Scrisoare catre Doamna C

  M-am gandit de multa vreme sa va scriu...Gandul ramane inca suspendat intre timiditate , teama ca nu voi putea exprima suficient tot ce este in inima mea, si constiinta faptului ca probabil nu veti citi aceste randuri niciodata. Ca nu voi putea spune asa cum trebuie, dupa toti acesti ani de cand nu ne-am mai vazut, cat de mult inca va iubesc. Ar trebui mai intai sa ma gandesc mult, sa-mi strang puterile sufletului...sa las amintirile sa curga, sa se reverse ca un rau intr-o delta, dupa atata vreme...Cat a trecut?Aproximativ zece ani...

  M-am surprins azi-noapte ca v-am visat. Din nou. M-am trezit brusc si cand am realizat cum este viata mea prezenta, am inchis ochii strans dureros, vrand aproape cu disperare sa fiu din nou in vremea lipsita de griji a liceului.

  Trebuie sa recunosc ca de foarte multa vreme mi-am dorit sa va trimit o scrisoare. Un e-mail. Nu am gasit insa nicaieri nicio adresa. Ramaneti asa cum v-am perceput mereu: inaccesibila, in lumea dumneavoastra de o noblete spirituala fara margini. Ma simteam mereu la orele dvs ca un calator in ploaie, in fata  portii unui castel cu turle inalte si atat de pline de lumina, incat imi piere curajul sa bat...

Ati fost profesoara mea de limba romana, da....

Nu va voi uita niciodata: micuta de statura si firava, cu niste ochi care au strans in ei tot cerul, toata marea, spre a ni le darui. Parca aproape prea firava in trup, pentru uriasa bogatie interioara pe care o adapostiti, constient sau nu.
Nici macar o fotografie nu am, as pune-o aici sa fiu sigura ca-mi amintesc...

 Astazi e asa de greu fara prezenta dumneavoastra ca o mama ocrotitoare, plina de inspiratie.
 Astazi cand am de infruntat furtuni grele si nesiguranta unui adapost, ma intreb  ce v-as spune oare, daca ne-am intalni fata in fata. As reusi sa exprim ceva din sufletul meu, ori as ramane ca  altadata, muta de admiratie ca in fata unei zeite?

 Sunt atat de obosita, in fiecare zi. Ma consum atat de mult pentru  lucrurile marunte si nu acord prioritate dragostei de oameni, acelor fapte si clipe ce raman. Nu acord prioritate la timpul potrivit. Poate dintr-o timiditate sau teama absurda,...sau poate din orgoliu, sau poate e altceva. Ori  pur si simplu nu-mi pasa indeajuns si nu sunt indeajuns de recunoscatoare.Iar apoi raman cu vina, cu remuscarea pe suflet. Trebuie sa invat ca lucrurile se exprima la momentul potrivit, nu mai tarziu, nu peste 10 ani, cand persoanele in cauza nu vor mai citi.

  Ce-as putea sa va spun azi...ca imi lipsiti? Ca mi-as fi dorit sa fim prietene? Ca atunci acasa la dvs cand am stat la povesti, cand v-ati deschis sufletul- am ramas atat de fascinata de personalitatea, de lumea dvs. interioara, incat m-am speriat asemeni furnicii care a intalnit in drum un Om, si am fugit? Stiu ca apoi ati cautat afectiunea mea, ca aveati nevoie de ea dar  m-am ascuns sub masca unui chip indiferent, neindurator, nu stiu nici eu bine de ce. Poate fiindca am simtit:lutul nu se poate amesteca cu lumina. Ce-as fi putut fi, decat un mut, umil, redus la tacere admirator la atata frumusete? Stiu ca mi-ati spus atunci , cu regret in glas si in ochi: varsta adolescentei este aceea in care ne judecam dascalii prea aspru, da. Din masca mea rece ati inteles ca va criticam- nu s-a vazut  timiditatea  si sufletul marit din dosul ei. Pe atunci nu cunosteam legea tolerantei, nu mi se predase lectia iubirii neconditionate. Eram da, un critic mult prea aspru pentru anii mei  cruzi, sau credeam ca asa trebuie sa fiu, si nu stiam nu aflasem ca trebuie sa invat sa nasc si sa-mi arat sentimentele de iubire si de apreciere fata de cei din jur. Ca oamenii au nevoie de apreciere si de afectiune, ca de critica si cruzime si raceala e prea plina lumea...Daca as fi reactionat altfel, astazi probabil aceste cuvinte nu ar fi ramas in neant ci ar fi stralucit sub ochii dvs si -maiestuos- pe un perete de liceu de provincie, spre cinstea si onoarea cuiva care inainte de a fi dascal a fost Om si a incercat sa ne arate si noua ca indaratul profesiei pe care o avem trebuie sa incercam mai intai de toate sa fim oameni sau Oameni, dupa putinta.

 Imi e dor astazi de diminetile ploioase cand ne citeati poezii de Bacovia sau cate o povestire din Sadoveanu. Si pe care le detestam atunci ca fiind prea plictisitoare. Insa erau magice. Stiati sa realizati in jurul dvs o magie speciala sub vraja careia ramaneam cu totii fara cuvinte, cu inimile prinse tesute intre ele ca intr-o subtila  si nevazuta panza de paianjen. Tin minte apoi cum va irita mutenia noastra, cand trebuia sa aducem comentarii (inutile de altfel, dupa ceva citit de dvs). Nu stiati si nu stiam nici noi bine,  simteam inconstient ca in fata adancii magii ce se desprindea din fiinta dvs trebuia sa ramanem tacuti ca la o rugaciune in biserica.
Sau cand realizam activitati extrascolare. Cand , prin intermediul discutiilor avute , am invatat pentru prima oara sa ma uit cu adevarat inauntrul meu ...Datorita orelor de literatura, s-a deschis in mine acel ochi urias care m-a facut sa simt ca exista in fiinta noastra si in lume alte lucruri decat bani si materialism si tot ceea ce este normal si viata de fiecare zi care totusi nu ne satisface aproape niciodata. Acel ochi urias pe care daca l-as fi urmat, m-as fi desprins de lume si de toate ale ei , in cautarea unui drum ascuns care sunt sigura ca li se arata foarte putinor oameni. Acel ochi urias care aproape ca m-a facut sa vreau sa renunt la toate cele ale lumii acesteia... sa vreau atat de mult sa caut drumul meu ascuns .

  Tin minte cat m-a marcat faptul ca visul dvs. fusese acela de a fi actrita. Intotdeauna mi-ati parut prea mare (spiritual vorbind) pentru lumea aceea uniforma si patrata a bancilor de scoala. Nu ati avut curaj, tocmai fiindca intuiati ca acel ceva dinauntrul dvs era prea mare. Mereu ne temem de aceste uriase furtuni ingropate adanc in noi, ale caror rafale izbucnesc uneori la suprafata. Ne e teama ca ne-ar destabiliza si ne-ar putea duce undeva pe un tarm rece si necunoscut unde nu am mai regasi drumul inapoi spre un pamant sigur. Am auzit ca Amy Winehouse a ajuns dependenta de droguri fiindca nu a putut face fata imensitatii talentului sau.
 Imi parea atat de rau, zi de zi ora de ora asistam neputincioasa la o drama si la o lupta interioara caci trebuia in fiecare clipa sa va invingeti pornirile: erati ca o pasare rara, cu aripi prea lungi si prea inalte pentru colivia in care trebuia sa traiasca, si care s-ar putea numi: viata, scoala, casnicie. Pareati  facuta pentru zbor, pentru libertate.Aproape ca as fi putut vedea fereastra deschizandu-se ca prin farmec si pe dvs luandu-va zborul spre cer, spre azurul din care faceati parte , prea curat pentru lumea noastra monotona de pamant.

 Nu cred ca a fost intamplatoare intalnirea mea cu dvs dintre toate profesoarele de limba si literatura romana pe care le-as fi putut avea . Nu stiu de ce, intotdeauna m-am gandit astfel. Trebuia sa apara cineva care sa ma trezeasca.Sa-mi arate ca exista si altceva.
 Poate si eu ca si dvs. mi-am ratat zborul , am ajuns sa imi duc existenta in colivia propriei  vieti. Poate si eu am o pereche de aripi invizibile carora nu stiu sa le dau spatiu, sa rup zabrelele, sa-mi inalt aripile si sa le zbor. In schimb,  lustruiesc gratiile prizonieratului meu care oricat de greu de indurat este uneori  pare mai sigur , mai caldut decat un dureros zbor in necunoscut. M-am departat mult de mine insami, de teama sa nu redescopar ochiul acela urias deschis spre un cer adanc, interior, incredibil de curat si de albastru, ce nu are nimic de-a face cu lumea ci cu altceva, altceva atat de nedescris si de necuprins. Da se prea poate: lasitate.Teama de a ma ineca in fantana fara fund din fiinta mea.
  Uneori asa cred.

  Daca ne-am intalni si m-ati intreba cine sunt astazi, daca mi-am infaptuit visul si am ajuns actrita sau profesoara sau cineva respectabil, poate m-as incurca in cuvinte ca si atunci. As sopti cu umilinta: sunt mai putin, mult mai putin decat atunci...ori sunt aceeasi.Si mai mult decat atunci, sunt copil. Nu stiu daca am un destin de indeplinit...daca da, am fugit departe de povara sa insa ma cauta cu neincetare si intr-un sfarsit ma va judeca.. Mereu am crezut ca timpul este masura caracterelor cu adevarat tari . Nu trebuie sa judeci un om decat dupa moarte, dupa ce s-a incheiat si ultima secunda de viata in care ar mai fi putut realiza ceva frumos inaltator...Da, astazi sunt , cu voia mea, mai putin decat atunci. Mult mai putin.Fiindca am pierdut visele acelea marete, curajul si increderea ca fara doar si poate le voi realiza . Am invatat ce este banul si m-am lasat atrasa in mirajul sau mai mult sau mai putin inselator. Am invatat de la altii sa pun bogatia si stomacul inaintea drumului meu ascuns...Fiindca recunosc: am vrut sa invat despre lumea aceasta, fiindca de undeva mi s-a soptit ca trebuie sa invat sa iubesc lumea asta asa cum este ea...De aceea am incercat sa ma amestec printre oameni sa-i inteleg, sa le fiu sora, sa nu mai judec, sa nu mai lovesc, sa ma las lovita fara sa ripostez..si multe altele. Am incercat sa inteleg oamenii in loc sa ma inteleg pe mine.

 Astazi cand simt ca nu mai am loc nicaieri pe pamant si viata ma sufoca prin ciudatenia ei de nedescris pentru care nu ma simt pregatita, mi-ar fi atat de folos prezenta dvs. Ma intreb daca ati ramas la fel sau daca v-ati  schimbat. Ma intreb daca ochii dvs. scanteietori de vise in care se aduna parca toata frumusetea si intelepciunea lumii   si-au mai pierdut din tristete, din privirea  absenta prin obiecte si prin oameni.
  Stiu, nu o sa ajung niciodata la dvs, e doar un vis. Nu o sa va pot marturisi nimic din toate astea...Vor ramane niste biete vorbe fara folos  care nu vor incalzi pe nimeni intr-un straniu spatiu virtual. Unde cine stie daca cuvintele sunt tot cuvinte, nemaifiind scrijelite in truda mainii. Cuvintele azvarlite din zborul usor al tastelor- sunt oare la fel cu celelalte, cu truda izvorate din mainile atator scriitori din vechime?Timpul va sti sa spuna...

 Am invatat cu mirare, de cand eram tare mica, unul din ceea ce consider lucrurile fundamentale: cuvantul scris ramane. Si poate ca nu am fost niciodata buna la nimic altceva decat sa adulmec, sa incerc sa inteleg, sa iubesc cuvantul scris. Ceea ce nu piere.
  Iata de ce cuvantul scris mi-a parut si azi, aproape fara sa vreau, forma cea mai fireasca spre a exprima tot ceea ce v-am ramas demult datoare , draga minunata nedescrisa si adevarata Doamna Ciobanuc. Poate cuvantul scris este cel mai potrivit spre a marturisi in eternitate ceea ce nu am avut curajul sa va spun niciodata: v-am iubit foarte foarte mult, va mai iubesc si astazi si va voi iubi mereu si undeva ascuns in suflet am speranta , nadejdea ca ne vom reintalni. Undeva pe un fir subtire de Bacovia, in rai, acolo unde toate minunile sunt posibile si unde veti fi in sfarsit actrita, artista, inger pentru sufletul meu.