Il afla pe Mihai pe plaja, plimbandu-se aproape singur sub soarele arzator,la ora cand birturile si restaurantele erau pline, cand muzici si mirosuri ciudate se amestecau cu briza usoara si cu zgomotul ritmic al marii.
Il ajunse din urma si il striga pe nume.
Barbatul pe care il afla intors spre ea era… pur si simplu era, il simtea parca in sangele ei, parca era al ei si fusese destinat sa vina dupa ea pe un tarm indepartat de la marginea lumii. Simti un nod in gat, vazand cum I se jucau razele in suvitele rebele cu tenta argintie. Avea obrazul usor neras, ceea ce ii dadea un aer mai matur, intre sprancene o cuta adanca si in ochi- expresia cea mai trista si mai obosita pe care o vazuse la cineva vreodata. Parca imbatranise cu cativa ani. Era diferit de omul pe care il avusese alaturi de ea cu o jumatate de ora inainte. Ramase muta inaintea lui, intr-un fel de admiratie nedumerita. Realiza in acelasi timp cat de mult se instrainasera unul de celalalt, in acesti ani.
O privi o vreme, analizand-o la randul lui cu un zambet stins.
-Selena…zise, nestiind cum sa rupa tacerea. Hai sa ne plimbam putin.
-Ok, sopti ea, si mersera alaturi o vreme, privind in jos absent, constient fiecare de fiinta celuilalt si de faptul ca aveau multe sa isi spuna.
-Mihai…zise ea deodata. Te rog…te rog sa ma ierti.
-Ah, nu ai de ce, draga mea. Privirea lui trecea prin ea, se pierdea in departarile albastrii. Nu e niciun motiv pentru care sa-ti para rau sau sa te simti vinovata, repet. Asa e inima umana. Asa e viata. Uneori iubim pe cineva…ne credem atat de indragostiti incat ni se pare ca inima ni se rupe inauntru si ca nu mai poate exista fericire decat cu persoana respectiva. Ne facem atatea iluzii, si ne e atat de frica, si asteptam atat, investim atata energie, atata emotie si ne pierdem in atatea visuri…Pentru ca in final, sa realizam ca de fapt …totul era fum…totul era in mintea noastra, in aspiratia noastra spre …fericire…Acest…cuvant, atat de….acest atat de cuvant. Facu o pauza , apoi continua: si ne trezim intr-o buna zi ca marea nu ne mai spune nimic, ca e doar nisip, apa si cer. Nu-I mai vedem nici vraja nici poezia, fiindca vraja si poezia nu mai sunt in inimile noastre. Fiindca intre timp, inimile noastre s-au umplut cu praf. Si ne trezim ca ne e frig. Ca este frig si acolo in adanc in inimile noastre.
Da. Avea dreptate. Era parca ecoul gandurilor ei. Insa ceva in ea parca se revolta si simti nevoia sa ii banalizeze spusele:
- Mihai draga, ai putea macar o data…macar acum, sa nu mai monologhezi? Sa nu mai…sa nu mai fii atat de actor? Macar o singura data, ai putea sa nu ma mai tratezi ca si cum tu ai fi pe scena iar eu-un simplu spectator asistand la spectacol?
Isi dadu seama ca exagera, si totusi acela era sentimentul surd, ca el orice –ar fi facut si oriunde ar fi fost, ramanea mereu actor.Iar ea era publicul lui.
-Mihai, eu…as vrea macar o singura data sa nu-mi mai vorbesti ca din carti, ca si cum ti-ai spune o replica. Macar o singura data, te –as vrea aici langa mine, as vrea sa simt ca stau de vorba cu Mihai –omul. Lasa actorul acolo, pe scena unde apartine…Fii TU aici, cu mine, fii prezent, arata-mi ca esti cu mine, ca iti pasa cu adevarat, macar de aceasta unica data!
Il surprinse ca o priveste cu atentie maxima. Nu se asteptase la replica ei dura.
-Macar o singura data, repeta ea. Da, ai dreptate in tot ceea ce-mi spui. Ne-am instrainat…in fond, nu ne-am cunoscut niciodata prea bine. Nu am avut cand. Ne-a fost poate amandurora teama sau ne-au despartit altii…Insa ceea ce am simtit acolo, la tine acasa, iti mai amintesti? Si apoi la mare….pentru mine totul a fost real, a fost atat de viu si de frumos…Rosi, isi lasa privirea in jos. Te-am iubit. Intr-adevar, foarte mult a fost inchipuire, iluzie, fantezie…te-am reconstruit din tot felul de interviuri pe care le-ai dat si din informatiile gasite prin presa…am incercat sa te patrund, sa te inteleg vazandu-ti piesele, filmele…cred ca nu exista poza de-a ta pe care sa nu o am in calculator…Toate astea, trebuie sa insemne ceva, nu? Ceva a fost, ceva este, Mihai. Ti-am dedicate o carte , nu am incetat o clipa sa ma gandesc la tine, in tot acest timp…
Mi-e foarte greu, pentru ca esti atat de …complex, ai intrupat atat de multe personaje incat uneori m-am intrebat si eu daca stiu cu adevarat cine esti…Daca te voi putea intelege vreodata. Dar stii, Mihai, eu…mi-as dori sa incerc. Daca si tu vrei. Daca esti dispus, daca si pentru tine…a existat vreodata un sambure de realitate in toata aceasta…fantezie a amandurora. Eu aspirand spre celebritate, iar tu aspirand spre…normalitate.
Mihai o privea in tacere, cu mici lumini aurii jucandu-I in ochii de abanos.
-Inteleg ca poate uneori nu reusesti sa deosebesti fictiunea de realitate…si..mai inteleg ca traind atat de mult in lumea ta, iti e teama de realitatea dura, de dezamagirile si de suferinta pe care le-ai putea experimenta in lumea reala, nu pe scena. Insa stii…eu cred ca viata ne-a fost data sa o traim, nu sa fugim de ea, nu sa ne refugiem intr-un spatiu care o mimetizeaza si o cosmetizeaza. Intr-un fel, mi se pare ca prin intermediul teatrului..iarta-ma daca te judec prea rau, insa uneori am impresia ca prin intermediul teatrului tu fugi de realitate. Si nu inteleg de ce. Viata este frumoasa. Da, exista suferinta, si singuratate si frici si atatea greutati. Insa in fond viata e tot ceea ce ni s-a dat si numai pe ea o avem ca s-o traim.Aici si acum- clipa aceasta de acum, e tot ce avem. Tu Mihai, ar trebui sa inveti sa traiesti. Sa iubesti de-a devaratelea, nu numai in teatru si in filme. Ar trebui sa inveti sa te exprimi in cuvinte normale, sa razi, sa ma tii de mana, si…in general, sa fii mai uman, sa nu mai fii atat de …indepartat, de filozof si de…ideal, in lumea ta. Daca vrei sa inveti sa traiesti, sa iubesti, eu sunt aici, Mihai, si…va trebui sa ma lasi sa te ajut…sa te ghidez eu poate, cu putina mea experienta. La randul meu am fost o fricoasa, recunosc. Nici eu nu am invatat mare lucru…poate aceasta este ocazia mea. Poate asta e sansa noastra a amandurora, Mihai: dincolo de ceea ce realizam in viata profesionala, sa invatam sa traim. Dincolo de carierele noastre, sa invatam sa ne iubim…sa ne fim alaturi…sa invatam unul de la celalalt…Cine stie, poate ca iubirea se invata. Poate e o lectie pe care trebuie sa ne-o asumam treptat, incetul cu incetul, in fiecare zi.
Stii…bietul, minunatul Mircea…m-a invatat multe. De la el poate am invatat toate astea. Am invatat ca nu sunt Lorelei…ca sunt Selena. Ca vreau sa ma cunosc si sa traiesc aceasta viata fiind doar Selena si atat.
Nu stia nici ea de unde tasnise tot acel suvoi de ganduri. Dar era ca si cum niciodata nu vorbise mai bine si mai adevarat.
Trase adanc aer in piept, si cand il privi pe Mihai, vazu ca I se inseninase chipul. Tot soarele cerului si al marii I se stransese in par si in ochi. Fara un cuvant, o trase la piept si isi apasa gura puternic pe a ei. Apoi ii sopti:
-Eu nu o vreau pe Lorelei…n-am vrut-o niciodata. O vreau pe Selena.
Ea il privi cu ochii mariti, insa vazu fericirea in ai lui, si intelese ca totul avea sa fie bine. Si parca lumea se insenina brusc, iar intregul cer se rasfanse asupra lor, in mii de curcubee pline de lumina.Mihai o lua pe sus si incepu sa o invarteasca prin aer, speriind pescarusii…
Buzele lor se cautara, se recunoscura si dupa atata timp pierdut…in sfarsit, se iubira.
Da, viata pare a fi un joc capricios de fluturi albastri.
Dar sa avem incredere :dupa atata suferinta si ratacire in, pana la urma cineva de sus se indura de noi si ne daruieste fericirea; iar aceasta fericire e ceva atat de minunat, de firesc in viata noastra, incat sterge cu buretele ca si cum n-ar fi fost tot amarul suferintei, al fricilor, al nesigurantei si a tot ceea ce tine de orbecairea la care adesea suntem nevoiti. Sunt convinsa ca fiecare dintre noi trebuie sa aiba curaj sa cheme in viata sa fericirea...
SFARSIT
PS:Iar Visatorul?? Ce s-a mai intamplat cu el?
De ceva vreme, blogul sau a fost inchis…se pare ca a intreprins o calatorie lunga, in lumea visurilor lui…Poate ca si-a gasit tovarasul care sa-l insoteasca in peregrinari, astfel incat sa nu mai aiba nevoie de niciun blog.
