Selena incepuse sa-si adore rolul de spectator mut, pasiv. Gasea un fel de voluptate in faptul de a sta acolo ascunsa in scaun, protejata de semi-intuneric, stiind ca el nu o vede, ca nu-I simte prezenta, fericita sa-l observe. Strangea amintiri pretioase din fiecare gest si din fiecare modulatie a glasului sau a chipului sau. Le memora pe toate si apoi ajunsa in micul ei apartament, le retraia din nou si din nou si din nou, rasucindu-se in asternut pana cand somnul o cuprindea spre dimineata. Iar la amiaza se pregatea pentru o noua portie din dulcele si chinuitorul ei drog. Era ca un toxicoman: zilele cand nu se ducea la teatru si mai ales la o piesa cu el I se pareau fade, monotone, traindu-le numai in asteptarea noului spectacol, traind numai ca sa-l vada intr-un nou personaj, intr-o noua ipostaza, sau sa-l revada intr-o piesa in care il mai vazuse deja de cateva ori. Nu se plictisea niciodata de el pentru ca nu era niciodata la fel. Parca ar fi intuit (probabil stia deja) ca oamenii veneau sa-l vada iar si iar in acelasi rol, atrasi parca fara voia lor ca un magnet de o vraja ciudata. El era ca un magician. Un magician al scenei. Facea din spectatori ceea ce voia …
Vazand numarul admiratoarelor care il inconjurau de fiecare data dupa piesa, Selena nu se mira de propria reactive, de propria dependenta- acelasi efect il avea asupra tuturor si mai ales asupra fetelor. Il inconjurau cerandu-I autografe, umplandu-l de complimente si de strigate de parca ar fi fost un rockstar. In jurul sau exista o charisma, acel ceva care raspandeste in jur lumina aceea ce atrage oamenii ca fluturii in jurul unui neon.
Dar ceea ce o nedumerea era faptul ca in pofida a toate astea- succes, aprecieri, premii, admiratoare- parea…mai degraba nefericit. De fiecare data cand iesea la rampa, afisa un chip de inmormantare, de care Selena nu mai stia ce sa creada. Se resemnase cu faptul ca nu avea sa-I mai vorbeasca niciodata si nu mai visa la o reintalnire sau la o reinnodare a povestii lor…insa I se rupea sufletul cand il vedea atat de trist. Muncea prea mult? Il vlaguiau prea mult personajele? Nu mai gasea aceeasi satisfactie in munca, in meserie? Nu intelegea ce I se intampla. Daca se ghida dupa inima ei, ar fi spus ca iI lipsea o iubita…O inima care sa o acopere, sa o odihneasca pe a lui. Sa il inteleaga, sa-l accepte asa cum era si sa invete sa-l cunoasca, sa-l accepte. Insa tocmai el sa nu-si gaseasca iubirea? Parea greu de crezut. Sau poate avea probleme, necazuri numai de el stiute? Cat de mult ar fi vrut sa ia intre maini chipul drag, sa-l aseze la piept ca pe o icoana, sa-I stearga intr-o mangaiere toata tristetea de pe chip .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu