Cine sunt eu?

 "câţiva ani, răscolind prin vrafurile mele de CD-uri, am dat de unul ce cuprindea teste de personalitate sub forma unor joculeţe amuzante, intuitive, frumos colorate, de ţi-era mai mare dragul să le priveşti. între atâtea şi-atâ­tea binecunoscute teste proiective, care-ţi cereau să desenezi o familie, un om, un copac etc, se afla şi cel numit „Who Am I?", ceva mai pri­mitiv ca grafică, dar atrăgător prin structura sa cumva deosebită conceptual. Pe scurt, ţi se cerea mai întâi să alegi între şase tipuri de case. Apoi alegeai unul din şase tipuri de garduri, în curte plasai un copac ales din şase copaci şi un lac din şase lacuri. Deasupra casei trebuia să plasezi un soare, fireşte ales din cei şase dis­ponibili, şi unul dintre cei şase nori, mai pufoşi sau mai întunecaţi, mai subţiri sau mai groşi, după preferinţă. în fine, dou-ul imaginii era un şarpe, ales şi el dintre cei şase şerpălăi mai mult sau mai puţin încolăciţi, pe care puteai să-1 pui oriunde în grădină, lângă casă, în pom sau chiar în lac. Cu aceste elemente m-am apu­cat eu să fac un peisaj drăguţ, armonios, bine

75

proporţionat. Casa mea era înaltă, cu frumoase ferestre arcuite în partea de sus, luminată de un soare mare şi strălucitor, pe care norişorul firav nu-1 împiedica să ardă cu putere. Lacul se afla lângă casă ca o mică piscină cu ape al-bastru-tremurătoare, iar lângă lac, copacul, cu o bogată şi roditoare coroană. Şarpele l-am pi­tit într-un colţ obscur, departe de locuitorii vilei mele. Foarte mândru de isprava mea, am dat un F4 şi pe loc mi-a apărut, cu litere albe pe fond negru, sentinţa: tipul meu de personalitate. Şi-acum mă trece un fior de neplăcere când mi-o amintesc: „You are a conformist", aşa începea rechzitoriul, care continua apoi, pe două pa­gini, în acelaşi ton: îmi plac lucrurile banale, simetriile burgheze, n-am pic de romantism, nici vreun talent deosebit. Cariera cea mai po­trivită? Contabil. în dragoste aspir spre o situa­ţie confortabilă, bani voi avea câţi îmi trebuie, dar nici un sfanţ mai mult. Lista de injurii con­tinua pe vreo trei pagini în acelaşi ton. Aurea mediocritas. Rareori m-am supărat pe cineva sau pe ceva mai mult ca pe jocul ăsta atunci. Era ca şi când o femeie frumoasă m-ar fi privit cu dispreţ, spunându-mi: „M-ai dezamăgit. De fapt nu eşti decât un conformist nenorocit...", şi mi-ar fi întors cel mai minunat spate ima­ginabil, decoltat până la fese. La naiba! am stri­gat şi, ca de obicei când sunt nemulţumit de mine şi vreau să-mi vorbesc, m-am dus şi m-am privit în oglinda de la baie. Din oglindă mă pri­vea înapoi cel mai conformist bărbat din lume.

76

Păr negru, ochi negri, gura... habar n-am cum (conformistă, probabil), nasul... Dar n-am mai putut să mă privesc prea mult în ochi. Situaţia era intolerabilă şi trebuia rezolvată rapid. M-am repezit la computer şi-am deschis iar micul program. „De-acum, între noi doi!", i-am stri­gat. De data asta am făcut alegerile cele mai ţicnite: o casă pe-o rână, un pom numai crăci uscate, un soare pipernicit pus câş într-un colţ al bolţii şi-n schimb ditamai norul prăvălit pe acoperişul casei, dramatic ca-n „La răscruce de vânturi"! Lacul l-am pus, pervers, chiar în uşă, ca locatarii, păşind afară, să nimerească-n el pân-la gât. Cât despre şarpe, am ales de data asta animalul cel mai mare şi mai gras, pripăşit în lac ca monstrul din Loch Ness. Te apuca jalea şi mila pentru nenorociţii proprietari ai casei cu pricina. Am dat din nou F4 şi (yeaaah!) de data asta am citit cu voluptate: „You are an ar­tist, a wonderful dreamer"! Aşa începea tex­tul, şi continua ţinându-mă numai în elogii. Eram de data asta sortit unei cariere de star, poa­te un mare actor sau un pictor celebru, aveam să am cele mai senzuale iubiri şi cele mai bur­duşite conturi elveţiene... „Vezi că se poate?", i-am aruncat în treacăt bietului „Who Am I?" şi apoi l-am dezinstalat pentru totdeauna. Min­tea umană se arătase încă o dată triumfătoa­re în faţa unei simple maşinării...

Ce bine-ar fi ca în viaţa noastră cotidiană să putem alege, ca în joculeţul meu, sori mai mari sau mai mici, lacuri şi copaci de diferite forme

77

şi culori, şerpi cât de mari sau de inofensivi vrem! Să ne construim eul mereu altfel şi în­totdeauna fascinant! Din păcate, pe acest tă­râm unde am nimerit fără să ni se spună cum şi în ce scop, nu ni se dă decât o singură în­cercare, iar peisajul minţii noastre, însorit sau mohorât, ospitalier sau arid, nu ni-1 alegem noi singuri. Şi totuşi, oricât de prinşi suntem în fluxul evenimentelor exterioare, oricât de alea­toriu ne poartă viaţa dintr-o parte-ntr-alta, fie­care dintre noi, măcar de câteva ori în viaţă, se gândeşte la sine însuşi ca la o fiinţă dragă şi-ndepărtată, de care-i e dor şi pe care-ar vrea cu nostalgie s-o regăsească.

Cine sunt eu? Care este eul meu cel adevă­rat? îmi pun şi eu această întrebare cel puţin de la vârsta de paisprezece ani, dintr-o noapte plină de stele în care pe pământ nu lumina de­cât vârful ţigării vărului meu, boemul familiei. Stăteam amândoi la o masă de lemn scoasă în curte, într-un sat bănăţean unde venisem în va­canţă. Deşi cu nouă ani mai mare ca mine, nu mă lua în râs când discutam cu gravitate de­spre, aproape literalmente, câte-n lună şi-n ste­le: nemurire, Dumnezeu, univers, dragoste... In acea noapte aveam să vorbim până s-a revăr­sat de ziuă. Eu îi povesteam marea mea desco­perire din acel an, anume ideea că nu putem şti niciodată cum vede lumea altcineva: poate că tu vezi albastru un lucru pe care eu îl văd roşu, dar, fiindcă tu numeşti acea culoare tot roşu, nu voi afla niciodată ce vezi tu cu adevă-

78

rat... Nu ştiam atunci că solipsismul ăsta pri­mitiv trece prin mintea a trei sferturi dintre adolescenţi. Vărul meu îmi vorbea şi el despre cum dăduse de nu ştiu câte ori la teatru, cum desena şi cum scria versuri, cum cânta la chita­ră câte-o noapte-ntreagă, cum îşi impunea să facă gesturi absurde, să spună, de exemplu, ceva pe franţuzeşte vreunei ţărănci bătrâne... „Dar de ce faci toate astea?", l-am întrebat, privind cum vârfurile copacilor nevăzuţi mătură ste­lele la fiecare rafală de vânt. Vârful incandes­cent se ridica, se aprindea deodată mai tare şi vedeam atunci, ca-ntr-o cameră unde se deve­lopează fotografii, profilul său de tânăr pletos şi cu perciuni mari, cum se purtau în vremea când „Phoenix^//-ul scotea primele albume. „Nu ştiu... poate pentru că mă caut pe mine însumi... încerc de toate, vreau să mă realizez, nu vreau să trec anonim prin viaţă..." „Şi te-ai găsit? Pe tine însuţi, adică?" l-am întrebat cu naivitate. „Nu cred, încă nu..." Bietul meu văr! Nu ştia pe-atunci că avea să devină pentru toată via­ţa un anonim inginer într-un orăşel de provin­cie, în acea noapte, însă, el mi-a deschis, fără să ştie, o zonă la care, contopit cum eram cu lucrurile şi feţele înconjurătoare, nu medita­sem încă. Aveau să mai treacă doi ani până când, într-un alt sat, de la Dunăre, aveam să am de­odată revelaţia că exist, că eul meu în fine s-a născut.

Cei mai mulţi dintre noi trăim în lumea ex­terioară şi ne identificăm (o facem de la trei

79

ani) cu imaginea noastră din oglindă. Suntem cei care suntem. Când spunem „eu" ducem ară­tătorul spre piept: sunt corpul meu, un lucru din lumea largă. De obicei n-avem timp de in­trospecţie şi, dacă ne căutăm conştient propria noastră fiinţă, o facem nu către interior, ci spre suprafaţa mereu schimbătoare şi colorată a vieţii, ca un alergător care ar porni o cursă ţâş­nind invers din startere. De obicei, nu „ne" gân­dim, ci „ne" trăim, pentru că stilul de viaţă ac­tual descurajează viaţa interioară. Ca urmare, ne folosim de obiecte ca simboluri pentru o presupusă personalitate ascunsă, retrasă din realitate şi la care de fapt nici nu ne mai gândim. Am o prietenă obsedată de propria ei perso­nalitate şi care totuşi se fardează şi se-mbracă mereu după schimbătoarele mode din reviste şi se culturalizează după la fel de efemerele trend-uri artistice. O vezi azi cu ochii încercă­naţi negru, „punk", mâine lilină şi suavă, în cămăşi pastelate de mătase, poimâine femeie de afaceri, la taior şi cravată bărbătească. Azi e fascinată de teatru şi se vâră între regizori şi actori, mâine intră într-un mediu de artişti plas­tici, lăsând teatrul baltă. Astăzi citeşte în extaz cine ştie ce autor descoperit subit, îl mitizează, îi dă o aură mistică şi i se închină ca unui idol, pentru ca mâine altul să îi ia locul, pe când cel dinainte cade în dizgraţie. Şi totuşi ea numeşte tot acest şir de trădări de sine, toată această derivă pe valurile entuziasmelor de moment, „personalitatea ei". Nu mă-ndoiesc că, în felul

80

ei, această femeie se caută şi ea pe sine, dar, sis­tematic şi intenţionat, se caută unde nu se află, de teamă ca nu cumva, într-un târziu, să se gă­sească. Pentru cei ca ea pare să fi compus Frank Zappa faimosul cântec „Do you know what you are? You are what you is!" Eşti ce este, ce se vede, nici un strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decât vidul interior indus de viaţa noastră supraaglomerată, supraocupată, din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce „cu adevărat contează".

Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de ne­fericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, de­presia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, în­drăgostirea — toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale" îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satis­facţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi stră­lucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se con­sumă în primul rând pe el însuşi. Şi vei rămâ­ne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată să te dea cu capul de pragul de sus. în adoles­cenţa mea, o dragoste nefericită şi apoi expe­rienţa mizerabilă a serviciului militar mi-au dez­văluit ce n-aş fi crezut niciodată că zace-n mine: multă ură, frustrare şi laşitate, dar şi multă pu­tere de a îndura. Nu-mi mai fac de-atunci atâ­tea iluzii: nu sunt cu adevărat nici bun, nici frumos sufleteşte, nu pot fi un „model" pentru nimeni, aşa cum nici eu nu am modele în via-

81

ţă. Experienţele ulterioare m-au învăţat şi ele să nu mă păcălesc pe mine însumi. E tare bine să ştii ce zace cu adevărat în tine. Am un amic care se consideră infailibil. E uimitor cum îşi converteşte mereu eşecurile în victorii, cum îşi justifică greşelile, cum le uită sistematic pe cele ce nu se pot justifica. Dacă-1 asculţi, ai senzaţia bizară că ai întâlnit singurul om care n-a greşit niciodată. Tot ce-a făcut vreodată a fost per­fect, toată lumea-1 admiră, numai părerile lui sunt juste în legătură cu toate subiectele posi­bile. Mecanismele lui de apărare sunt hipertro­fiate şi mereu în alertă: nimic rău nu trebuie să ajungă la urechile ultra-orgolioase ale sine­lui său. Rareori vezi o discrepanţă mai mare între cine-şi imaginează un om că este şi cine este el cu adevărat.

Aşadar, cine sunt eu? Cel din testele de per­sonalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupe-ze-n diapozitive subţiri. în momente diferite, după ele, am personalităţi diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit"
Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile