Scrisoare neterminata catre Romeo

Dragul meu,


De ce te-ai sinucis? Nu ai avut rabdare. Nu m-ai cunoscut oare indeajuns? N-ai stiut ca fara tine n-as putea muri, fara tine nu m-as duce nicaieri, pe niciun taram  necunoscut, fie moarte neagra ori paradis?Nu stiai ca mi-e frica de intuneric, singura?


Am fost atat de tineri...


Toate aceste petice zadarnice de hartie, sunt pentru tine. Acum nu le mai poti citi. Insa uneori imi place sa ma iluzionez ca de acolo de sus ai primit puterea sa te furisezi noaptea in camera mea, sa scotocesti prin sertar si cu ochi cu suflet avid... sau si mai bine- sa devii una cu gandurile mele. Scrisul trebuie sa fie ceva foarte invechit si greoi, acolo sus...In schimb gandurile mi le poti citi imediat, asa-i?Mai bine si mai repede poate decat devin eu constienta de ele, si pana le astern pe hartie trece o vesnicie in care isi mai pierd din continut, din traire, din intensitate.


Iti scriu acum fiindca atunci cand erai aici nu ti-am trimis nicio scrisoare. Ne priveam in ochi si  ne intelegem  atat de adanc, incat nu era nevoie de cuvinte. Acum, tot ce am sunt cuvintele. Ironie.


Iti scriu fiindca poate sunt lucruri din fiinta mea pe care nu le-ai fi stiut decat mult mai tarziu. Lucruri pe care urma sa le descoperi, sa ti le impartasesc cand aveai sa-mi pui inelul pe deget, in luna de miere, la nasterea primului copil sau la nunta de diamant...In fiecare dimineata cand as fi privit soarele jucandu-se in parul , pe chipul si pe mainile tale ti-as fi impartasit un alt secret din mine.


Iti scriu fiindca ma tem  ca o sa imi fac pana la urma datoria pamanteasca , parintii ma preseaza: o sa ma marit cu un muritor de rand cu care o sa fac niste copii de rand si cam atat .Destinul meu de Julieta s-a dus odata cu tine. Iti scriu fiindca de cand ai plecat am devenit constienta cat sunt de pamant. 
Destinul meu de Julieta....da, Romeo. Daca eram cu tine as fi scris poezii. M-as fi ascuns sub un pseudonim barbatesc, ce zici de Julien?Sau William...da, poate William e mai bine, suna impersonal si foarte serios. Nimeni n-ar face legatura cu mine. Si as fi scris despre iubirea noastra. Tuturor, intregii lumi. Daca n-ai fi cedat atat de repede, numele tau ar fi fost pe toate buzele, dragul meu. Am fi ramas nemuritori.As fi  zburat cu tine. Tu erai o aripa si eu eram o aripa. Am fi putut sa dam exemplu tuturor indragostitilor: luati aminte, noi suntem o pasare. Le-am fi vandut pasari de hartie si i-am fi invatat sa zboare. 

Romeo, de ce oare n-ai avut incredere in mine? Ce ar fi trebuit sa fac si sa spun?
Acum pasarea nu mai e de hartie, e de lut . Si e noapte.


In a ta moarte Romeo, omenirea si-a ratat sansa la zbor. Neavand rabdare, omenirea s-a condamnat singura. N-a stiut sa aiba incredere in posibilitatea iubirii ca salvare.Natura pamanteasca a invins inca o data. Neincrederea, indoiala. Exista un fel de fatalism masochist in natura umana: e inclinata sa aleaga nefericirea.Urla sus si tare despre dreptul sau la fericire, insa cand trebuie sa aleaga, se arunca cu capul inainte in neant . Inca de la inceput a fost la fel: omenirea a ales marul. Moartea.De fapt, sinuciderea. Voluptatea autodistrugerii.


 Oare am ramas doar eu ca o mana agatata de buza prapastiei? Ce sa fac  acum, sa incerc sa zbor cu o singura aripa?