Fa o plecaciune, aplauzele se vor termina curand...se trage cortina.
Cred ca nu ar trebui sa ramana doar tristete la urma, dupa ce am trait viata asta. Si totusi, asa e adesea. Tristete sfasietoare. Gol. Absenta acelui ceva care sa ne implineasca sufletul. Sa zicem ca avem norocul sa fim sanatosi si cat de cat ok intr-ale existentei(desi sunt rare cazurile), si tot suntem teribil de tristi si de obositi si avem in fiecare zi de constat:viata nu prea are sens, fiindca nu prea ne ofera ceea ce avem nevoie in strafundul inimii. Si ne-am straduit in toate modurile, am facut tot ce am putut, am incercat toate caile care pareau ca ne duc spre ..acel ceva...spre miez...spre dragoste...spre bine, spre lumina...
Desi sunt probabil mai tanara decat tine draga mea, simt ca te inteleg pur si simplu foarte bine. De cand ma stiu am avut acuta senzatie a golului existentei...mereu am stiut ca e mai mult de descoperit,..si mereu am incercat , am vrut sa ma retrag undeva si sa descopar acest ceva...acest miez, acest sens, acest mai mult, mai frumos, mai deplin, mai desavarsit, mai pur. Numeste-l cum vrei, chemarea aceasta cred ca o avem toti(sau sper).
Asa ca da, te aprob, faci bine ca te incumeti sa cauti, ca te retragi spre a te regasi. Asa simt si eu. Nu esti singura. Eu una stiu ca nu mi-ar placea sa fiu singura in cautarea mea...de aceea voiam doar sa-ti spun ca daca vreodata ai nevoie de ceva, de cineva...chiar si virtual...sunt pe aici. Atat.
Te imbratisez din tot sufletul si nu am cuvinte sa iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai daruit, adesea, cand aveam mare nevoie...ai fost o alinare si un balsam si un dar dumnezeiesc.
Iti multumesc si indraznesc sa te numesc prietena si draga.
Ai grija de tine, iubeste-te, iubeste.Bucura-te ca inca totusi mai exista soare, copii care rad, natura, cer, inca o urma de dragoste pe acest pamant care oricum trece.Nu dispera, caci toate trec, numai ce strangem in suflet ramane si luam cu noi.
Cred ca nu ar trebui sa ramana doar tristete la urma, dupa ce am trait viata asta. Si totusi, asa e adesea. Tristete sfasietoare. Gol. Absenta acelui ceva care sa ne implineasca sufletul. Sa zicem ca avem norocul sa fim sanatosi si cat de cat ok intr-ale existentei(desi sunt rare cazurile), si tot suntem teribil de tristi si de obositi si avem in fiecare zi de constat:viata nu prea are sens, fiindca nu prea ne ofera ceea ce avem nevoie in strafundul inimii. Si ne-am straduit in toate modurile, am facut tot ce am putut, am incercat toate caile care pareau ca ne duc spre ..acel ceva...spre miez...spre dragoste...spre bine, spre lumina...
Desi sunt probabil mai tanara decat tine draga mea, simt ca te inteleg pur si simplu foarte bine. De cand ma stiu am avut acuta senzatie a golului existentei...mereu am stiut ca e mai mult de descoperit,..si mereu am incercat , am vrut sa ma retrag undeva si sa descopar acest ceva...acest miez, acest sens, acest mai mult, mai frumos, mai deplin, mai desavarsit, mai pur. Numeste-l cum vrei, chemarea aceasta cred ca o avem toti(sau sper).
Asa ca da, te aprob, faci bine ca te incumeti sa cauti, ca te retragi spre a te regasi. Asa simt si eu. Nu esti singura. Eu una stiu ca nu mi-ar placea sa fiu singura in cautarea mea...de aceea voiam doar sa-ti spun ca daca vreodata ai nevoie de ceva, de cineva...chiar si virtual...sunt pe aici. Atat.
Te imbratisez din tot sufletul si nu am cuvinte sa iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai daruit, adesea, cand aveam mare nevoie...ai fost o alinare si un balsam si un dar dumnezeiesc.
Iti multumesc si indraznesc sa te numesc prietena si draga.
Ai grija de tine, iubeste-te, iubeste.Bucura-te ca inca totusi mai exista soare, copii care rad, natura, cer, inca o urma de dragoste pe acest pamant care oricum trece.Nu dispera, caci toate trec, numai ce strangem in suflet ramane si luam cu noi.