La metrou

Am crescut in provincie. Din aceasta cauza, pana pe la 19 ani nu am vazut metroul.
Prima intalnire- in Bucuresti.
Si prima uluire: nu puteam sa cred ca atata multime de oameni pot sta nemiscati si mai ales...tacuti, pur si simplu ignorandu-se. Sa stai lipit sau la 1 cm unul de celalalt, si sa nu spui nimic, sa te faci ca nu existi, ca nu exista celalalt...sa ignori pur si simplu ...e ceva ce cu greu am invatat. Toata lumea devine brusc intelectuala, cu cate o carte in brate. Poate doar ca sa omoare plictiseala, de a sta intr-o mare de oameni si de a nu sufla o vorba. La inceput, ma asteptam ca totusi cineva o sa vina sa-mi vorbeasca, o sa ma bage cumva in seama...imi spuneam, plina de emotie: sa vezi cati ma vor agata acum in metrou! Sa vezi la cate spectacole si manifestari o sa asist....da' de unde. In 5 ani de cand ma tot plimb cu metroul, nimic, nimeni. Pur si simplu .... plictisitor .Straniu. Alienant, pentru cineva venit din provincie, obisnuit sa salute si sa cunoasca tot ce misca imprejur. Si tocmai cand eram de mult resemnata ca nimeni vreodata n-o sa-mi adreseze vreun cuvant in metrou, m-am trezit, socata...cu un tip dragut care ma intreaba nu-stiu-ce....era timid. Si arata bine.Parea ok. Clar voia sa lege o conversatie. Cred ca socul a fost prea mare.. de undeva din mine, nu stiu de unde, a reactionat...fata speriata...si indignata...ca cineva o "agata" in metrou. Am reactionat brusc, violent. El s-a retras speriat.Reactie normala de om -de -treaba- cu -intentii- curate.
Asadar, am reactionat intocmai cum invatasem in ultimii 5 ani...ca in metrou nu se vorbeste, nu se leaga prietenii, in metrou esti strain si atat. In metrou nimeni nu are voie sa-ti intrerupa sirul gandurilor si sa-ti violeze intimitatea. In metrou esti ca si cum nu ar exista nimeni in jur.

Acum totul mi se pare firesc, m-am obisnuit. Dar mi-a ramas gandul la omul acela nevinovat, pe care poate l-am facut sa sufere intr-o zi, si care poate ar fi vindecat pentru totdeauna boala de a fi singur...la metrou si nu numai.