapte şi zi cu rezultate la fel de bune. Ei dormeau două ore înspre seară, apoi luau cina, mai stăteau cu familia şi prietenii, mergeau la culcare la miezul nopţii, dormeau trei-patru ore neîntrerupt, apoi se trezeau să-şi facă rugăciunile şi să reaprindă focul în casă, după care mai dormeau două ore până se crăpa de ziuă. Cu totul, adunate, vreo şapte ore de somn. În plus, chiar şi un pui de somn de numai un sfert de oră furat poate fi la fel de eficient ca o oră de somn din timpul nopţii. Totul este să ne ascultăm corpurile, ele ne vor spune când şi de cât somn avem nevoie.

3. Clătitul gurii după spălatul pe dinţi. E unul dintre cele mai mai mari păcate, întrucât apa ia stratul de fluor protector pe care pasta îl pune pe dinţi, care altfel ar adaugă ore întregi de protecţie. Ideal este să nu te clăteşti după ce te-ai spălat pe dinţi şi să nu mănânci şi bei nimic măcar o jumătate de oră. Mai greu la început, uşor o dată ce-ţi intră în obicei. Apoi, nici spălatul pe dinţi imediat după ce ai mâncat nu e sănătos, întrucât acizii din mâncare slăbesc emailul dinţilor, pe care şi periuţa, prin frecare, îl mai slăbeşte puţin. Cel mai bine e să te speli pe dinţi înainte de a mânca şi să te împrospătezi cu o apă de gură după ce ai mâncat.

4. Statul pe WC. E nesănătos pentru sistemul digestiv, specialiştii spunând că poziţia firească şi cea mai eficientă este ghemuit, de aceea celor cu probleme gen constipaţie şi nu numai li se recomadă să stea pe WC, da, dar cu ceva sub picioare, care să li le înalţe şi astfel să-i aducă în poziţia ghemuit.

5. Curăţenia în casă. Studiile arată că cei care se ocupă de casă fac tensiune şi asta nu din cauza curăţeniei propriu zise, ci din cauza stresului adăugat acesteia. Grija că lucrurile trebuie puse în timp util în ordine tot timpul produce mult stres, concretizat în timp în tensiune înaltă, spre deosebire de partenerii care nu au grijă de casă şi a căror tensiune se păstrează normală.

6. Respiratul. Toată lumea are impresia că ştie cum să respire şi cum altfel se face acest lucru decât aşa cum îl fac toţi adulţii. Căci aici stă diferenţa. Adulţii respiră din piept, o respiraţie superficială, care nu acoperă necesarul de oxigen organismului, spre deosebire de bebeluşi sau yoghini care respiră profund, până în abdomen, împingându-l de fiecare dată cu aerul tras în piept.

7. Relaxarea după cină. Dacă stai linştit pe canapea sau chiar tragi un pui de somn, organismul are tendinţa să
transforme substanţele hrănitoare primite din mâncare în grăsime. De aceea, cea mai mare masă a zilei ar trebui să fie micul dejun sau, în cazul în care e cina, ar trebui compensată cu o plimbare de măcar 20 de minute.