marți, 5 iulie 2011

Singur prieten care ma asteapta

iar mi-e dor de tine....
in strafundurile fiintei , viata mea este legata de tine precum copilul e legat de mama sa printr-un cordon...
sa ma pierd prin  strazile tale si sa respir....ca mine insami.ca unic cetatean adevarat, locuitor al tau.
inconstientul meu te cere, te vrea, viseaza sa-ti respire aerul, toamna, castanii
nu mai sunt eu insami de atata vreme...tristetile mele lorelailene iti viseaza praful, aglomeratia si bulevardele pline de oameni...si pietrele iesite din locul lor, si cainii vagabonzi, si tramvaiele incetinele si curtile darapanate si tot tot, si teatrul si magazinele si terasele si luminile de zi si cele de noapte...
imi place ca in tine intalnesc mereu pretutindeni sumedenie de oaemeni pe care nu-i cunosc si care ma fascineaza tocmai de aceea...pe care ii iubesc, fiindca mai usor imi este sa iubesc pe cei pe care nu ii cunosc, trecatori grabiti sau nu, surazatori sau nu, bine imbracati, vanitosi sau nu.
in arcul spatiilor tale am fost eu, am avut ocazia sa ma uit la mine si sa fiu trista si singura dar sa fiu eu cu adevarat, in arcul spatiilor tale pline de fulgi de nea sau de frunze si flori  toropite de caldura am fost libera sa visez, visez, sa iubesc pe toti cei pe care i-am intalnit , si la urma sa imi las sufletul sa alunece lin pecalea vietii sa imi las sufletul sa se relaxeze caci ceea ce s-a putut am facut,  tot sau aproape tot...orice lucru care am considerat ca e de datoria-mi am incercat...mai sunt unele, multe putine nu stiu. ce-ar fi sa le mai las nitel si pentru alta viata.  insa in arcul strazilor tale am simtit ca pot imbatrani frumos si ca sufletul se impaca in sfarsit cu universul. ceea ce  poate numai acolo unde te simti acasa se poate intampla.
degeaba-mi repeta toti ca tara nu mai este una de locuit ca oamenii cu un dram de luciditate au plecat de mult, ca se traieste o viata moarta, ca oamenii sunt morti, asfaltele sunt moarte, curtile gradinile fantanele magazinele sunt moarte….eu nu pot sa nu-mi rup fiinta intr-un dor de a saruta pietrele drumului care numai acolo au forma si nuanta sufletului meu. In van imi spun toti: fugi, ca ne omoara astia.asemeni fructului care nu poate sta departe de copacul care l-a nascut, viata mea se va reuni cu viata ta, chiar daca pentru mine asta va insemna dezastrul si sfarsitul si imbatranirea. sunt suflet de pamant, stii? nu pot sa nu visez la pamantul din care am iesit, ca la un fel de cer
Bucurestiul meu, cerul pamantului meu pamantul cerului meu intreg  imi esti pamant si cer si cer si cer 
te iubesc si te pastrez undeva in vederea unei regasiri ah, curande, sper atat de curande...a prietenului care nu ma tradeaza niciodata si care ma asteapta vesnic. si care nu este om.

3 comentarii:

  1. am trecut pe aici,şi am citit tot ce am pierdut prin lipsa de timp ce a devenit pentru mine deja o boală cronică..sunt bucuroasă şi încântată că încercarea ta literară are admiratori care şi-au exprimat părerile atât de frumos despre acesta..
    ai mult talent şi originalitate şi sunt convinsă că vei reuşi pe acest drum pe care ai pornit..postarea de faţă ar face invidios pe orice bucurestean ce deşi în sinea lui e mândru că locuieşte în capitală nu ar putea vreo dată să exprime această stare în modul magnific pe care l-ai făcut..sunt convinsă că treci printr-o perioadă în care te simţi sufocată şi vrei să fii liberă..ai ales drumul de întoarcere spre locul de care îţi este dor..dar ştii,e un paradox în toată această atracţie spre oraşe unde am locuit cândva sau spre unele văzute în fugă de noi sau prin imagini...fiecare oraş are spiritul său,şi mereu vom duce dorul acelor locuri unde unele trăiri sunt frumoase...îţi doresc să te întorci în locul pe care-l adori ,şi să-ţi faci prieteni adevăraţi,găsindu-ţi locul spre care sufletul tău tânjeşte:)...

    RăspundețiȘtergere
  2. ah draga mea draga, ce bine ma intelegi, ca intotdeauna; multumesc din toata inima pentru trecere...
    e greut, uneori ma ia un dor nespus de orasul pe care la inceput l-am urat, am stat atatia ani si am sfarsit prin a-l iubi...oras care mi-a oferit intr-adevar atatea, am trecut prin atatea acolo.
    asa ma bucur ca mi-ai scris, mi-era dor de tine!(vinovata mi-s eu care din lipsa de timp- si din lene- nu am mai citit bloguri...dar pe la tine e musai sa trec) pupici multi ca fluturii de vara!!!

    RăspundețiȘtergere
  3. da,iată şi un alt paradox,iubirea ce se naşte din ură,ca apoi să se ivească şi dorul ce pune deja bomboana pe colivă...şi mă gândesc de multe ori la cei care au plecat din ţara asta, spunând că o urăsc,ca apoi mai spre bătrâneţe să dorească a se întoarce să moară aici..întortocheate şi neînţelese mai sunt căile destinului..şi eu îţi mulţumesc pt.trecere şi îţi spun din nou şi de câte ori am ocazia,urmează-ţi steaua...şi pentru asta să nu pleci urechea nici la ce vor unii şi alţii din cei apropiaţi şi nici să nu te descurajeze criticile..de acestea nu se scapă oricât ne-am feri,dar viaţa te va răsplăti într-o zi:)...
    mulţumesc şi eu pentru comentariile tale.şi-ţi doresc o vară plină de realizări şi bucurii..te îmbrăţişez cu mare drag!:)

    RăspundețiȘtergere