Intr-una din serile la teatru, cand ca de obicei Selena se afla in primele randuri, I se paru pentru prima oara…ca Mihai o priveste. Tocmai pe ea??? Avea un moment cand trebuia sa faca o pauza, asezat aproape de marginea scenei. Timp de cateva clipe cat o eternitate, privi drept in ochii ei…cu acea expresie indescifrabila pe care i-o cunostea atat de bine, cu care i-ar fi putut spune: buna, ce faci vechea mea prietena? Sau : ticaloaso, indraznesti sa te mai afisezi la piesele mele, dupa ce ai renuntat la curs si m-ai parasit!!! Pret de cateva clipe ce durara parca ani, se privira in ochi…parea totul atat de ireal, marginea dintre scena si public era atat de fragila incat ea avu senzatia ca avea sa sara in sala direct la ea. Isi feri repede privirea, cu groaza, emotie, incantare, rusine, frica si nu mai stia nici ea ce. Doamne ce privire avea, ca o para de foc negru, atintita drept in inima ei. O recunoscuse, era sigura. Se uitase la ea expres. Nu ca la o simpla spectatoare, ci la ea. O demascase! Nu mai era protejata de intunericul salii, dar oare fusese vreodata? Credea ca nu o vede de acolo de pe scena- si totusi, daca o observase in tot acest timp? Oare actorii isi vad spectatorii de pe scena, oare ii identifica? Ea ii crezuse absorbiti numai de jocul lor…Insa oare nu o cautase inadins, cumparandu-si numai bilete in locurile cele mai centrale si mai apropiate de scena?
Se simtea acum ca intr-un joc de-a v-ati ascunselea: il privea numai cand el nu se uita in sala, pe ascuns. Inca se mai ducea sa il vada, se arata putin in sala, apoi disparea. Din acea seara, simtea mai mereu privirea cercetatoare asupra ei, chiar in mijlocul replicilor celor mai intense. In orice colt de sala se afla, o dibuia si uneori parca I se adresa!. Ori era ea prea obsedata. Din acea seara, absolut intotdeauna, Selena se ridica din sala exact la inceputul aplauzelor, astfel incat sa nu fie nevoita sa dea ochii cu el in plina lumina, I s-ar fi parut de neindurat, o intimida teribil , se simtea atat de vinovata fata de el, fiindca-l abandonase , fiindca fugise. Episodul cu emilian I se parea acum o banalitate, un pretext…ca sa fuga de el. De ce oare facuse asta? Nu-si putea nici ea explica. De ce fugise de el, cand o atragea atat de mult? Mai ales dupa momentele de la mare…Insa atunci simtise ca era singurul lucru pe care il putuse face- sa fuga…Fusese o lasa? Presimtise apropierea a ceva prea mare pentru sufletul ei, si atunci alesese sa se retraga in barlogul suferintei si al singuratatii?
Astfel treceau saptamanile, si jocul de-a v-ati ascunselea continua. Trecusera deja vreo trei luni, timp in care Mircea se minuna de dragostea subita a Selenei pentru teatru…Insa era oarecum multumit ca el fusese initiatorul. Nu isi dadea seama, bietul de el, ca Selena mergea mereu la piesele in care juca un anumit actor…
De acum, Selena se obisnuise: asezata in al doilea sau al treilea rand, central (facea sacrificii imense pentru a dobandi din timp, cu saptamani inainte biletele acelea), il fixa pe Mihai tot timpul piesei, insa cand o privea si el, isi ferea privirea. Din emotie intensa si jena, devenisera aproape un amuzament, o complicitate intre ei acele priviri caci parca se amuzau tacit. Beatitudine in simple priviri furisate peste acel abis dintre scena si spectatori. Beatitudine poate cu atat mai intensa fiindca abisul era de netrecut, fiindca privirile erau singurele pe care si le puteau impartasi fara teama ca fac ceva rau, fara a avea totusi senzatia realitatii, fara a trebui sa admita ca se recunosc si ca poate se plac. Si atunci puneau in priviri totul. Cu atat mai voluptoase cu cat erau destinate sa ramana doar niste priviri…
Pana intr-o anumita seara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu