Draga Mare de acolo,
Azi stau la mare. Dar nu e aceeasi mare.Nu e marea noastra. Nu esti tu.
Prima data cand am vazut marea aveam, cred, 16 ani. A fost o intalnire atat de emotionanta, a fost ca un fel de regasire. Si tin minte ca atunci am scris in jurnal: imensitatea marii seamana izbitor cu ceea ce este sufletul meu...daca ar fi sa redau imaginea din interiorul meu, as alege-o pe aceea a marii in rasarit de soare, atunci cand am vazut-o pentru prima data, cu autobuzul, la Constanta. A fost o fantastica recunoastere.
Marea de aici e frumoasa intr-un fel ordonat: precisa, curata, aranjata , simpla, frumoasa intr-un mod estetic, iti ofera totul privirii, ca un tablou. Marea Neagra in schimb...misterioasa si involburata si ascunsa, pare o taina vie ce te atrage si te captiveaza ca o vraja de care poate nici nu-ti dai seama pe moment...cred ca farmecul ei sta mai putin in estetica, cat in ceea ce promite, in ceea ce mai degraba ascunde.
Nu stiu daca o sa ma intorc, sper. Si sper sa o regasesc la fel ca la 16 ani: cu mirosul inconfundabil de sare, cu pescarusi, cu rasarit rosu de soare, cu visurile mele si cu acel iz de roman vechi, pe care nu l-am mai intalnit niciunde.
De atunci, am mai vazut vreo cateva mari...trebuie sa recunosc ca nu am intalnit niciunde acel iz minunat, fin, acel sentiment ca realul vazut, trait se impleteste cu fantasticul, cu inefabilul dintr-un roman citit... Stiu ca e paragina, mizerie, saracie, caini..si cate si mai cate. Dar pentru mine Constanta si marea ei raman unice...
Viata la mare dintr-un roman se asemana doar cu viata la Constanta, si eu acolo as fi vrut sa ma nasc si sa mor.Asa simt eu. Si mai simt ca mi-ar placea sa dedic un roman intreg marii...vreodata....ca il merita. Intregul ei mister, adanc, nepatruns, merita.
Semnat, vesnica indragostita (de mare)
PS: cu dedicatie pentru Ryanna, care nu stiu de ce, imi da impresia unui suflet marin.
julieta,
RăspundețiȘtergereeste sublimă această postare!:)..şi sunt mai mult decât măgulită de dedicaţie...da ai dreptate..se pare că am un suflet marin...la începutul vieţii mele virtuale am dedicat multe postări mării,chiar şi avatarul era cu o zeiţă ieşind din valurile mării:)..şi am dat şi explicaţii că nu vreau să se creadă că m-aş considera Afrodita ieşită din spuma mării,ci ptr.că aşa îmi văd eu destinul,precum o mare cu flux şi reflux...era o metaforă frumoasă...am şi scris chiar poezii închinate acesteia şi am făcut destule postări romantice...nu le-am şters,dar le-am ascuns:)...într-adevăr cred că ai scrie o carte foarte bună despre oraşul de la mare,unde eu merg des,având pe fiica mea acolo unde şi-a terminat facultatea şi s-a şi stabilit acolo deoarece ca şi tine iubeşte mult marea...la vârsta ta şi eu aveam aceste vise dar nu am fost pe felia destinului:)..de aceea sunt o fatalistă convinsă şi cred că în viaţă ceea ce ai nu-i decât mâna destinului....sau forţa gândirii negative a unor oameni(rude)care te întorc din drumul visat...