Tot pamantul e o biserica. Si marea e o biserica, o biserica albastra. Dumnezeu e in noi si dincoace de noi, e in valurile uriase ce se sparg de spuma alba, e in pescarusii din nisip, in aerul cald-sarat, in vant, in copaci, in iarba si in stanci. E in toate si dincolo de toate, prezent si nevazut, zambitor si binevoitor ca soarele.
Visez la un tarm cu valuri gigantice, stanci ude si adieri de palmieri, cu arome macar imaginare de bananieri, cocotieri, portoali, fructul pasiunii...visez la aventuri cu pirati si cautari de comori in pesteri misterioase. Visez ca viata mea sta pe loc, ca voi avea mereu 28 de ani. Nu trece , nu se roade, nu se uzeaza. Visez ca gandul meu e pur si nestingher si mai ales neancorat in realitati imediate si fugare...visez ca pe viata mea nu raman alte urme decat ale unui val de mare.Pe viata si pe sufletul meu nu vreau alte urme decat decat ale scoicilor si ale degetelor de copil.
Visez ca nu ma mai doare atat neputinta de a te iubi si gandul ca vei fi mereu departe.
Nu mai pot, marea aceasta unde te-am iubit, unde am visat, unde am sperat ca vom ramane amandoi, marea aceastape fundalul careia ne-am contopit visele disperate nebune de dragoste...Ma imbolnaveste, marea asta unde am sperat ca as putea sa fiu a ta. Ma imbolnaveste viata asta in care pur si simplu nu-mi gasesc niciun loc, in care parca sunt mereu un musafir in camera de asteptare. Asteptand parca mereu sa ma cheme si pe mine cineva, sa-mi vina randul......sa ma asculte, sa ma cunoasca cineva cu adevarat...sa-i pese cuiva cu adevarat. probabil tragedia mea e a tuturor, si asa cum eu nu pot fi altora de folos, tot la fel altii nu-mi pot fi de folos.
Visez la un tarm cu valuri gigantice, stanci ude si adieri de palmieri, cu arome macar imaginare de bananieri, cocotieri, portoali, fructul pasiunii...visez la aventuri cu pirati si cautari de comori in pesteri misterioase. Visez ca viata mea sta pe loc, ca voi avea mereu 28 de ani. Nu trece , nu se roade, nu se uzeaza. Visez ca gandul meu e pur si nestingher si mai ales neancorat in realitati imediate si fugare...visez ca pe viata mea nu raman alte urme decat ale unui val de mare.Pe viata si pe sufletul meu nu vreau alte urme decat decat ale scoicilor si ale degetelor de copil.
Visez ca nu ma mai doare atat neputinta de a te iubi si gandul ca vei fi mereu departe.
Nu mai pot, marea aceasta unde te-am iubit, unde am visat, unde am sperat ca vom ramane amandoi, marea aceastape fundalul careia ne-am contopit visele disperate nebune de dragoste...Ma imbolnaveste, marea asta unde am sperat ca as putea sa fiu a ta. Ma imbolnaveste viata asta in care pur si simplu nu-mi gasesc niciun loc, in care parca sunt mereu un musafir in camera de asteptare. Asteptand parca mereu sa ma cheme si pe mine cineva, sa-mi vina randul......sa ma asculte, sa ma cunoasca cineva cu adevarat...sa-i pese cuiva cu adevarat. probabil tragedia mea e a tuturor, si asa cum eu nu pot fi altora de folos, tot la fel altii nu-mi pot fi de folos.Si de aia vreau sa ma retrag din viata, ca sa nu ma mai amagesc atat de fiecare data, ca "de data asta he's the one, ca vom ramane amandoi"...pentru ca apoi ceva sa inceapa sa scartaie si sa-mi dau seama ca nu, nici de data asta nu e sa fie....Si daca toata viata imi va fi un astfel de sir de esecuri, atunci mai bine...mai bine...mai bine nu, mai bine nu.
Viata e o pacaleala, imi spune batranica mea. Si daca in fond are dreptate? Si atunci, de unde nevoia atat de adanca de a o..iubi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu