Astfel, zilele incepura sa se scurga unele dupa altele, identice, goale. Caldura innabusitoare. Bucurestiul incepea sa semene cu o arena vida- toata lumea fugea spre mare ori spre munte, spre vacanta. Luna lui iulie se scurse intr-o moleseala totala. Selena incerca sa faca lucruri, insa nu facea mai nimic. Se ducea la piata si la magazin sa-si cumpere strictul necesar supravietuirii fizice. Nu prea vedea pe nimeni. Poate cativa prieteni: Stefan, Lari si uneori Mircea. Insa pe acesta din urma ar fi vrut parca sa-l evite, caci ii amintea de El. De cursul de teatru. De mare si de o mie de infiorari…. De tot.
Primi vreo doua invitatii la mare. Le declina total. Cum ar fi fost, sa mearga fara El? Cum s-ar fi simtit, sa ia apa in pumni, fara sa se gandeasca, fara sa-si aminteasca. Fara sa cada cu fata de nisip si sa muste din plaja si din mare. Nu. Fara el nu putea sa se duca. Nu era sigura ca va mai avea prea curand curajul sa revada marea. Era ferecata acolo in suflet impreuna cu amintirile. Si acum nu avea chef de amintiri-acum voia sa uite. Sa o ia de la capat. Sa se regaseasca pe ea, Selena, sa-si aminteasca de ea insasi.Cine era ea?Trebuia sa redescopere. Sa fie numai ea centrul gandurilor si preocuparilor. Sa se rasfete. Sa-si reaminteasca cum era sa traiesti inainte de a fi….indragostita. Cum e sa traiesti decent in absenta oricarei sperante. Sa accepte ideea de a fi intrezarit orizontul fragil al dragostei….si de a-si fi ascuns capul in nisip ca strutii. Sa invete sa-si accepte vina, daca avea vreuna. Sa invete sa se trezeasca dimineata si sa adoarma seara fara gandul obsedant si neincetat la El. La buzele, imbratisarile, cuvintele, privirile…
Uneori totul era atat de insuportabil, incat o apuca un fel de frica si un fel de tremurat. Pentru a doua oara in viata dupa divortul parintilor, avu acele crize. Cand pur si simplu simtea ca se prabuseste in ea insasi si nu mai este nimic de facut si nu mai este spatiu si aer de trait. Atunci se ghemuia in pat, in ea, si urla. Nu-I pasa de vecini ca ar fi putut sa auda. Inchidea usile, ferestrele. Si urla, intr-un planset hohotit, aproape fara lacrimi. Sufletul ei se revarsa, se golea astfel de o parte de funingine. Cand nu mai avea putere simtea ca se scurge tot dinauntru, si atunci putea sa adoarma. Cand ajungea pana in adancul vidului, se linistea. Insa aproape seara de seara o cuprindea un fel de disperare pe care in singuratate numai, o putea scoate afara, prin acele urlete, prin plansul sufocant si eliberator si linistitor. Slava domnului ca nu o vedea si auzea nimeni, ca avea intimitatea micului ei refugiu. Daca ar fi fost nevoita sa imparta casa cu cineva, probabil ar fi urlat pe strazi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu