incep sa inteleg toate romanele de dragoste pe care le-am citit.mai mult sau mai putin adanci, mai bune sau mai putin.

totul curge firesc si lin, asa e dragostea. asa e viata inimii.aici inauntru e cald, frumos si bine ca un Ajun de Craciun. aici inauntrul sferei  iubirii.

as vrea sa vorbesc cu un milion de oameni care iubesc si au iubit...ca sa le cer sfatul. ca sa-i miros, sa-i pipai, sa ma uit in ochii lor si sa incerc sa inteleg , sa recunosc daca asa e...daca asa te simti cand iubesti. daca asta e culoarea cerului , a marii si a frunzei...si daca asa te simti inauntru si pe dinafara.

de fapt, nu e nimic schimbat. doar tu esti o fiinta mai usoara. mai simpla. mai roz.
si totul in jur devine greu, insuportabil, ca si cum ai trage dupa tine o locomotiva veche si ruginita care cantareste 100 de tone. asa e lumea in afara, cand iubesti: o locomotiva ruginita pe care o tragi sau o impingi. caci tot ce e material devine inutil...ai vrea sa traiesti numai pentru suflet si durerea lui frumoasa, pentru acele mangaieri si acea imensa stare de bine si de siguranta pe care ti-o produce apropierea lui.
insa el pleaca. si iar trebuie sa duci in spinare locomotiva. si uneori sinele scartaie, suiera, scrasnesc, si atunci strangi din din dinti si ai vrea sa-ti astupi urechile sa nu mai auzi nimic, sa te ascunzi undeva sa fii cu durerea ta si cu lacrimile. insa oricum de tras la locomotiva nu scapi. in plus, mai trebuie sa si zambesti.


cand iubesc si esti departe de mine, inteleg cum erau primii oameni alungati din paradis. goi , singuri, tremuratori, cu inimile stranse de necunoscut si frig.