Gabriel Liiceanu- "Provocarea lui Noica"

Noica a apărut în viaţa publică din România ca o provocare. De la bun început, din anii '30, şi-a sfidat contemporanii, acuzîndu-i de analfabetism în pro­blema gospodăririi vieţii interioare. Avem în noi un principiu al ordinii şi ordonării — spiritul —, dar nu ştim sau nu vrem să-1 folosim. Omenirea ar putea fi reformată dacă schimbarea ar începe de la elemen­tul edificiului, de la calitatea cărămizii, aşadar de la edificarea individului. Sîntem încă sub-oameni, deşi, dacă am deprinde „dialectica infinită a spiritului"care ne locuieşte, am putea fi semizei. Cert este că viaţa nu poate fi trăită la întîmplare: bogăţia ei destrămătoare trebuie simplificată cu ajutorul unei idei. Ideea ordonatoare e arma de atac şi de apărare a spi­ritului ridicată în faţa vieţii care are tendinţa să ne îngroape în excesele ei.

Ştim cu toţii cum au evoluat aceste idei şi la ce au dus ele în anii '60-'70. într-o epocă de restrişte a istoriei, ele au dobîndit o dimensiune pragmatică şi au putut fi aplicate asemeni regulilor într-o confrerie. Au devenit, la propriu, salvatoare. 

Există o voluptate a culturii care, descoperi­tă, te face să te împlineşti ca om. Noica a avut prilejul să deschidă o şcoală de voluptate culturală şi să devină maestru în predarea ei. Deviza acestei şcoli a fost fără doar şi poate următoarea: „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii este cu pu­tinţă." Şi pentru că suprimarea infernului nu de­pindea de noi, în vreme ce obţinerea paradisului era o chestiune de antrenament şi voinţă personală, cen­trul vieţii — şi fericirea o dată cu el — se muta în spirit şi în cultivarea lui.

toţi tinerii sînt frumoşi — pentru că au în ei comoara posibilului