Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mîna aceea de oameni — ei nu pot fi mulţi — pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om „face faţă" la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sînt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi — covîrşitoare uneori! —, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt.
Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă.Oamenii au căutat dintotdeauna să obţină o certitudine absolută în ordinea minţii, o propoziţie care să nu poată fi niciodată infirmată, o formă de adevăr absolut; de pildă, „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°". Ei bine, nevoia unei certitudini afective este şi mai crîncenă în noi. Există oare bucurie mai mare decît să găseşti corespondentul afectiv al propoziţiei de mai sus? Să ştii că există o constelaţie umană la care poţi oricînd să faci recurs?
o funcţie sau o conştiinţă nu pot fi iubite, oricît de formidabile ar fi ele. Felul acesta al cuiva de a se insinua în tine printr-o parte a lui — chipul, vocea, felul de a gîndi — nu face decît să-ţi deschidă fiinţa către momentul unor întîlniri viitoare, cînd ajungi să-1 cunoşti pe celălalt „în carne şi oase", abia atunci urrnînd ca relaţia ta cu el să se aşeze în adevărul ei.
Dar de cîte lucruri imponderabile, de cîte detalii, aparent nesemnificative, atîrnă reuşita unei întîlniri! De cele mai multe ori întîlnirea cu omul întreg fie se soldează cu o dezamăgire şi atunci ne închidem în faţa lui, fie acceptarea şi respingerea coexistă şi atunci nu facem decît să ne întredeschidem către el. Majoritatea relaţiilor noastre sînt relaţii de întredeschi-dere. înclin să cred că deschiderea înseamnă în primul rînd acea tonalitate afectivă care se naşte din desă-vîrşita concordanţă în evaluarea binelui şi răului şi, de aici, un anumit mod spontan de a coincide în rezolvarea situaţiilor importante ale vieţii. Deschiderea se produce atunci cînd le serieux de la vie este trăit de doi oameni în acelaşi fel, cînd ştii de la bun început unde îl vei găsi — sau, dimpotrivă, unde nu-1 vei putea niciodată găsi — pe celălalt.
Să spunem însă că aceasta este doar temelia deschiderii şi că deschiderea aceasta care înseamnă „a iubi" nu se desfăşoară doar pe registrul grav al vieţii. Nu se trăieşte fiecare clipă în gravitate şi de aceea o prietenie presupune deopotrivă un anumit cod al bucuriei extras din prelucrarea comică a lumii. Nu e uşor să obţii un asemenea cod. El presupune, iarăşi, o ajustare a punctelor de vedere asupra cîtorva lucruri esenţiale, căreia de astă dată trebuie să i se adauge şi o coincidenţă a gustului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu