Uneori simt ca nu mai am putere. Ca oricat as incerca, oamenii din jur sunt prea rai si ticalosi si nu se mai poate. Am 27 de ani si sunt teribil de satula si de  obosita de viata.
Da, Dumnezeu. Macar El.
Stiu ca sunt o lasa.Uneori insa parca nu mai pot decat sa mai plang.Pana cand ma refac.

Stiu ca pana la urma va fi bine.Undeva, candva, nu sunt sigura ca in lumea aceasta.Uneori imi vine sa spun ca Iisus:daca se poate, indeparteaza Doamne de la mine acest pahar al suferintei.
Si apoi citesc:nimeni niciodata nu s-a mantuit si nu s-a desavarsit fara suferinta si fara incercari.
Sunt cruda Doamne la incercari, si am stomacul plin. Burta plina.Si inima sovaitoare. Si samanta putreziciunii este in mine.Insa este si samanta luminii.

Toata viata am baut paharul suferintei..ori din afara ori din mine insami. Gata, imi ajunge.Simt ca nu mai pot. In Romania oamenii protesteaza pe strazi si lor le-a ajuns si ei vor schimbare. Ii invidiez, bravo.Nu credeam ca pana la urma vor fi in stare.Sunt mandra ca sunt romanca, inseamna ca mai e nevoie de speranta in noi, inseamna ca mai avem o inima, o identitate, un carcater. Atata timp cat nu vom inceta sa luptam, nu suntem invinsi nu suntem morti, mai avem speranta.
Sunt fericita sa apartin unui popor care este viu. da, suntem vii.
Trebuie sa iau exemplu de la poporul roman si sa stau puternica in fata a tot ceea ce ar putea sa ma abata si sa ma faca sa renunt la fiinta si la crezul si la viata mea.