Scrisoare catre un oras

Inima mea a ramas tot la tine...ca o jucarie stricata ce ingana aceeasi melodie, on and on. Uneori mi se face asa de dor de tine, incat daca inchid ochii, ma vad pe strazile tale, langa linia de tramvai, printre autobuze si trecatori grabiti, furisandu-mi privirile spre un petec de cer intrezarit printre blocurile de 10 etaje...Acolo am lasat viata mea, la tine in brate. Cine sunt astazi, nu stiu. Daca e adevarat ca locul unde cineva traieste il defineste intr-o anumita masura, daca e adevarat ca sinele, obisnuintele, substanta gandurilor,pana la urma identitatea noastra pot fi modelate, cald si viu, de viata intr-un oras, de huruitul strazilor si forfota continua si frenetica si ametitoare ce nu doarme niciodata- ei bine recunosc, spasita: daca la inceput te-am detestat-dusman enorm, diform, strain si impersonal- azi ti-as ridica o statuie din cuvinte...astazi te iubesc- reprezinti locul unde s-a calit si a crescut sufletul meu...in tine, in sufletul tau mi-am incrustat intamplarile si amintirile, in matricea ta am incercat mii de lucruri, am batatorit mii de drumuri. Cred ca atunci cand iti strabateam bulevardele, mi le strabateam pe ale sufletului meu...si fara sa stiu, invatam despre mine, despre viata si despre oameni...fara sa stiu, invatam ca viata nu e doar o intamplare citita in carti, ci este o intamplare vie, adevarata, minunata si frumoasa si plina de...viata; si aproape fara sa-mi dau seama, in atmosfera ta poluata nu m-am mai prea uitat la stele inalte, insa aproape ca eram pe punctul de a invata sa iubesc.Si poate chiar am invatat. Altfel nu m-ar arde sufletul acum, cu acea sete de oameni, lumini, parcuri, magazine, aglomeratia de la metrou, malluri, cafenele, restaurante, muzee, cinema-uri, teatre, expozitii, targuri,piete, statui, bulevarde, cladiri noi si vechi...cred ca mi-ar veni sa imbratisez pana si bolovanii de pe strada, pe care i-as simti ca arata si miros a acasa.Pana si de singuratatea aceea crunta si de sentimentul de vagabond instrainat pe care nu-l stie nimeni pe lume, imi este azi dor- cred ca era buna acea singuratate, te facea sa stai drept pe strada, sa rezisti, sa vrei sa fii om; pana si singuratatea de caine este buna, te caleste, si tu stiai ca te caleste, si inadins o cautai atat de adesea.Singuratatea si suferinta de-ti urla sufletul in tine e -ciudat!-mai fertila parca si mai buna decat starea de caldut si de indestulat si de ape linistite.Asta nu eu am zis-o prima oara, se-ntelege.
Acolo sta sufletul meu,se preumbla printre Piata Unirii si Universitatii, ajungand pana pe la Obor si Iancului...si ma asteapta. Mai o plimbarica prin Herastrau..nici prin Cismigiu nu e rau,la un mic, la o vata cu zahar, la un sporovait printre prieteni...Pana la urma, ce-ai avut:prieteni, o viata pe care ti-o puteai fauri cu mainile tale si care depindea numai si numai de tine, astfel incat sa ai randuiala foarte bine conturata, la Judecata Finala. N-aveai nicio scuza-tot ce ai trait si ai facut, tu ai ales si ai hotarat, nimeni in locul tau, nu te-a obligat nimeni.
Dar n-ai vrut...intr-un fel, te incarcerai singura, ai vrut sa evadezi din inchisoarea imaginara. Ai vrut sa incerci alte inchisori,poftim acum le ai, si mai dor iti este de inchisoarea de acasa, cu mult mai intinsa si mai variat colorata.

Acum parca si muntii, si marea, si drumul catre ele sunt tot in Bucuresti...parca intreaga tara si intregul suflet s-au integrat, s-au fofilat cumva, in capitala..Poate n-o sa mai fie Romania-poate va fi doar Bucuresti, fiindca acolo numai te bucuri si traiesti, uite sa fac o rima.

Acuma stiu ca, pentru a masura si constientiza dragostea fata de o fiinta, trebuie sa te indepartezi de ea o vreme si s-o privesti prin lupa amintirii.Numai atunci, o vezi lucid, in lumina cea adevarata.



Pe curand, Bucuresti, cu atat de mult dor,

Juliette