Zilele trecura. In bucurie sau in suferinta, timpul trece oricum. Poate asta e calitatea lui cea mai de pret: ca trece. Bucurii sau tristeti, dragoste si ura, totul trece.
Saptamani, luni…Ca sa isi omoare singuratatea , Selena isi gasise o mica slujba de secretara care ii rapea cateva ore pe zi, atata cat sa aiba iluzia ca nu era inca moarta si ingropata. Simtea ca avea nevoie sa vada oameni noi, sa poarte discutii banale, sa fie utila cumva societatii, sa faca lucruri exterioare care sa o distraga de tot ce era in interior. Nu mai mergea la teatru, nu se mai intalnea cu prietenii vechi. De Mircea nu mai auzise niciun cuvant. Uneori dupa ce iesea de la birou facea lungi plimbari intr-un parc din apropiere. Privea cuplurile inlantuite si copiii ce se zbenguiau razand in soare. Ii facea bine sa vada fericirea altora . Slava Domnului ca alti oameni pot fi fericiti. Ea nu mai spera la nimic. Ar fi vrut sa fie batrana, sa stie ca urma sa se pensioneze si sa moara curand. Uneori I se parea ca asa avea sa fie, ca moartea era chestiune de cateva luni. Avea insa 27 de ani. Nu mai era foarte tanara, dar pana la batranete mai era inca mult…Desi in interior se simtea batrana si satula de toate.Sufletul ei incepea sa faca riduri. Sa oboseasca. Se intreba daca asa avea sa fie mereu viata ei- un lung sir de asteptari , de lacrimi si dezamagiri fara sens.O insiruire de vise , de iluzii si de temeri. Se saturase de obsesia dragostei. Ar fi vrut sa-I spuna sufletului: ai incercat, n-a fost sa fie. Gata acum. Mergi mai departe. Indreapta-te spre noi orizonturi, cauta lucruri noi. Nu trebuie sa ramai fixate ca o statuie pe soclul dezamagirii si a regretelor.
De Mihai nu mai auzise si se ferise sa mai citeasca ceva. Toamna cadea cu frunze mari rubinii peste sufletul ei, intr-un fel de liniste de convalescent; si isi petrecea majoritatea dupa-amiezelor scriind. “Masca lui Lorelei” incepuse cu cateva pagini firave, si devenise un fel de roman. Scria aproape fara sa constientizeze ca scrie, ca si cum o voce straina ii dicta de undeva din ea. Pagina dupa pagina. Scria despre ea si despre Mihai, despre dragostea lor moarta, scria poate ca sa retraiasca si sa pecetluiasca precum intr-un mormant acele clipe pretioase din ceea ce fusese cantecul naiv al anilor ei tineri. Stia ca scriind se va elibera pentru totdeauna, si dragostea ei ciuntita va ramane impregnata in paginile albe ca o haina de care sufletul se dezbraca si o abandoneaza pentru totdeauna intr-un sertar cu cheie. Scria despre tineretea irosita in visuri…despre copilarie, adolescenta plina de iluzii…Era de fapt o carte despre iluzii.Si despre frica. Frica ce se traducea in nevoia inexplicabila a sufletului de ceva mai mult decat o simpla poveste de amor la malul marii si in culisele unui teatru. Scria despre sine si despre lipsa de curaj in a intinde mana ca sa primeasca ceea ce-I oferise viata. Lorelei era acel alter-ego pe care il tinuse mereu ascuns, despre care EL afirmase odata demult: as vrea sa scot la lumina femeia frumoasa, fascinanta si misterioasa care se ascunde in tine…Scria ca sa-si demonstreze ca Lorelei exista si in ea, asa cum exista in sufletele milioanelor de femei din univers…Scria in loc de lacrimi . Scria in loc sa traiasca. Sau poate tocmai din nevoia de a trai. Cu adevarat. Scria ca sa-si implineasca o latura a sufletului, ca si cum ar fi descoperit o aripa vie si libera de a carei existenta nu stiuse niciodata. Scria ca sa mai aiba incredere ca mai avea ceva sa isi ofere. Scria ca sa-si dovedeasca faptul ca nu era inca moarta. Scria ca sa isi potoleasca remuscarile si scria fiindca nu si-ar fi putut marturisi pacatele niciunui duhovnic. Scria ca sa umple timpul si singuratatea, ca sa aseze in sertar haina amintirilor si sa porneasca iar la drum, cu haina unui suflet nou, spalat.
Da. Poate ca realitatea pe care o traim este o piesa de teatru. Cine oare ne ajuta sa ne pregatim, sa fim buni actori, pe scena atat de efemera si de inselatoare a vietii?La scoala ar fi trebuit predate materii gen “cum sa eviti sa iti faci iluzii”, “cum sa inveti sa iubesti”, “cum sa nu fugi de dragoste”, “cum sa faci alegerile care trebuie in viata”, etc…Atat ar fi fost de ajuns, pentru a pregati oamenii pentru viata. Cine inventase oare acel sistem de invatamant ca o inchisoare prelungita pe atatia ani, parca pentru a incatusa inadins transformarea copilului in adolescent si in om, cand incepe sa gandeasca sa-si puna intrebari, sa sufere si sa iubeasca? Ar fi fost de ajuns ca un dascal sa vina intr-o zi sa vorbeasca liber copiilor: dragii mei, viata este frumoasa si merita traita din plin, insa nu este asa cum ati fost invatati sa v-o imaginati. In viata este nevoie de mult realism, este nevoie sa stiti ce vreti si mai ales – sa acordati prioritate lucrurilor cu adevarat importante. In viata trebuie sa cautati iubirea. Da, daca un dascal ar fi inceput sa vorbeasca intr-o zi unor copii despre viata si despre iubire, poate ca multe drame ar fi putut fi evitate….
Astfel se scurse vremea. O noua vara , o noua toamna si o iarna noua la fereastra sufletului. Alte covoare de frunze, alte zapezi peste betonul orasului, peste casele vechi, peste antenele sip e sub stresinele ce adaposteau cuiburi de vrabii si de randunele.
Copacii blanzi si incarcati de culori ale noului an isi vesteau primavera prin parcuri, pe alei, prin geamuri si prin glasuri mici de copii. Cer senin, verde, roz, galben si violet. Lume in schimbare, lume in sarbatoare. Mese impodobite , suflete vesele, noi lumini si noi rasete in soare. Orasul adormit isi trezea la viata trupul greoi si lenes dupa o indelungata iarna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu