Intr-o zi aproape ca din intamplare, Selena descoperi intr-una din carti o brosura a unei edituri aproape necunoscute cu un anunt in care se afirma ca sunt dispusi sa publice gratis, daca ei considera ca materialul este indeajuns de bun. Erau o editura mica din Bucuresti despre care nu auzise. Cu atat mai bine. Imediat Selena le scrise un e-mail si incepura sa corespondeze. Le trimise “Masca lui Lorelei” si spre marea ei surprindere, fura de accord sa i-o publice. Se aratau chiar entuziasmati- desi nu era o lucrare comerciala si desi se intuia tineretea si lipsa de experienta a autoarei, lucrarea respira totusi stil si prospetime. Nadajduiau ca cititorii bucuresteni aveau sa guste aura nostalgica a cartii, caci povestile triste erau la mare cautare. Selena se intreba de ce oare. Oamenii nu erau satui de povesti triste in propriile vieti, le mai cautau si in romane? Sau poate le cautau tocmai ca sa le inteleaga mai bine pe ale lor proprii…
De la editura o intrebara daca voia sa semneze cu numele ei, si se grabi sa le indice Luna Dumitriu ca pseudonim. Nici prin gand nu ii trecea sa se tradeze, in caz ca El avea vreodata sa aiba cartea in maini…ceea ce oricum era putin probabil. Avea sa ramana “Masca lui Lorelei”, de Luna Dumitriu.
In sfarsit, inainte sa realizeze prea bine ce se intampla, cartea ii fu publicata si spre uluirea ei, avu chiar success. Unul imediat. Deja intr-o saptamana se vandura aproape o suta de exemplare. Pretul era unul modic si in plus se bucura de o coperta reusita care ii placea si ei mult. Saptamanile treceau si cartea se bucura de tot mai multa popularitate, mai ales in randurile cititoarelor. Se parea ca spectatoarele innebunite dupa teatru erau innebunite si dupa “Masca lui Lorelei”, care se desfasura chiar in Bucurestiul lor contemporan, in mediul teatral ce le era familiar. Toti cititorii “Mastii..” erau femei.Se pare ca se recunosteau ori le-ar fi placut la randul lor, povestea trista si sentimentala dintre tanarul actor si infocata lui admiratoare…Si plangeau toate la final, cand el alegea sa ramana in lumea teatrului iar Lorelei pleca intr-o calatorie in jurul lumii… pentru a se descoperi pe sine si a deveni scriitoare.
Romanul ajunsese chiar in mainile criticilor de specialitate, care vedeau unele asemanari si puncte de pornire in romanul lui Ionel Teodoreanu…Selena citise cu uluire un articol de doua pagini intr-o revista cultural, in care se evidentiau unele asemanari cu ilustrul romancier, fara a se lasa totusi la o parte “stilul tanar, fresh ca o ploaie de primavara si marcat de o simplitate dezarmanta, a tinerei autoare”… Comparatie cu Ionel Teodoreanu era totusi prea mult, pana si pentru ea. Nu avusese pretentii de scriitoare: vroise doar sa elibereze in vazduh cateva pagini ce ii erau grele pe suflet si pe care se bucurase sa le lase sa zboare.Era insa mai mult decat constienta de lipsurile cartii. Pe de alta parte, zambea citind pe cate undeva despre carticica ei, cum ii placea sa ii spuna, si nu putea sa nu fie magulita de faptul ca era totusi bagata in seama si ca oamenii erau mai generosi in aprecieri decat s-ar fi asteptat.
Se parea ca cititoarele voiau chiar sa o cunoasca, sa afle cine era misterioasa autoare despre care nu se mai auzise si nu se stia mai nimic. Extrem de sumara biografie publicata intr-un colt de coperta si lipsa oricarei fotografii nu le multumea, astfel incat Selena se trezi ca este invitata la radio pentru un interviu intr-o emisiune culturala. Ceea ce o soca- nu se asteptase sa ajunga pana aici. Bine ca era radio si nu TV. Baiatul politicos de la emisiune I se adresa cu “doamnisoara scriitoare”, ceea ce I se paru un fel de gluma. Tot la fel de bin ear fi putut sa-I spuna ”domnisoara extraterestru..” Nu se gandise niciodata ca totul avea sa ajunga atat de departe, ca avea sa ajunga in atentia mass-mediei. Nu se gandise deloc la reactia unor eventuali cititori, nu se gandise ca strigatul ei avea sa intalneasca un ecou, si ca oamenii erau atat de insetati de orice publicatie nou aparuta. Simtindu-se ciudat, accepta invitatia la radio. Avea sa se camufleze sub numele Lunei si spera ca nimeni nu avea sa ii recunoasca vocea. Cat despre fotografii – refuzase orice publicare in presa. Atat ii mai trebuia, sa o recunoasca cineva, si mai ales…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu