ufffff  ce mult imi lipsesti, iubita mea Ju.
muncesc atat de mult, si-mi pare ca toate au un sens.si-apoi imi amintesc de tine, si sensul dispare.si -mi pare ca totul e doar  o himera, in asteptarea ta...tu, umbra-mi, alter-ego, oglinda.

da, e frumos si inaltator cand , in loc sa se lamenteze, oamenii se unesc si construiesc ceva...dar pentru asta trebuie mare vointa, mare puritate, mare sacrificiu si daruire...si pana la urma iese. iese minunat, atunci cand ne sacrificam pana la capat.

undeva am citit ca, dupa ce i-a alungat din Rai, Dumnezeu le-a lasat totusi oamenilor un strop din puterea si harul pe care le aveau inainte de cadere...ca sa le mai aminteasca macar un pic de chipul pe care il aveau inainte. cand ma uit la  oameni, si vad cate fac, cat de mult sunt, nu pot sa nu ma intreb, cu rasuflarea taiata....

invia-va mai oare vreodata, chipul lui Dumnezeu  in mine? fi-va mai fata mea demna de stralucirea Lui? ma voi duce oare, catre El, cu inima senina ca da, am facut ceea ce soapta dinauntru mi-a dictat si da, am invatat pana la capat lectiile, si da, am daruit pana la ultimul firicel nisipul si scanteile inimii mele si am facut foc cu ele si da, am primit , am invatat sa primesc totul, fara sa judec.... fi-va oare vreodata, inima mea, demna de a ma purta prin haosuri si labirinturi, la izvorul luminii?

pana atunci, pana la stea, sa-mi iau in spinare pasul meu de furnica. dar ma tem, dar mi-e rece, dar mi-e ploaie, dar mi-e pamant....

-Nu, Ju, tine-ti pasul tau. Tine-ti inima si lacrima.  Tine-ti langa tine ploaia si pamantul, ca nu se stie prin ce atmosfere si printre ce ghetari...ai citit doar: nu cauta sa-ti scurtezi crucea, fiindca la un moment-dat cand vei da peste prapastie, o sa ti-o faci pod sa treci dincolo. tine-ti crucea, Ju.