Daca tot am blog si trebuie sa postez (:P) , m-am gandit sa scriu despre ceva ce ma preocupa de multa multa vreme :despre frica.
A celor din jur, si mai ales- a mea.
Nu stiu daca frica de a face lucruri e o reminiscenta din comunism, ca trasatura generala a psihologiei noastre. M-am gandit de multe ori. Eu am iesit din comunism cand aveam 5 ani, nu-mi amintesc mare lucru, totusi probabil ceva in subconstient a ramas(spre exemplu am recunoscut acel ceva in cartile Hertei Muller).Si nu stiu daca uneori nu confund frica si timiditatea.
Uneori , observand intreaga fire (nu doar omeneasca), animalele, pasarile, insectele observ in toate frica. Daca te apropii de o pasare, se sperie si zboara. De un fluture, de o buburuza, de un caine. Exista o sensibilitate, o fragilitate innascuta in toata fiinta. O mare nevoie de a fi iubit si o mare teama de a nu fi ranit, lovit, destabilizat.
De asemeni atunci cand te apropii de un om, prima reactie este aceea de a se strange in sine intr-un fel de autoaparare. Mai mult sau mai putin mascata. Bine, la oameni paleta de reactii este mult mai larga...Insa din fericire cred, si noi suntem la fel de sensibili ca si natura toata, si noi avem imensa nevoie de a fi iubiti si teama de a nu suferi, teama de durere, de esec.
Ce vreau de fapt sa spun, pierzandu-ma in toata aceasta filozofare?
Vreau de fapt sa ma analizez pe mine ...Sa inteleg de unde vine frica din mine, care ma stapaneste aproape in fiecare moment...Vreau sa vad daca e logica, daca e un fenomen natural, daca poate fi cumva inlaturata si daca este bine sa vreau sa o inlatur.
Poate ca sunt doar eu un caz in care frica ma insoteste pretutindeni si in mai toate actiunile. Nesiguranta.De cand deschid ochii dimineata si ma gandesc la ce am de facut, la oamenii pe care trebuie sa-i intalnesc....ma cuprinde o neliniste, o emotie, un firicel de teama pe care logica incearca sa le alunge. Uneori mi-e frica si sa merg pe strada. Sa ma intalnesc cu oameni. Sa ma duc la birou (teama asta ma stapaneste zilnic pana ma aflu in fata usii). Bineinteles ca toate lucrurile vor merge bine asa cum a fost mereu. Desigur ca totul are sa se rezolve. NU are rost sa-mi fac griji, relax...Si totusi. Nervozitatea nu ma paraseste o clipa.
De curand am avut ocazia sa o observ mai bine pe mama...si cred ca am mostenit toate astea de la ea. Este mult mai panicoasa de cat mine, transforma fiecare maruntis intr-o problema de proportii.Intr-un fel este bine fiindca asa le acorda importanta si isi da toata silinta sa le rezolve . Insa...uneori parca prea mult stres imbolnaveste( nu degeaba am 2 vecine care au facut cancer si cred ca foarte mult de la asta li s-a tras). Analizand cat de stresata e mama si ingrijorata pentru orice amanunt cat de mic, nu e de mirare ca s-a transmis si la mine ceva!!!( o "jumatate")
Numai de oamenii care stiu ca ma plac,ca tin la mine nu imi e frica si abia astept sa ma aflu langa ei.
Uneori ma intreb cu mirare: oare si eu provoc frica, stres altora? Prin atitudinea mea rece, solicitanta, critica...Stiu ca nu dau prea multa dragoste si sunt inchisa in mine ca un melc...multa vreme imi trebuie, sa cunosc o persoana ca sa dobandesc putina incredere. Oare si altora le e teama de mine? Ma socheaza gandul asta. Da, este posibil ca atitudinea refractara a unora se datoreaza poate nu faptului ca nu le place ceva la mine- ci fiindca le e teama de mine??? Stiind cat de fricoasa mi-s in interior, asa ceva mi se pare incredibil, totusi trebuie sa fie adevarat.
Asadar, trebuie sa-mi amintesc, ca mesaj de autoincurajare si "self-management": orice as face si oriunde m-as afla, ar fi bine sa fiu multumita si sa ma simt bine in pielea mea. In fond am aflat demult ca scopul meu aici este sa invat sa iubesc, atat si nimic altceva. Nu sa incerc sa fiu o super-women si sa fac milioane de chestii...Sa invat sa iubesc. (si nu sa incerc cu orice pret sa ma fac iubita, desi asta e tendinta firii noastre!) Stiind asta, trebuie sa ma relaxez: sunt una din fiintele de lumina care plutesc si evolueaza in acest minunat univers, alaturi de alte fiinte de lumina ca si mine. Sunt minunata prin insasi esenta mea si trebuie sa ma apreciez , sa ma valorizez prin ceea ce sunt. Nimeni nu e mai bun ori mai rau decat mine...decat poate doar prin alegerile pe care le face.
Unde se incadreaza aici frica?
Frica apare incontrolabil ca spre exemplu astazi, cand putin a lipsit sa nu termin la timp ceea ce aveam de facut...si m-a certat seful. Si poate si-a schimbat putin parerea despre persoana "competenta" care eram. Chestia asta pur si simplu imi strange stomacul chiar in clipa cand scriu aceste randuri. Nu, nu din cauza ca as pierde un job si niste bani...Din motive psihologice, de autovalorizare si autorespect. Faptul ca oamenii m-ar privi cu dispret ma face sa -mi fie teama. As vrea sa ma iubeasca si sa ma aprecieze...Dar se pare ca unora le e dat sa fie apreciati iar altora sa nu fie. Eu oare unde ma situez? o intrebare pe care mi-o pun tot cu teama.
Cine stie- poate ca atunci cand esti inconjurat de familie si prieteni, frica se diminueaza- stii ca ai in jur oameni dragi care te sustin si te iubesc neconditionat indiferent daca seful te apreciaza sau nu. Atunci e poate mai usor sa faci lucrurile bine in viata...sa diminuezi fricile.
De fapt, cred ca frica inseamna absenta dragostei si a unui mediu in care sa te simti in siguranta. Singuratatea, duritatea lumii, haosul , confuzia, multitudinea de taskuri pe care trebuie sa le indeplinesti, neintelegerile, dezamagirile...toate astea cred declanjeaza frica. O reactie poate fireasca a organismului la o stare de fapt instabila si anormala. Da, mi se pare adevarat: frica -reactie a absentei dragostei...
In alta ordine de idei, am citit si observat ca exista un fel de strategie la nivel mondial de a induce frica in oameni: a se vedea stirile care de care mai negative, mai oribile si pesimiste cu care suntem bombardati zi de zi...Cand m-am intors in tara anul trecut si mi-am intrebat prietenii:ce mai e pe la noi? m-au coplesit cu stiri care mai de care mai negative si mai panicoase. Ok, situatia e naspa...murim de foame(desi n-am intalnit inca pe nimeni, tocmai am aflat ca cersetorii castiga mii de euro pe luna)...Insa pe urma am vazut ca nu e deloc asa, ca viata romanilor e totusi destul de ok...Si daca nu e ok, plecam in afara si nici acolo nu murim, muncim si e ok...Multe depind de modul cum interpretam lucrurile.
Si da, in ultimul rand, pentru cei care au ajuns cu cititul pana aici. Despre teama baietilor, barbatilor sau ce-or fi. Sau timiditatea lor , inca nu stiu sa le delimitez bine. De multe ori "masculii" devin un fel de soricei in fata unei femei,....mai ales daca e atragatoare. Poate exagerez, dar asa am constatat. Avem o putere asupra lor.
Frica asta , emotivitatea masculina mie-mi place foarte mult. Denota ca "macho-men-ii" sunt sensibili.Si umani. Si capabili de sentimente. Ma intimideaza cei prea siguri de ei. Imi plac la nebunie cei care eventual se balbaie putin cand ma invita la o cafea. Si nu, nu pentru ca ma fac sa ma simt superioara sau ca am putere asupra lor, ci pentru ca..pur si simplu esti mai relaxat cu cineva care e mai timid si nu-ti cere sa fii super-women si sa arati "ce poti". Pur si simplu iti vine sa zambesti ingaduitor si sa-i pui pe umar o mana consolatoare, sa-l iubesti pe unui om care se acopera putin cu timiditatea lui, vrand parca sa spuna: te rog, nu ma rani, sunt sensibil.Ce rusine e in asta?De ce sa nu o arati? Doar suntem toti la fel in fond.
Cred ca ajung la concluzia: este mai bine sa-ti arati frica, decat sa o ascunzi.Arata despre tine ca esti om bun si cu intentii curate. Fara orgoliu mare. Mai bine sa nu ne fie frica...de frica.
Da, maine cand ma intalnesc cu seful(care nu e sensibil si timid decat pana la un punct), o sa ma gandesc ca viata e o sala de bal, in care valsez si eu necontenit- fiinta de lumina,poate ceva mai fricoasa, printre altele ca si mine...Si poate ca e bine si firesc sa -mi fie frica, si sa vreau uneori s-o ascund, sa fiu si eu umana ca toti oamenii. Si ca nimic dar absolut nimic rau nu mi se poate intampla fiindca pur si simplu sunt...minunata, asemeni voua.
V-am pupat din inima, pe toti fricosii!!
A celor din jur, si mai ales- a mea.
Nu stiu daca frica de a face lucruri e o reminiscenta din comunism, ca trasatura generala a psihologiei noastre. M-am gandit de multe ori. Eu am iesit din comunism cand aveam 5 ani, nu-mi amintesc mare lucru, totusi probabil ceva in subconstient a ramas(spre exemplu am recunoscut acel ceva in cartile Hertei Muller).Si nu stiu daca uneori nu confund frica si timiditatea.
Uneori , observand intreaga fire (nu doar omeneasca), animalele, pasarile, insectele observ in toate frica. Daca te apropii de o pasare, se sperie si zboara. De un fluture, de o buburuza, de un caine. Exista o sensibilitate, o fragilitate innascuta in toata fiinta. O mare nevoie de a fi iubit si o mare teama de a nu fi ranit, lovit, destabilizat.
De asemeni atunci cand te apropii de un om, prima reactie este aceea de a se strange in sine intr-un fel de autoaparare. Mai mult sau mai putin mascata. Bine, la oameni paleta de reactii este mult mai larga...Insa din fericire cred, si noi suntem la fel de sensibili ca si natura toata, si noi avem imensa nevoie de a fi iubiti si teama de a nu suferi, teama de durere, de esec.
Ce vreau de fapt sa spun, pierzandu-ma in toata aceasta filozofare?
Vreau de fapt sa ma analizez pe mine ...Sa inteleg de unde vine frica din mine, care ma stapaneste aproape in fiecare moment...Vreau sa vad daca e logica, daca e un fenomen natural, daca poate fi cumva inlaturata si daca este bine sa vreau sa o inlatur.
Poate ca sunt doar eu un caz in care frica ma insoteste pretutindeni si in mai toate actiunile. Nesiguranta.De cand deschid ochii dimineata si ma gandesc la ce am de facut, la oamenii pe care trebuie sa-i intalnesc....ma cuprinde o neliniste, o emotie, un firicel de teama pe care logica incearca sa le alunge. Uneori mi-e frica si sa merg pe strada. Sa ma intalnesc cu oameni. Sa ma duc la birou (teama asta ma stapaneste zilnic pana ma aflu in fata usii). Bineinteles ca toate lucrurile vor merge bine asa cum a fost mereu. Desigur ca totul are sa se rezolve. NU are rost sa-mi fac griji, relax...Si totusi. Nervozitatea nu ma paraseste o clipa.
De curand am avut ocazia sa o observ mai bine pe mama...si cred ca am mostenit toate astea de la ea. Este mult mai panicoasa de cat mine, transforma fiecare maruntis intr-o problema de proportii.Intr-un fel este bine fiindca asa le acorda importanta si isi da toata silinta sa le rezolve . Insa...uneori parca prea mult stres imbolnaveste( nu degeaba am 2 vecine care au facut cancer si cred ca foarte mult de la asta li s-a tras). Analizand cat de stresata e mama si ingrijorata pentru orice amanunt cat de mic, nu e de mirare ca s-a transmis si la mine ceva!!!( o "jumatate")
Numai de oamenii care stiu ca ma plac,ca tin la mine nu imi e frica si abia astept sa ma aflu langa ei.
Uneori ma intreb cu mirare: oare si eu provoc frica, stres altora? Prin atitudinea mea rece, solicitanta, critica...Stiu ca nu dau prea multa dragoste si sunt inchisa in mine ca un melc...multa vreme imi trebuie, sa cunosc o persoana ca sa dobandesc putina incredere. Oare si altora le e teama de mine? Ma socheaza gandul asta. Da, este posibil ca atitudinea refractara a unora se datoreaza poate nu faptului ca nu le place ceva la mine- ci fiindca le e teama de mine??? Stiind cat de fricoasa mi-s in interior, asa ceva mi se pare incredibil, totusi trebuie sa fie adevarat.
Asadar, trebuie sa-mi amintesc, ca mesaj de autoincurajare si "self-management": orice as face si oriunde m-as afla, ar fi bine sa fiu multumita si sa ma simt bine in pielea mea. In fond am aflat demult ca scopul meu aici este sa invat sa iubesc, atat si nimic altceva. Nu sa incerc sa fiu o super-women si sa fac milioane de chestii...Sa invat sa iubesc. (si nu sa incerc cu orice pret sa ma fac iubita, desi asta e tendinta firii noastre!) Stiind asta, trebuie sa ma relaxez: sunt una din fiintele de lumina care plutesc si evolueaza in acest minunat univers, alaturi de alte fiinte de lumina ca si mine. Sunt minunata prin insasi esenta mea si trebuie sa ma apreciez , sa ma valorizez prin ceea ce sunt. Nimeni nu e mai bun ori mai rau decat mine...decat poate doar prin alegerile pe care le face.
Unde se incadreaza aici frica?
Frica apare incontrolabil ca spre exemplu astazi, cand putin a lipsit sa nu termin la timp ceea ce aveam de facut...si m-a certat seful. Si poate si-a schimbat putin parerea despre persoana "competenta" care eram. Chestia asta pur si simplu imi strange stomacul chiar in clipa cand scriu aceste randuri. Nu, nu din cauza ca as pierde un job si niste bani...Din motive psihologice, de autovalorizare si autorespect. Faptul ca oamenii m-ar privi cu dispret ma face sa -mi fie teama. As vrea sa ma iubeasca si sa ma aprecieze...Dar se pare ca unora le e dat sa fie apreciati iar altora sa nu fie. Eu oare unde ma situez? o intrebare pe care mi-o pun tot cu teama.
Cine stie- poate ca atunci cand esti inconjurat de familie si prieteni, frica se diminueaza- stii ca ai in jur oameni dragi care te sustin si te iubesc neconditionat indiferent daca seful te apreciaza sau nu. Atunci e poate mai usor sa faci lucrurile bine in viata...sa diminuezi fricile.
De fapt, cred ca frica inseamna absenta dragostei si a unui mediu in care sa te simti in siguranta. Singuratatea, duritatea lumii, haosul , confuzia, multitudinea de taskuri pe care trebuie sa le indeplinesti, neintelegerile, dezamagirile...toate astea cred declanjeaza frica. O reactie poate fireasca a organismului la o stare de fapt instabila si anormala. Da, mi se pare adevarat: frica -reactie a absentei dragostei...
In alta ordine de idei, am citit si observat ca exista un fel de strategie la nivel mondial de a induce frica in oameni: a se vedea stirile care de care mai negative, mai oribile si pesimiste cu care suntem bombardati zi de zi...Cand m-am intors in tara anul trecut si mi-am intrebat prietenii:ce mai e pe la noi? m-au coplesit cu stiri care mai de care mai negative si mai panicoase. Ok, situatia e naspa...murim de foame(desi n-am intalnit inca pe nimeni, tocmai am aflat ca cersetorii castiga mii de euro pe luna)...Insa pe urma am vazut ca nu e deloc asa, ca viata romanilor e totusi destul de ok...Si daca nu e ok, plecam in afara si nici acolo nu murim, muncim si e ok...Multe depind de modul cum interpretam lucrurile.
Si da, in ultimul rand, pentru cei care au ajuns cu cititul pana aici. Despre teama baietilor, barbatilor sau ce-or fi. Sau timiditatea lor , inca nu stiu sa le delimitez bine. De multe ori "masculii" devin un fel de soricei in fata unei femei,....mai ales daca e atragatoare. Poate exagerez, dar asa am constatat. Avem o putere asupra lor.
Frica asta , emotivitatea masculina mie-mi place foarte mult. Denota ca "macho-men-ii" sunt sensibili.Si umani. Si capabili de sentimente. Ma intimideaza cei prea siguri de ei. Imi plac la nebunie cei care eventual se balbaie putin cand ma invita la o cafea. Si nu, nu pentru ca ma fac sa ma simt superioara sau ca am putere asupra lor, ci pentru ca..pur si simplu esti mai relaxat cu cineva care e mai timid si nu-ti cere sa fii super-women si sa arati "ce poti". Pur si simplu iti vine sa zambesti ingaduitor si sa-i pui pe umar o mana consolatoare, sa-l iubesti pe unui om care se acopera putin cu timiditatea lui, vrand parca sa spuna: te rog, nu ma rani, sunt sensibil.Ce rusine e in asta?De ce sa nu o arati? Doar suntem toti la fel in fond.
Cred ca ajung la concluzia: este mai bine sa-ti arati frica, decat sa o ascunzi.Arata despre tine ca esti om bun si cu intentii curate. Fara orgoliu mare. Mai bine sa nu ne fie frica...de frica.
Da, maine cand ma intalnesc cu seful(care nu e sensibil si timid decat pana la un punct), o sa ma gandesc ca viata e o sala de bal, in care valsez si eu necontenit- fiinta de lumina,poate ceva mai fricoasa, printre altele ca si mine...Si poate ca e bine si firesc sa -mi fie frica, si sa vreau uneori s-o ascund, sa fiu si eu umana ca toti oamenii. Si ca nimic dar absolut nimic rau nu mi se poate intampla fiindca pur si simplu sunt...minunata, asemeni voua.
V-am pupat din inima, pe toti fricosii!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu