Dragul meu,
Ma plang tot timpul, ai dreptate. E tot ce-mi ramane, in acest colt. Tot incercand sa ma fac mica, am ajuns...aici. Intre pereti de blog. Cam stramt? Pereti ireali, care s-ar putea darama cu o rasuflare. Dar macar singurul loc nemarcat de materie. Poate de asta am si ales sa ma ascund...aici.
Singura, singura.Nimeni, nimeni. Ploua, soare . Fac atat de multe lucruri care nu sunt ale sufletului meu.Si cred ca am cam obosit. In goana mea banala si muta...dupa ceva, dupa cineva. Da, goana mea dupa cineva. Am obosit. Si fricile mi-au obosit. Au imbatranit si ele odata cu visele, cu emotiile.
Pana la urma, de ce oare mi-e intruna atat de frica? Nu mai e nimic, nimic, pe aici. Sufletul meu se emotioneaza pentru lucruri ce imi par frumoase si reale dar care de fapt nu sunt, nu mai sunt. S-au pierdut. Au plecat ca randunicile in tari mai calde, pe planete mai calde. Aici a ramas doar praf, televizor si razboaie. Si invidie, si raceala multa. Rece, frig.
Am inteles ca unele vise nebunesti nu pot fi realizate. Ca alergarea e in van, in primul rand din cauza propriului sufletului.
Ma intreb: cat timp oare imi mai este dat sa mai ratacesc aici. In cautarea a ce, si ce rost mai are. Ce mai am de dat, la ce mai e buna umbra mea pamantului.
Si mai ales: cum voi mai putea oare sta intre oameni? Uneori chinul e prea mare.Ma apasa asa de rau, atata materie, doamne, parca milioane de tone de materie pe umeri, pe gat, pe ceafa, a sta intre oameni.
Dragul meu, ai plecat si tu pe a ta planeta...?
O sa ma uit mai atent la cer, in seara asta.
Juliette
Ma plang tot timpul, ai dreptate. E tot ce-mi ramane, in acest colt. Tot incercand sa ma fac mica, am ajuns...aici. Intre pereti de blog. Cam stramt? Pereti ireali, care s-ar putea darama cu o rasuflare. Dar macar singurul loc nemarcat de materie. Poate de asta am si ales sa ma ascund...aici.
Singura, singura.Nimeni, nimeni. Ploua, soare . Fac atat de multe lucruri care nu sunt ale sufletului meu.Si cred ca am cam obosit. In goana mea banala si muta...dupa ceva, dupa cineva. Da, goana mea dupa cineva. Am obosit. Si fricile mi-au obosit. Au imbatranit si ele odata cu visele, cu emotiile.
Pana la urma, de ce oare mi-e intruna atat de frica? Nu mai e nimic, nimic, pe aici. Sufletul meu se emotioneaza pentru lucruri ce imi par frumoase si reale dar care de fapt nu sunt, nu mai sunt. S-au pierdut. Au plecat ca randunicile in tari mai calde, pe planete mai calde. Aici a ramas doar praf, televizor si razboaie. Si invidie, si raceala multa. Rece, frig.
Am inteles ca unele vise nebunesti nu pot fi realizate. Ca alergarea e in van, in primul rand din cauza propriului sufletului.
Ma intreb: cat timp oare imi mai este dat sa mai ratacesc aici. In cautarea a ce, si ce rost mai are. Ce mai am de dat, la ce mai e buna umbra mea pamantului.
Si mai ales: cum voi mai putea oare sta intre oameni? Uneori chinul e prea mare.Ma apasa asa de rau, atata materie, doamne, parca milioane de tone de materie pe umeri, pe gat, pe ceafa, a sta intre oameni.
Dragul meu, ai plecat si tu pe a ta planeta...?
O sa ma uit mai atent la cer, in seara asta.
Juliette
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu