duminică, 21 august 2011

Gabriel Liiceanu- Declaraţie de iubire



Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edi­ficiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consis­tenţa acestui edificiu, de mîna aceea de oameni — ei nu pot fi mulţi — pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne aju­tă să trecem prin viaţă. Fiecare om „face faţă" la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (in­diferent că ele sînt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celor­lalţi — covîrşitoare uneori! —, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oa­meni pe care îi iubim pînă la capăt.
Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai sub­til, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă.
Oamenii au căutat dintotdeauna să obţină o certitudine abso­lută în ordinea minţii, o propoziţie care să nu poată fi niciodată infirmată, o formă de adevăr absolut; de pildă, „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°". Ei bine, nevoia unei certitudini afective este şi mai crîncenă în noi. Există oare bucurie mai mare decît să găseşti corespondentul afectiv al propozi­ţiei de mai sus? Să ştii că există o constelaţie umană la care poţi oricînd să faci recurs?



o funcţie sau o conştiinţă nu pot fi iu­bite, oricît de formidabile ar fi ele. Felul acesta al cuiva de a se insinua în tine printr-o parte a lui — chipul, vocea, felul de a gîndi — nu face decît să-ţi deschidă fiinţa către momentul unor întîlniri viitoare, cînd ajungi să-1 cunoşti pe celălalt „în carne şi oase", abia atunci urrnînd ca relaţia ta cu el să se aşeze în adevă­rul ei.
Dar de cîte lucruri imponderabile, de cîte detalii, aparent nesemnificative, atîrnă reuşita unei întîlniri! De cele mai multe ori întîlnirea cu omul întreg fie se soldează cu o dezamăgire şi atunci ne închidem în faţa lui, fie acceptarea şi respingerea coexistă şi atunci nu facem decît să ne întredeschidem către el. Majo­ritatea relaţiilor noastre sînt relaţii de întredeschi-dere. 



înclin să cred că deschiderea înseamnă în primul rînd acea tonalitate afectivă care se naşte din desă-vîrşita concordanţă în evaluarea binelui şi răului şi, de aici, un anumit mod spontan de a coincide în rezolvarea situaţiilor importante ale vieţii. Deschi­derea se produce atunci cînd le serieux de la vie este trăit de doi oameni în acelaşi fel, cînd ştii de la bun început unde îl vei găsi — sau, dimpotrivă, unde nu-1 vei putea niciodată găsi — pe celălalt.
Să spunem însă că aceasta este doar temelia des­chiderii şi că deschiderea aceasta care înseamnă „a iubi" nu se desfăşoară doar pe registrul grav al vieţii. Nu se trăieşte fiecare clipă în gravitate şi de aceea o prietenie presupune deopotrivă un anumit cod al bucuriei extras din prelucrarea comică a lumii. Nu e uşor să obţii un asemenea cod. El presupune, iarăşi, o ajustare a punctelor de vedere asupra cîtorva lu­cruri esenţiale, căreia de astă dată trebuie să i se adauge şi o coincidenţă a gustului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu