Stiu ca nu sunt si poate nu voi fi niciodata o persoana cu adevarat inteligenta si valoroasa. Am adanc inradacinat acest complex- nu voi putea vreodata sa ofer ceva frumos, ceva nobil.
Nu e nicio tragedie in asta.
Dar
Undeva in mine este adanc inradacinata nevoia de a ma placea pe mine insami. Nevoia de a ma uita inauntru si de a vedea cald, lumina.Nevoia de a ma uita in urma si de a-mi spune: am facut the right thing. Adica am urmat impulsurile sufletului.
Nu am reusit mai niciodata, adica de la o anumita varsta totul a alunecat cumva pe alaturi, pe langa drum. Nu am gasit raspunsul. Voiam sa ma "fac" scriitoare, insa cumva parca nu e menirea mea. Nu ma regasesc pe de-a-ntregul. Voiam sa fiu actrita, dar parca nu am gasit resurse si motivatii suficiente. Voiam , vreau sa fac muzica...Insa mai presus de toate, mi s-a spus: cauta iubirea. Asta m-a paralizat intr-un fel, desi am incercat incerc sa ma supun. Am ajuns singura,intr-o mare multime de sunete si de oameni, cautand ceva: iubirea. Am renuntat la toate aspiratiile omenesti: de glorie si de implinire. Cautand, adesea in van, iubirea. Insa trebuie multa multa rabdare, ca sa o gasesti. Enorm de multa toleranta. Exista inca, iubirea, am mai gasit firimituri pe ici pe colo. Ce e mai ciudat e ca primesc exact ceea ce dau : trebuie sa dau foarte mult, trebuie sa dau totul ca sa primesc totul.
Stii ce e cel mai greu de invins, in fata ei? frica. Pe mine una ma paralizeaza. Incremenesc de frica in fata iubirii: frica de suferinta? De a-mi arata vulnerabilitatea? De a arata fetele diamantului meu cuiva care nu ar intelege? De imoralitate?Habar nu am exact. Daca as putea sti dinainte: cutare sau cutare imi va zambi la momentul X. Nu trebuie sa imi scot tepii protectiv, trebuie sa imi pregatesc un zambet. Nu trebuie sa-mi feresc arogant privirea, trebuie sa imi deschid inima. Ah, daca as fi prevenita dinainte despre momentul X...ce bine ar fi. Dar nu. Lectia vine cand mai putin te astepti, si esti inca mic si nepregatit. Si mereu te ia prin surprindere ca in prima zi, si mereu alegi raspunsul gresit.
Ma uit la oameni in jur si ma minunez. Toata lupta lor e pentru bani, toata goana este dupa bani. Nici nu fac nimic cu ei, ii pun "sub saltea" ori ii folosesc sa vaneze alti bani. Si asa le trece viata. Ii vezi uneori cum merg tristi cu capul in jos, abatuti ca si cum nu le intinde nimeni o cana de apa din afectiune sincera. Si totusi, acesti oameni sunt atat de firesti. In lupta lor, in ceea ce stiu ei, in patratelul lor de viata si de lucruri pe care stiu ca trebuie sa le faca, sunt cat de cat ok. Nu par a avea framantari interioare filozofice. Stiu care le e drumul, si-l accepta firesc.
Eu de ce meditez atat asupra drumului? De ce nu pot fi egoista si redusa in mod natural?De ce nu pot vana doar bani fara nicio remuscare, crezand ca asta e valoarea fundamentala? Fiindca nu ma face fericita si fiindca am descoperit si alte valori care ma fac?
Vanez fara convingere niste mici averi. Ca sa dobandesc, mai bine-zis sa-mi creez pe urma peste vreo doi ani niste mari bucurii. Cred ca am inteles ca nimic nu-mi prea vine daca nu imi creez singura, macar premisele ca sa vina. Vanez niste mici averi ca sa fiu libera sa implinesc ce mi s-a spus sa caut: iubirea.
Ma intreb daca in fond oamenii nu vaneaza banii ca sa dobandeasca iubirea, asadar ca sa fie liberi.
Nu e nicio tragedie in asta.
Dar
Undeva in mine este adanc inradacinata nevoia de a ma placea pe mine insami. Nevoia de a ma uita inauntru si de a vedea cald, lumina.Nevoia de a ma uita in urma si de a-mi spune: am facut the right thing. Adica am urmat impulsurile sufletului.
Nu am reusit mai niciodata, adica de la o anumita varsta totul a alunecat cumva pe alaturi, pe langa drum. Nu am gasit raspunsul. Voiam sa ma "fac" scriitoare, insa cumva parca nu e menirea mea. Nu ma regasesc pe de-a-ntregul. Voiam sa fiu actrita, dar parca nu am gasit resurse si motivatii suficiente. Voiam , vreau sa fac muzica...Insa mai presus de toate, mi s-a spus: cauta iubirea. Asta m-a paralizat intr-un fel, desi am incercat incerc sa ma supun. Am ajuns singura,intr-o mare multime de sunete si de oameni, cautand ceva: iubirea. Am renuntat la toate aspiratiile omenesti: de glorie si de implinire. Cautand, adesea in van, iubirea. Insa trebuie multa multa rabdare, ca sa o gasesti. Enorm de multa toleranta. Exista inca, iubirea, am mai gasit firimituri pe ici pe colo. Ce e mai ciudat e ca primesc exact ceea ce dau : trebuie sa dau foarte mult, trebuie sa dau totul ca sa primesc totul.
Stii ce e cel mai greu de invins, in fata ei? frica. Pe mine una ma paralizeaza. Incremenesc de frica in fata iubirii: frica de suferinta? De a-mi arata vulnerabilitatea? De a arata fetele diamantului meu cuiva care nu ar intelege? De imoralitate?Habar nu am exact. Daca as putea sti dinainte: cutare sau cutare imi va zambi la momentul X. Nu trebuie sa imi scot tepii protectiv, trebuie sa imi pregatesc un zambet. Nu trebuie sa-mi feresc arogant privirea, trebuie sa imi deschid inima. Ah, daca as fi prevenita dinainte despre momentul X...ce bine ar fi. Dar nu. Lectia vine cand mai putin te astepti, si esti inca mic si nepregatit. Si mereu te ia prin surprindere ca in prima zi, si mereu alegi raspunsul gresit.
Ma uit la oameni in jur si ma minunez. Toata lupta lor e pentru bani, toata goana este dupa bani. Nici nu fac nimic cu ei, ii pun "sub saltea" ori ii folosesc sa vaneze alti bani. Si asa le trece viata. Ii vezi uneori cum merg tristi cu capul in jos, abatuti ca si cum nu le intinde nimeni o cana de apa din afectiune sincera. Si totusi, acesti oameni sunt atat de firesti. In lupta lor, in ceea ce stiu ei, in patratelul lor de viata si de lucruri pe care stiu ca trebuie sa le faca, sunt cat de cat ok. Nu par a avea framantari interioare filozofice. Stiu care le e drumul, si-l accepta firesc.
Eu de ce meditez atat asupra drumului? De ce nu pot fi egoista si redusa in mod natural?De ce nu pot vana doar bani fara nicio remuscare, crezand ca asta e valoarea fundamentala? Fiindca nu ma face fericita si fiindca am descoperit si alte valori care ma fac?
Vanez fara convingere niste mici averi. Ca sa dobandesc, mai bine-zis sa-mi creez pe urma peste vreo doi ani niste mari bucurii. Cred ca am inteles ca nimic nu-mi prea vine daca nu imi creez singura, macar premisele ca sa vina. Vanez niste mici averi ca sa fiu libera sa implinesc ce mi s-a spus sa caut: iubirea.
Ma intreb daca in fond oamenii nu vaneaza banii ca sa dobandeasca iubirea, asadar ca sa fie liberi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu