Despre Teatru

(Imi place si ma reconforteaza faptul ca nu citeste nimeni acest blog; astfel, imi pot lamuri gandurile fara a ma teme ca vor placea sau nu,ca vor fi sau nu judecate, si le pot constitui ca un fel de mult-visat jurnal pentru mine)


Pentru mine teatrul a fost mereu ceva extrem de curios. Ca un fel de fluture din panza colorata, cusut pe haina vietii(uneori mai cenusie sau nu). De ce e nevoie de un fluture pe haina vietii? Pentru decor? Pentru orgoliu? De ce e nevoie de teatru? De ce au simtit oamenii nevoia sa-l inventeze? Pentru ce? Sa mai dai si bani ca sa vezi...ce? niste paiate maimutarindu-se, ori incercand sa afirme niste adevaruri ciudate si alienante, cum am vazut intr-o piesa despre o calugarita care a avut un copil nu se stie cu cine si l-a omorat...si a innebunit...asta ce ar vrea sa insemne, eu ce ar trebui sa invat de aici?Cand am ajuns in Bucuresti, prima data am dat fuga la Opera si la teatru. Daca opera cat de cat m-a atins prin frumusetea muzicii si maiestria unor artisti, teatrul nu numai ca m-a lasat rece, dar mi-a provocat chiar dezgust si acel sentiment de "nu ma mai duc sa-mi mai pierd vremea si banii cu astfel de absurditati". Asta a fost prima mea impresie. Si apoi au trecut...sa fie vreo 3 ani sau mai mult?Timp in care mi-am vazut de facultate, joburi, amicitii, preocupari materiale si altele.

Pana intr-o zi cand am decis ca mai vreau sa mai fac si altceva in afara jobului si am gasit pe internet un curs de televiziune. Scria acolo ca poti invata printre altele sa fii actor de telenovele. Cum asta era un vis ascuns de-al meu de mica, m-am inscris. Si aici, printre altele, am dat peste....actorul Marius Manole, care tinea un curs de Teatru.Care nu avea nici in clin nici in maneca cu ceea ce se intampla la acea scoala sau cu ce mai vazusem eu si stiam a fi teatru. Nu am frecventat decat foarte putin, datorita unor imprejurari atat de ordin interior cat si exterior. Dar mi-a ramas o intrebare. Mi-a ramas ca un ghimpe undeva, intrebarea:ce e cu acest Marius Manole, si ce fel de teatru face el? Asa ca dupa un timp, m-am dus la cate spectacole am gasit cu el. Si pot spune ca pana la urma lumea teatrului nu mi-a mai fost straina si inaccesibila, dimpotriva, mi-a devenit familiara si luminoasa. Asa cum mi-am imaginat de mica, asa cum stiam undeva in adancul sufletului ca trebuie sa fie. O lume calda, o lume plina de emotie, o lume unde te luminezi. La piese precum"Livada de visini" si "Avalansa", am simtit ca teatrul este uman. Ca trebuie sa trezeasca in noi umanul, sa-l accentueze,sa-l lumineze. Sa ne puna in fata unei problematici si sa ne ofere intrebari, solutii. Sa ne arate cat de colorata si frumoasa e viata. Sa ne arate ca putem si noi sa fim eroi.Si ca viata nu trebuie sa fie neaparat cenusie si uniforma si lipsita de sens- ca viata poate fi calda, frumoasa, libera, mereu noua, interesanta, plina de dragoste. Da, mie teatrul mi-a aratat ca imi pot imbogati viata. Ca pot sa iubesc, ca mai stiu sa plang, de bucurie. Credeam ca numai de suferinta si din disperare se plange-dar iata ca se poate plange si de bucurie, si de prea plin, si de prea multa dragoste care-ti umple sufletul.

Ma uit la poze de actori care mi-s dragi. Le ascult si le citesc interviurile. Sunt oameni atat de firesti, de normali am putea spune. Oameni pe care nici nu i-ai observa, daca nu ai sti cine sunt. Dar pe scena, e incredibil cat de mult se transforma, cat de nobili si de frumosi devin. Dintr-odata, devin oamenii cei mai frumosi mai destepti si mai iluminati din momentul acela. Pentru mine, actorii care ne-au mai ramas sunt ultimii sfinti ai zilelor noastre.Ultimii mucenici ai frumosului. Imi vine sa ma inclin in fata lor, imi vine sa le fac o plecaciune. La aplauze, imi vine mie sa fac plecaciuni.Noi, publicul ar trebui sa-i aplaudam si sa ne aplecam in fata lor, nu ei. Pentru ca ne daruiesc atat de mult, sacrificandu-se atat de mult. Poate nu mananca sau nu au unde sta, ca sa faca aceasta meserie, sa ne daruiasca noua ceva, noua care abia ne miscam fundurile din pat la birou si de la birou in vreun bar, si avem de toate si nu stim ce marca de haine sau de masini sa ne mai luam si unde sa ne mai petrecem vacantele. Ei sunt oamenii mari ai zilelor noastre, cei ce ne-au mai ramas, tocmai pentru ca se supun de buna voie unor sacrificii nu stim noi cat de mari,si nu doar de ordin material, ca sa ne ofere ceva. Ceva adevarat, ceva care nu se duce si nu se consuma, ceva generator de lumina si dragoste si umanism in sufletele noastre de atazi obisnuite sa taca si sa consume. Eu am un serviciu ca sa-mi asigur subzistenta- ei sunt actori nu pentru bani, ci ca sa daruiasca si sa ne imbogateasca pe noi.

Ma uit la poze de actori dragi.Sunt fericita ca am nimerit in acelasi timp cu ei.In aceeasi viata, ca ni s-au intersectat pentru cateva clipe drumurile. Ca am reusit sa-i vad, sa respir acelasi aer cu ei, sa particip la aceasta magie a teatrului. Magie aproape inexplicabila, si totusi-perfect omeneasca.O magie calda, vie. Si mie daca imi dai un spatiu si un public- il pot transforma in teatru, ma pot transforma in actor. Este una din magiile cele mai firesti, cred, si cred ca oricine poate fi la un moment-dat actor.

Ma uit la pozele lor. Sunt atat de simpli, de firesti acolo, pe scena, Ar putea fi oricine in locul lor, si totusi sunt ei. Sunt luminosi, ca si cum ar fi acasa. Sunt asa firesti.Stiu ca nu pot exprima in cuvinte tot ceea ce mi-au daruit pentru ca teatrul este atat de viu, incat se traieste doar acolo, in locul si timpul acela cat dureaza spectacolul. Si totusi, trebuie sa spun ceva: oricat de efemera se considera aceasta arta, ea ne ramane in suflet.Cred ca daca iti intra in sange "microbul" teatrului, nu te mai lasa.